Puternica? Nu eu…

 

De niste vreme, ani, cam de cand eram eu adolescenta, se bate moneda pe femeia puternica. Hai ca o stiti, toate site-urile, revistele, blogurile, o propovaduiesc de atata amar de vreme. A ajuns si la TV. E tipa aia care nu plange niciodata. Care e ironica, acida, independenta financiar, stilata, culta, superioara, emancipata, gratioasa, selectiva cu cei din jur…toata povestea aia. Ti se induce ca asa trebuie sa fii, daca vrei sa fii o femeie misto. Sa nu stie nimeni ce te doare, sa fii mereu bine, zambitoare, ca timpul nu sta pe loc fiindca te doare pe tine sufletul.

Desi unele din atributele de mai sus sunt perfect in regula, pot sa spun ca, in ciuda a orice se vede din exterior, eu nu-s o femeie puternica. Sunt doar mandra, dar mandria nu-mi cenzureaza mereu eficient exprimarea emotiilor. Asa ajung sa plang, rar ce-i drept, in public. Am trait o buna parte din viata dorindu-mi sa fiu puternica cu orice pret. Pentru mine, pentru cei dragi din jur, pentru binele tuturor. Mi-am urat cu disperare fragilitatea, vulnerabilitatea. Am fugit de ele, m-am dat cu capul de pereti ca simt prea mult, prea profund, si ca eu nu mai vreau sa mai simt nimic.

Nu sunt puternica, ma dor prea multe. Inechitati carora le-am fost martora sau victima. Oameni pe care nu i-am putut ajuta asa cum mi-as fi dorit. Nedreptati de care, chiar daca am scapat ca prin urechile acului, umbra lor m-a urmat oriunde, ca un catel. Zilele in care puteam mai bine. Momentele in care, poate, n-am stiut sa ma apar asa cum as fi meritat. Anii in care nici nu mi-a dat prin cap ca ar trebui sa ma apar, sa spun gata! si nu!, ca nu trebuie sa multumesc pe nimeni in afara de mine insami.

Nu sunt puternica. Am zile in care-as putea jura ca sunt stapana lumii, dublate de nopti in care ma simt a nimanui in propria viata, in propria lume interioara. Zile in care plang, in care ma simt nefericita, nedreptatita, invinsa. Zile-n care as da foc lumii intr-un acces de furie oarba, de la prea multele nedreptati la care-am asistat neputincioasa si care inca ma dor. Compensatoriu.

Nu sunt puternica, si nici femeie nu-s inca. Sunt un copil mare, cu accese de intelepciune, efuziuni de euforie, si rabufniri de furie care se amesteca in feluri care mai de care mai de ne-nteles. Am crescut cu o boala rara, iar prezenta constanta a mamei in jur m-a ferit, in copilarie, de rautatile copiilor. Altii, desi sanatosi, dar saraci, n-au avut norocul asta, sa scape de batjocura gratuita.

Nu sunt puternica, si nici macar nu mai incerc sa fiu. Am acceptat, pana la urma, ca-s o fiinta fragila. Ca ma descurc mai bine singura, decat inconjurata de multimi tampe de oameni. Ca sunt un ocean de emotii care se vor bate mereu cap in cap, si ma vor arde pe dinauntru. Ca nu-s deloc a dracu’ daca ma aleg pe mine.

Nu mai vreau sa mint despre cat de puternica sunt. Nu sunt. N-am fost niciodata. Ce am fost in schimb mereu, si o sa raman, e o fiinta mandra. Din mandrie nu m-am dus de cate ori s-ar fi impus la oamenii care m-au ranit, cand m-au ranit, sa le-o spun si sa-i intreb de ce?. Mi se parea o chestie triviala, sub demnitatea mea, un gest de mahalagioaica pusa pe scandal. Azi nu-l mai vad deloc, dar deloc asa. Azi, daca mi-ai facut ceva, o sa afli. Fie ca vrei, fie ca nu, si cu totala nepasare daca ce auzi iti e pe plac sau nu, confortabil sau nu.

Nu sunt puternica, nici nu vreau, nici nu pot, ca sa parafrazez o femeie controversata. Nu vreau, frate, mi s-a luat! Mi s-a luat sa protejez mereu pe toata lumea si sa fiu nevoita sa ma cenzurez si cand vreau, si cand nu. De fapt, daca ma gandesc un pic mai bine, vreau sa mai fiu si eu protejata, intrebata, ingrijita. Macar din cand in cand, pana cand se vor obisnui cu asta regulat. Ca eu raman la fel de fragila pe cat eram si inainte vreme, cand pretindeam ca-s mare amazoana, nu d’alta.

