Cred ca am uitat sa scriu.
Nu-i nici pe departe cum ai uita
Becul aprins sau apa curgand
Cand ai plecat sa urci muntii.
Nu, e altceva, mai rafinat,
Cum te-ai uita pe sine dupa cortina,
Pe dupa marginea lumii colturoase
A unui Alt lipsit de suflu, ingandurat
Am uitat pana si elementarul,
Despre cum sa-mi depan povestea
In lungul si de-a latul vremilor
Ostile, prietenoase, eu cobor
Prin ceata, intuneric, tot mai adanc
La pas prin abisul necuprinsm in mine
Si pare ca inca mai merg
Pasind agale peste covoare de spinim
Spre Nicaieriul desenat aiurea
De umbra genelor ce-aluneca pe glastra,
Intoarse rusinat de la fereastra
Insa de-as fi uitat doar asta,
Doar atat de putine,
Supliciul mi-ar fi fost infinit mai usor,
Dar te-am uitat pe tine, si lucrurile-astea dor
Azi parca mai rau ca niciodata
Nu te teme, nu te-am uitat subit,
A fost un proces lung, dureros,
Incestuos, din cale-afara de anevoios.
Ti-am uitat prima data rasul,
Si m-am simtit ca ultima ruina.
Apoi, la un infinit de clipe dupa,
Am uitat de vocea ta ce-mi aducea
Pe fata-atatea zambete strengare.
Te-ai distantat din ce in ce mai tare,
Nu ti-am mai simtit gandurile, verva
Si-am fost imoral de-aproape
De-un lung si induiosator proces
De mult-hulita dezintegrare
Zgomotul e mult si mut,
Pare paradox, dar nu-i,
E doar ultima constanta
Din lumea haosului
Caci mi-e haos fara tine, trebuie sa recunosc,
Mi-ai luat radacinile si-acum sus devine jos;
Basmul suprarealist in care m-am invartit
Ca un peregrin afazic fara limita de timp,
Azi devine un cosmar pustiit de-a sa culoare;
Nici durerea nu mai doare…
Du-atat amar de umblet
M-am uitat spre inauntrul
Sufletului gol de tine
Cautand doar liniste
Insa vad, cu ochii goi
Ca-i lin de demoni fara noi,
Desi-am crezut ca lipsa ta
Imi va aduce linistea
Pierduta intr-o zi cu soare arzator
Undeva pe coclaurii natali
Si-asa privind meditativ in oglinda
Constat ca am uitat tot ce tinea
De fantasmagorica tar-a lui “Noi”,
Si nu stii cat de grea e-ncercarea de venit inapoi,
Mai mult taras, vlaguita de iuresul
Pestilential al unei regresii nestiute,
Desenata de-un novice in cele mai amare culori,
Otrava ce inca-mi macina durmul.
Iar de te voi vedea candva
In vreun colt obscur si afumat de cafenea,
Voi sti c-am reusit, ca nu halucinez,
Ca in final contextul a decis sa fie-asa,
Sa ramai tu al meu si eu a ta,
Iar uitarea-mi va ramane
Pe veci o bucla a povestii inccrustata intr-un fulg de nea,
Element ce ne-aminteste umbra-n care-am fost candva.
Pitita-n spatele oglindei sumbre
Vars azi ultima lacrima
Pentru o insiruire grea de umbre
Ca-ntrun atlas enciclopedic al nemateriei
Si las incertitudinea sa ma cuprinda-n brate;
Cred c-am uitat sa scriu.
Lumea Lucretiei 