Somatica dublului

36c5fe1cc24091671f91ec05207ddf44.jpg

Am doi ochi cu care privesc lumea:

Cu unul cersesc afectiune

Atunci cand mi se pare ca nu ma vede nimeni,

Imi cer scuze cand vad clar ce cal

Am mai sarit,

Iar cu celalalt privesc lumea.

Imi pun intrebari despre oameni,

Analizez toate posibilitatile, toate reactiile,

Despre viata si corectitudinea ei,

Despre corectitudinea raportarii mele la ea.

Ma intreb daca…

Daca ii vad cum trebuie,

Daca ei ma vad cum trebuie,

Daca nu cumva ce vad e doar o iluzie

Dar mai dureros e

Ca n-am decat o gura.

Cu aceeasi gura spun vorbe

Ce mangaie, ce taie, ce ard,

In cautarea echilibrului pierdut.

Cu-aceeasi gura vorbesc, pe rand,

Imbulzindu-se de-a dreptul

Sau suprimandu-se una pe alta,

Ratiunea si emotia.

“Nu mananci cu doua guri”,

Zice proverbul. Poate.

Dar oh, cat mi-as dori sa pot vorbi cu doua !

Am doua picioare-

Unul pana la glezna in trecut,

Celalalt la granita dintre prezent si viitor,

Tarandu-si dupa sine tovarasul

Greu de la atatea nostalgii.

Infernul uman apare

Sub forma unei singure inimi, insa.

O singura inima-n ale carei odai

Stau frica, iubirea, ura si regretele,

Vecine de palier.

E inuman cum aceeasi inima

Spera, regreta si se teme.

Sau, poate, tocmai aici apare umanitatea;

In confluenta complementaritatii.

Cu toate astea, doar o inima, oricat de mare,

Tot e prea mica sa ne faca Oameni.

Dar, din fericire,

Am un singur pantece

Care-o sa poarte suma

Eterogen-a doua seturi de contrarii.

Fatalitate? Poate.

Dar ce mai conteaza inca una

Intr-un secol al fatalitatii in serie ?

Advertisements

Ziua 12

art-autumn-couple-leaves-favim-com-248005

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

și perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vrajă,

esența.

așa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci chei,

pomi ce ridică spre cer

niște brațe ramificate,

noduroase și despuiate,

în semn de mută amenințare

de-aia nu ai altă

soluție-n fața toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singurătăți.

doar tu și vântul țepos

ce-ți biciuiește obraji, ochi,

buze, îți răzvrătește părul,

urlând cât poate

venirea zăpezii.

așa ajungi să nu

te mai pierzi printre cuvinte

de fapt…te găsești

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice barieră,

de orice semn scris

sau citit, vorbit sau gândit,

mâzgălit sau tipărit

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită,

fiindcă e incompatibilă

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă

doi în unul, ca instantul.

e, în schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri și povești inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

și poate toamna

pe care-am resimțit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hoț în haină de popă,

sau o curvă deghizată-n doamnă,

sau un vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar și decât  diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns

căci vrem sau nu

s-o recunoaștem,

să-i dăm glas, așa

am fost și eu cu tine;

ca o escapada cu

termen limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

și oricât n-am vrea

sau n-am putea-o spune,

știm amândoi că

nu suntem nici mai mult,

dar sigur nici mai puțin

de două umanuri care

se-mbină, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se întretaie lăsând în

urmă cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva.

”o să fie bine”,

”eu sunt aici”,

”cred în tine” sau

”luptă și vei avea”;

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gândite și citite,

simțite și rostite,

tipărite și mâzgălite,

așa suntem și vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu și mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o țigară cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

”să nu știe nimeni de noi!”,

susură a pârâu glasul

unui drac.

așa că închei povestea, nu

am decât să tac,

căci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugări ale umanului

pe care de le despoi

o să le vezi acoperite de foi

pe care și-au țesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

și tot ce mai simte un om

cât timp e viu.

vrei să-ți spun și că

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

și-alea alăturate,

din Pomul Vieții?

ei bine, nu-ți spun!

e prea siropos și nu mi-e felul,

iar dacă o voi face

ți-o iei în cap după,

deci nu zic nimic;

dar e oricum degeaba

că tu știi și lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea.