Despre empatie..cu drag!

 

Empatia reprezinta, conform definitiei, “Forma de cunoastere a altuia, in special a eului social sau a ceva, apropiata de intuitie, interpretarea eului altora dupa propriul nostru eu” (DN 1986). O definitie scurta, dar care enunta intr-un mod clar, lipsit de pretiozitati inutile, calitatea definitorie a omului ca fiinta superioara. O calitate ce trebuia cultivata, educata, insusita. Da, trebuia- pentru ca acum, in 2013, a devenit nici mai mult, nici mai putin decat un alt cuvant golit de sens.

Unii, o considera de-a dreptul un defect, un element negativ ce trebuie inlaturat cat mai repede cu putinta. “Auzi la el, empatie! Ce-mi tre’ mie sa fiu empatic cu cersetorul de la colt daca stiu ca iar raman cu burta goala?? Sa stea asa, ca el a vrut-o!” e replica auzita din ce in ce mai des, pe toate tonurile posibile, variind de la indignare la repulsie, la orice colt de strada. Ni se pare ca, daca dam dovada de empatie, dam dovada de slabiciune, iar slabiciunea ajunge sa ne coste traiul bun pe care ni-l dorim cu atata ardoare. Poate-i de vina educatia primita, intr-o lume dominata de paradigma lui “castigatorul ia totul”, sau poate ca, in goana spre mai bine am saracit nu neaparat material, cat sufleteste. Nu mai stim sa dam, sa primim, sa ne bucuram. Nu conteaza neaparat ce anume dai, doar fa-o! Un zambet, o vorba calda, o privire fugara, orice! Dar da din suflet, nu fiindca sistemul, comunitatea sau familia te invata ca “asa e bine”, “asa trebuie”, “asa se cade”, nu. Fa-o din spirit de solidaritate, din umanitate, caci, departe de a fi o buruiana, ceva ce trebuie starpit din natura omului, empatia este esenta si totodata radacina a tot ce-i bun, nobil si frumos in fiecare dintre noi.

    Am ajuns sa fim niste strigoi, perfect intregi anatomic vorbind, dar goi, cu desavarsire goi pe dinauntru, aidoma unui apartament parasit. Si-asa ne ducem, zi de zi, viata. Sau, in orice caz, surogatul anemic cu care-am inlocuit-o, incet dar sigur, pana si pe ea, Irepetabilul din fiecare. Nu, dragul meu cititor, slabiciunea nu sta in ascunderea emotiilor, in reprimarea lor agresiva, nascuta din teama c-ai putea gasi un om care sa nu-nteleaga sau, mai josnic de-atat, sa profite. Exteriorizeaza-te asa cum simti, departe de conventiile si tabuurile unei societati ce trage sa moara- plangi, razi, zambeste, complimenteaza, bucura-te. Fii liber sa fii viu, sa dai celor din jur ceea ce ti-ai fi dorit, poate, sa primesti in alte randuri de la ei, sa fii uman.

Ne lasam tot mai constransi de vremuri, de idei care nici macar nu sunt ale noastre, de mirajul unor experiente inaccesibile, de vieti traite frugal, fara un motiv plauzibil, doar fiindca..trebuie! Suntem caricaturile celor ce-am putea fi, portrete schimonosite de ura sau de absenta oricarui sentiment, niste biete creaturi din care a disparut, fara adresa, tot frumosul atat de cautat.  Avem crize de identitate si frustrari fiindca nu mai putem comunica cu cei ce ne-nconjoara, devenind niste animale carora libertatea de a-si exterioriza trairile ne-a fost nu doar luata, ci furata, nemailasandu-ne vreme nici macar sa observam ca ne lipseste, c-ar trebui sa o avem.

Asa ca plangi pe strada daca simti nevoia, daca stii si vezi ca nu mai poti sa duci. Nu-ti fie jena sa fii sincer cu tine, ca om, nu-ti fie teama sa fii om. Plangi daca vezi lucruri in fata carora nu poti ramane impietrit, razi daca gasesti macar cel mai mic motiv de bucurie si da lumii cu glas tare, increzator, toate gandurile bune pe care le ai.

   Poate c-a venit timpul sa reabilitam notiunile de “empatie”, “nobil”, “demn” sau “sinceritate”, sa intelegem ca demnitatea nu se naste din rigiditate si ca un caracter nobil, un om nobil, este cel care, la curent fiind cu efuziunile-i emotionale si le accepta si elibereaza, fara teama unor eventuale represalii. Hai sa redevenim ce-am fost candva, oameni. Oameni liberi, cu spirit de solidaritate, oameni frumosi, cu suflete vii si colorate. Macar atata mostenire sa lasam, ca amintire, celor ce ne vor urma. Caci ca natie, daca

n-ai un minim de emotie privitor la cei ce te-nconjoara..mori. Ramai blocat in noroi, fara posibilitatea unei iesiri, prada unei capcane careia, nevazandu-i toate fatetele, i-ai cedat. Fii sincer cu tine, cu ceilalti, cu cerul ce te-acopera. Fii liber. Simte, gandeste, imparte. Direct, nemijlocit, necenzurat, neinteresat. Doar fiindca simti atunci sa spui niste vorbe, sa faci o fapta, sa oferi un zambet.

  Asa, poate vom avea curajul sa speram intr-o lume mai buna, o lume din care strigoii ambulanti si lacomi vor disparea sau, macar, vor fi minoritari, izolati, o lume in care, cu toate complicatiile uzuale ale vietii, vei putea zambi sincer tuturor, fara sa te vada ca pe un nebun. Ce zici…incerci?