M-am lecuit de la a fi aia pe care nu o mai doare nimic. Ma dor multe, si o sa le spun oricui ma intreaba sau ma provoaca. O sa raman sincera cu ceilalti si cu mine, o sa spun ce vad si ce simt. Mai ales ce simt. O sa respect ce-am invatat cu mult greu: ca timpul meu cu mine, in singuratate, e dar, nu blestem, ca limitele-mi sunt date ca sa mi le invat si respect, ca trebuie sa pun punct inainte ca tot ce traiesc, vad, incerc, simt, sa ma arda pe interior ca lumanarea.

O sa fac multe, tare multe, promit. Dar nu o sa mai tac, pentru ca tacerea e de aur doar in dictaturi, in restul lumii e, cel mai adesea, de plumb. Si sigur nu o sa mai fac din a fi puternica un ideal, un model, sau un motiv de bravura. Asta dat din oficiu de societate, fara sa-l ceara explicit nimeni, e  un model tern, lipsit de nuante, si mi-a ajuns. Nu ma regasesc in el si mi-am pierdut déjà prea mult timp incercand sa-l interiorizez. Cui ii place, sa-l pastreze, dar sa nu mi-l bage pe gat.

Pescărușul Jonathan Livingston. o poveste

Ne-am întâlnit întâmplător în Cora, într-o zi de primăvară târzie. Să fi fost mai? Eu, chiar dacă eram, teoretic, extrem de ocupată cu licența, sesiunea și alte derivate, simțeam totuși nevoia de a citi ”ceva bun”. Ce, nu-mi era clar. O văd în raft, micuță și albastră, o iau în mână și mă pun, circumspectă, pe răsfoit. Avea chiar și poze! ”Trebuie s-o citesc,” îmi zic, ”să văd ce e de capul ei!” Zis și făcut.

Carte cu poze, personajul-vedetă un pescăruș…părea nici mai mult, nici mai puțin de-o carte bună de citit în RATB, o povestioară drăgălașă. Nici n-am văzut ce m-a pălit!

Surpriza a fost una totală și ireversibilă. În fața mea stătea o capodoperă cu greutate, nu o poveste de copii! O metaforă cap-coadă, care-ți arată, pas cu pas, ce-nseamnă să fii altfel. Pentru că asta e povestea pescărușului- povestea oricărui outsider devenit legendă. Nu e o carte cu un gen anume- e filosofie, e poveste, e motivațională…ce vrei tu să fie, aia e! Dar mai presus de toate, e aerată. Pur și simplu nu-i simți densitatea, povestea curge ușor în timp ce tu te gândești așa, într-un colț de minte, cum ar fi dac-ai fi tu pescărușul îndrăgostit de zbor ca de cea mai frumoasă treabă din lume. E acel gen de carte rară care te face să-ți pui întrebări, să te gândești dacă ești măcar pe jumătate la fel de pasionat de ceea ce faci pe cât e pescărușul de zborul său.

Te-nvață despre empatie, și pe bună dreptate: cum să nu-i trântești un ”Ce pescăruși proști!” când, revenit în comunitatea ce-l expulzase din cauza iubirii lui pentru arta de a zbura, nu e crezut de nimeni că e Jonathan? N-o să vă spun și ce anume i-a făcut să nu îl creadă pe cuvânt, rămâne de datoria voastră să citiți și să aflați.

Dacă ar fi să reduc toată cartea la un cuvânt, ar fi pasiune. Nu pasiunea organică, cu tente carnale,  nici cea îndelung predicată de toată suflarea motivațională, ci pasiune și-atât. Pasiunea sinceră pentru ceea ce știi că e pentru tine. Abia asta face din pescăruș un adevărat erou, iar din epopeea sa subțirică și cu poze, lectura perfectă pentru zilele în care ți se pare că până și respiratul e prea greu de realizat. Pentru că toți avem nevoie, din când în când, de-o carte ludică, ce ne duce înapoi la vremea când puteam totul, în timp ce ne oferă cele mai prețioase învățăminte ale sale.

Drumul înfometat, un roman cât o vară

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.