#captivă

există apropieri de cuvinte
care atârnă greu. prea greu. atât
de greu că de la simț la limbaj
poate trece oricât.
săptămâni. ore. ani. doar
ca să le lași afară, să se joace
cu apropierile altor
cuvinte, emoții, persoane.

există separări de esențe
pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura
se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară,
te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm
pe care nu-l așteptai, dar care-a venit,
și nu mai vrea să plece. e visul
care n-a apucat să se întâmple,

te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult.
spațiu, sentimente, bucăți din tine. te
rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt,
te-nstrăinează, pune
garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre
tot ce fusese odată atât, dar atât
de aproape.
tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi
nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi
nu mai e nimeni. acolo nu mai există.

fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă
ca o piatră de moară, și tu te-nneci
în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi,
sub greutatea unui regret care nu e al tău.
de unde vine, e cineva acasă?

fiecare te iubesc strivește, te face să fugi,
nici tu nu știi, fugi
de tine, fugi doar
ca să ai unde te-ntoarce atunci
când nu mai ai încotro să fugi?
tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?

nu vrei. cuvintele
nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat
de tot ce se poate pune în cuvinte
într-o singură noapte. ai vrea
să simți vântul că-ți biciuiește obrajii,
ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse
de alții, poate, pentru tine. vrei
să simți în carne tot ce-i bun și rău,
orice, doar nu
vocea lui când rostește cuvinte. nu
acele două cuvinte. două
cuvinte ca o sentință.

tot ce-a fost
de neatins s-a topit în regretul
cu care le-a rostit prima oară, blestemul
unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut
să fie altfel, e doar
un final. un alt fel de final, îngropat
sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă,
sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost,
al unei
povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare
ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.

o poveste
despre răsărit și întunecare,
despre catifea și oțel, parfum
de bărbat așteptat prin cotloane
închise, de ploaie, povestea care
n-a primit dreptul să trăiască,
sufocată prematur din prea multă apăsare.

#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

#confesional

mărturisesc: sunt o săracă.
tot ce am e ziua de azi
și-o inimă ce se-ncăpățânează să bată

mărturisesc: sunt o barbară.
îmi fierbe sângele-n vene
și merg oriunde fără a mă teme,
că-i noapte, frig, sau poate primăvară

mărturisesc: sunt visătoare.
visez chiar și atunci când doare,
visez că mă topesc într-o îmbrățișare,
că alte degete, nu ale tale
trasează astăzi hărți pe trupul meu.

mărturisesc: sunt arogantă,
îmi place
joaca, îmi place să mă simt femeie.
să mă joc de-a seducția, s-aprind scânteie,
să-l cunosc pe Celălalt bucată cu bucată
de speranțe, de zâmbet, de piele.

mărturisesc: sunt chiar o alintată.
sărut de parcă lumea s-ar sfârși
cu mine și cu el, n-ar mai veni
un “mâine” să ne prindă în flagrant,
atunci când tac, îmbrățișată-n noapte.

dar poate asta-i cea mai aspră
dintre toate.
mărturisesc: azi sunt indiferentă,
nu-mi mai pasă
de mă săruți, dacă m-atingi,
dacă mă joc cu tine sau cu alt bărbat,
periplu început, neterminat,
dulce angoasă, cât te-am căutat!

mărturisesc că nici măcar nu-mi pare
rău de ceva din tot ce sunt și-am scris.
eu sunt cea care sunt, și nu mă scuz
așa cum nu se scuză dimineață un vis.

mărturisesc nu ca să-mi fac iertat
vreun regret sau, poate, vreun păcat,
e doar o notă.
constatativă, explicativă notă,
a unei feminități burlești, de grotă.