Pescărușul Jonathan Livingston. o poveste

pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsize

Ne-am întâlnit întâmplător în Cora, într-o zi de primăvară târzie. Să fi fost mai? Eu, chiar dacă eram, teoretic, extrem de ocupată cu licența, sesiunea și alte derivate, simțeam totuși nevoia de a citi ”ceva bun”. Ce, nu-mi era clar. O văd în raft, micuță și albastră, o iau în mână și mă pun, circumspectă, pe răsfoit. Avea chiar și poze! ”Trebuie s-o citesc,” îmi zic, ”să văd ce e de capul ei!” Zis și făcut.

Carte cu poze, personajul-vedetă un pescăruș…părea nici mai mult, nici mai puțin de-o carte bună de citit în RATB, o povestioară drăgălașă. Nici n-am văzut ce m-a pălit!

Surpriza a fost una totală și ireversibilă. În fața mea stătea o capodoperă cu greutate, nu o poveste de copii! O metaforă cap-coadă, care-ți arată, pas cu pas, ce-nseamnă să fii altfel. Pentru că asta e povestea pescărușului- povestea oricărui outsider devenit legendă. Nu e o carte cu un gen anume- e filosofie, e poveste, e motivațională…ce vrei tu să fie, aia e! Dar mai presus de toate, e aerată. Pur și simplu nu-i simți densitatea, povestea curge ușor în timp ce tu te gândești așa, într-un colț de minte, cum ar fi dac-ai fi tu pescărușul îndrăgostit de zbor ca de cea mai frumoasă treabă din lume. E acel gen de carte rară care te face să-ți pui întrebări, să te gândești dacă ești măcar pe jumătate la fel de pasionat de ceea ce faci pe cât e pescărușul de zborul său.

Te-nvață despre empatie, și pe bună dreptate: cum să nu-i trântești un ”Ce pescăruși proști!” când, revenit în comunitatea ce-l expulzase din cauza iubirii lui pentru arta de a zbura, nu e crezut de nimeni că e Jonathan? N-o să vă spun și ce anume i-a făcut să nu îl creadă pe cuvânt, rămâne de datoria voastră să citiți și să aflați.

Dacă ar fi să reduc toată cartea la un cuvânt, ar fi pasiune. Nu pasiunea organică, cu tente carnale,  nici cea îndelung predicată de toată suflarea motivațională, ci pasiune și-atât. Pasiunea sinceră pentru ceea ce știi că e pentru tine. Abia asta face din pescăruș un adevărat erou, iar din epopeea sa subțirică și cu poze, lectura perfectă pentru zilele în care ți se pare că până și respiratul e prea greu de realizat. Pentru că toți avem nevoie, din când în când, de-o carte ludică, ce ne duce înapoi la vremea când puteam totul, în timp ce ne oferă cele mai prețioase învățăminte ale sale.

Advertisements

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.