Simplitatea azi

 

 

Trăim într-o lume în care a fi complicat a devenit un mod de viaţă : tehnologii, vieţi, slujbe, dileme ; totul trebuie să fie complicat ca să reziste pe piaţă, sofisticat şi extravagant pentru a fi ţinut minte de public o perioadă cât mai lungă de timp (vezi ascensiunea continuă a unor vedete ca Madonna sau mai noua Lady Gaga).
Pornind de la această premisă, constat că simplitatea, sub toate formele ei, a devenit, în timp, un deziderat tot mai greu de atins. Bucuriile simple ale vieţii sunt tot mai des văzute de majoritate ca un vis frumos sau ca un lucru ce aparţine copilariei.
Dar unul din cele mai afectate domenii ale cotidianului de aceasta invazie a sofisticării este limbajul. Hainele nu mai sunt frumoase, au devenit “trendy”, obiectele nu mai sunt vulgare, ele s-au metamorfozat in “kitsch”, oamenii din jur nu mai sunt mişto sau plicticoşi, ci “cool” sau “uncool”/”lame”.
Şi ce e mai grav nu-i acest import masiv de termeni, ci vechimea acestei metehne în societatea românească, limba română(o limbă foarte expresivă de alfel şi cu mult mai multe resurse semantice decât acceptăm noi, din punctul meu de vedere) a suferit un proces de mutilare constant : începând cu exterminarea termenilor de origine dacică şi înlocuirea lor cu latinisme pentru a demonstra latinitatea ţării si a facilita crearea României Mari, la urmele lăsate de diverse stăpâniri în vocabularul românilor(turcismele şi slavonismele fiind fruntaşe), trecând prin odiseea “limbajului de lemn” al tovarăşilor şi până la ceea ce a devenit un adevărat sindrom naţional : Sindromul Chiriţa.
Împrumutăm termeni “de specialitate” din diferite limbi pentru a ne mai ostoi frustrarea generată de gândul că suntem o ţară ce nu prea contează, termeni care ajung, mai apoi, pe buzele tuturor, adesea folosiţi cu sens impropriu.
Pentru că nu suntem nici mai mult, nici mai puţin, decât un popor de Chiriţoaie, care aspirând la o cultură vastă(sau măcar la APARENŢA sa, ca să nu muncim prea mult, că strică) folosim termenii cei mai pompoşi pentru a exprima lucrurile cele mai…banale. E “de bonton” sa ne împopoţonăm frazele cu ceva culoare stridentă din Străinezia.
Dar chiar : dacă domnişoarele de pension din opera maeştrilor Caragiale şi Alecsandri foloseau franţuzisme cu toptanul (uneori pe lângă vreo câteva moldovenisme pentru extazierea auditoriului, ca Guliţă bunăoară), azi nu e şanţ, magazin, colţ de stradă unde să n-auzi MĂCAR un englezism “scuipat” într-un context banal, unde nu şi-ar avea locul, pe un ton emfatic, superior, mă-ntreb : oare în viitor aceşti termeni vor fi din chineză, germană, sau rusă? Sau poate hindi? Rămâne de văzut, dar ceea ce noi ca popor ar trebui să înţelegem e faptul că se poate şi altfel. Ca-n Islanda, de exemplu.
Popor mic într-o ţară de gheaţă şi nu neapărat un stat cu prea multă influenţă pe plan internaţional, au totuşi ceva special ce-i diferenţiază de gloată, ceva numai şi numai al
lor – limba. O adevarată revelaţie pentru orice istoric şi lingvist pasionat, limba islandeză păstrează aproximativ 85% din graiul viking(asta consider eu o dovadă inegalabilă de respect pentru trecut şi patriotism.)
Şi nu, nu sunt deloc inadaptaţi ai epocii, paria, cum poate eşti tentat să crezi când auzi procentul atât de mare păstrat. De ce nu sunt? Pentru că au preferat să-şi creeze propria terminologie adaptată modernităţii , decât s-o preia pe-a altora.
Ei au înţeles ceea ce marea masă nici măcar nu ştie(sau, dacă ştie, tratează ca pe o teorie fantezistă) : faptul că evoluţia şi progresul nu înseamnă întotdeauna complicaţii- trebuiesc exploatate resursele la maxim, înainte să trecem la alambicări în prezent inutile şi…forţate.
Trebuie să luăm ca atare faptul că “limba noastră-i o comoară” şi s-o readucem la suprafaţă din abisurile în care tot noi am înfundat-o, să ne bucurăm de lucrurile care am învăţat orbeşte, ca oile, că ni se cuvin. Ar trebui, în cel de-al doisprezecelea ceas, să ne bucurăm de fiecare zi pe care o primim şi să-l folosim mai rar pe “nu” ; să luăm aminte la felul în care vorbesc bunicii noştri, la graiul lor viu şi necenzurat pe care-n mod greşit îl etichetăm ca “neştiinţă” si “ignoranţă”.
Dar cel mai bun lucru pe care l-am putea face, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi, ar fi să nu ne mai credem judecatori…măcar pentru o zi. Că simplitatea şi fericirea, oricât am vrea, oricât am tânji după ele, nu se vor naşte niciodată din ură şi frustrare. Complicaţiile în schimb, da. Întotdeauna. Şi nu vor duce niciodată la nimic bun.