#botanosfera

sub ochii mei se deschid
flori reci, transparente, petale
cu margini aspre inundă
granițele de sticlă ale scenei interioare

nuanțe de verde-mi aduc
aminte că viața pulsează
incognito,
anonimă ghidușă, pitită
în cele mai de necrezut detalii.
vara, până și coroanele copacilor
devin vitralii

într-un sertar, undeva-mi doarme
amestecul de muguri, de frunze
împletit cu parfumuri tari, industriale,
poveștile-mi de iubire
au toate parfum de cânepă arsă,
de parfum bărbătesc și tutun.
închid ușa apotecarului,
strecor între plante uscate
tot ce n-am apucat să-ți mai spun

azi mi-am strâns florile în jurul meu
și nu mai vreau buchete convalescente,
impersonale,
flori-clișeu
de la bărbații ce-mi trec pragul
din dormitor spre amintire

ninge tăcut, și zâmbesc crud,
eu nu mai vreau îmbrățișări atunci
când zăpada-mi atinge părul ud
râd interior și mă ascund
pân-o să pot să defilez între verdeață
sub o cortină amplă, bleu-ciel

mi-e dor deși n-ar trebui
de propriile decizii proaste,
gravitez
în jurul amintirilor cu noi, fluture de noapte
gonind spre becul care arde mut.
azi nu mai dori, iar singura scăpare
un neon colorat din viitor te-aruncă în uitare.
azi
chiar dacă îmi pari de necrezut
tot aș piti un joint sub pernă, poate doar
o să te aud cum râzi când mă privești
înc-un minut.

#viitorul

viitorul are gust de zahăr candel
infuzat cu cireșele coapte ale speranțelor
care aproape că s-au uscat. altar
clădit în grabă pe grămada
viselor abandonate în pustie. abandon sferic.

înăuntru. afară.
iar înăuntru. iar afară.
două sfere ciocnindu-se.
înăuntrul meu se ciocnește
de exteriorul altora, și râd.
azi știu
că exteriorul meu e antecamera, holul
unui interior amplu, dar de a cărui
hartă n-am nevoie. oricum
e desenată pe podul palmei stângi,
pictată
ca o galaxie de alunițe pe tot corpul.
o vezi, dar o poți citi?

viitorul se întâmplă în fiecare zi,
la ore fixe. banalitate
cum numai a răului mai e.
și totuși…

viitorul e ca o pisică adormită.
nu-i un măgar în ceață,
ci o felină cu origini incerte,
gata să toarcă sau să își ascută ghearele
pe pielea ta. și o va face
în aceeași zi.
așa e el, imprevizibil cu acuratețe.

viitorul e o culoare nedescoperită încă,
o rază de soare pe obrajii plânși,
prima înghețată de mentă din an
și prima gură de cafea din zi.
e prozaic ca un funcționar în prag de pensie,
iar efuziunile-i de savoare sunt
artificii pe cerul banalității lui esențiale.
demonstrație de forță și ardoare.
de asta vreau să-mi vând viitorul
pe o îmbrățișare. o caldă, strânsă și sinceră îmbrățișare.

#surogat

când stai la masă
cu cei care te-au trădat
vezi.
vezi cât de singură ești de fapt.
vezi cât de puternică ești de fapt.
vezi cum totul se duce de râpă
și zâmbești. un zâmbet calm.
tu ai mai trecut cândva pe acolo,
și știi că, dacă te zbați, se
poate supraviețui. tremur.

uneori îți aduci aminte
de ce-ai pierdut în ger,
și zâmbetul se stinge în singurătate.
vina redevine cea mai bună prietenă,
plânsul ce izbucnește din spatele alunițelor
de pe gât, cel mai vechi cântec.
îți aduci aminte de mâinile
pentru a căror atingere ai fi putut
să dai foc lumii, să-ți vinzi sufletul,
dar pentru care n-ai putut
să taci.

acum, mâinile care te știau pe de rost
ating altă piele, iar tu
nu poți decât să te uiți cu ochi mari, plânși,
la crăpătura ușii spre înăuntrul tău
care se face tot mai mică zi după zi.
îți urli în vis toată furia și durerea
pe care nu le poți urla trează,
ultima martoră a ce a fost.

cade luna.
își lasă cu indiferență lumina rece
pe pleoapele tale care se zbat în somn.
iar visezi. îl ții în brațe, mai mult mort decât
viu. oricum
el n-a fost cu adevărat viu decât cu tine,
tot ce-a urmat e un surogat ieftin. diluare.
cade lumina pe tine, și dimineața,
când singura căldură pe care o simți
e a soarelui pe pielea ta,
știi că să asculți de vocea care urlă la tine
E numai vina ta și n-o să te iert niciodată!,

abia aia
e adevărata trădare. măcar tu
încă nu te-ai trădat pe tine.
sângele lor apă s-a făcut de mult, atunci
când și-au îmbrăcat ura în bune intenții,
dar tot atunci sângele tău s-a trezit
și-a început să fiarbă. aripile tale sunt lichide,
visele lor sunt iarba de pe morminte,
realitatea ta e descântec și culoare pură,
ai murit

în public doar ca să reînvii, să te clădești
în spatele ușii închise.
când îți cresc aripile, nu-ți mai pasă de convenții, te uiți la stele
și știi că timpul vine, te cheamă
să-ți aduni respirațiile
ca să poți să zbori odată cu zorile,
că uneori trebuie să-ți speli sufletul cu lacrimile,
să trăiești durerile
ca să îți reînveți potecile.
trebuie să pierzi tot ce erai
ca să devii cea care ești.