10 Cărți care au făcut din 2020 un an mai frumos

2020 a fost pentru noi toți un an complicat, bogat în incertitudini și nesiguranță. Un an în care lumea, așa cum o cunoșteam noi, s-a schimbat cu totul. Anul în care mulți dintre noi au fost nevoiți să își regândească planurile, să reprogrameze, să-și reconfigureze rutinele. Un an în care am trăit mai mult în interiorul propriilor noastre case decât în lumea exterioară. Un an în care mulți ne-am îndreptat spre citit ca formă de a ne împăca cu realități nu tocmai prietenoase.

Pentru mine, cel puțin, 2020 a fost un an în care am citit mai mult și mai variat, așa că voi prezenta succint, în continuare, titlurile care mi-au făcut anul 2020 măcar un pic mai bun.

Dacă aceasta ar fi o poveste

Romanul lui Beth Turley este considerat, cumva pe nedrept, o carte despre și pentru copii. Pentru mine, Dacă aceasta ar fi o poveste a venit ca o revelație a începutului de an. O carte matură, potrivită mai ales pentru oamenii mari din preajma copiilor, Beth spune povestea lui Hannah, o poveste despre zbucium, neglijare, despre iubire și hărțuire, despre a descoperi cine ești tu atunci când oamenii din jur se dovedesc altfel decât îi credeai tu. O carte importantă, mai ales dacă te-ai surprins gândindu-te vreodată că ”Eh, e doar un copil, ce griji să aibă?”.

Mică trilogie a marginalilor

De la literatura pentru copii trecem, un pic abrupt, poate, la literatura pentru oameni mari. Vasile Ernu deapănă, în stil caracteristic, istoria unor comunități marginale din zona Basarabiei, trecând printr-o comunitate religioasă (Sectanții), o comunitate de proscriși (Bandiții), și prin istoria unei familii (Izgoniții). Mică trilogie a marginalilor este, însă, mai mult decât atât. Este o cronică vie, cu suflet, a vieții unor comunități din Basarabia și Odesa  ce încep în vremea Imperiului Rus, trec prin momentul 1917, prin comunism, prin tranziția de la comunism la democrație, ca să ajungă în prezent. E nu doar o carte cât o mărturie istorică (chiar, câte știu românii de dincoace de Prut despre istoria basarabenilor?) necesară, ci e un incredibil tratat de înțelegere a firii umane. Pentru că, dincolo de-a expune idei, întâmplări și de a oferi pilde, Ernu, prin această trilogie, demonstrează o fină înțelegere a complexității firii umane- atât a firii comunităților în care a trăit și despre care vorbește, cât și, lucru vital, a comunității din timpurile prezente, a posibilului său public.

Arheologia iubirii

Ceea ce crezi, nu e ce vezi! Cam așa aș putea rezuma, lacunar, minunatul demers al lui Cătălin Pavel. O carte despre iubire, scrisă cu atenție la detalii, nuanțe și umor, Arheologia iubirii aduce în prim-plan toate modurile în care Homo sapiens sapiens a înțeles iubirea de-a lungul evoluției sale. O carte în care ai și povestea graffitti-urilor primitive din Pompei, cu mesaje adesea explicite, și înțelegerea în cheie arheologică, cultural-istorică a poveștilor mitologice de iubire, și povești ale femeilor arheolog de la începuturile domeniului, adeseori trecute cu vederea. O carte în care se reunesc și se îmbină armonios detalii istorice, povești despre expediții de teren arheologice, date arheologice, uneori glumițe despre cum ar putea fi reinterpretate în cheie modernă anumite secvențe arheologice, Arheologia iubirii e o carte care se cere citită, mai ales dacă te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să trăiești într-o perioadă sau alta, într-un spațiu sau altul. Pentru că, oricâte variabile ar apărea, iubirea pare să aibă coordonate comune peste tot în timp și spațiu.

Tropice triste

Există cărți pe care le citești încet pentru că te simți cumva obligat să le termini, și există acele cărți pe care le citești lent tocmai pentru că n-ai vrea să se termine. Tropice triste a fost, pentru mine, o astfel de carte, o bomboană fondantă cu pagini. Antropologul Claude Levi-Strauss descrie cu umor și luciditate viața băștinașilor din America de Sud pe care îi studiază, dar și propria sa viață în mijlocul lor. Tropice triste este nu o altă carte de antropologie sau de călătorii, nici o adunătură de note etnografice și sociologice, ci îmbinarea lor armonioasă cu jurnalul de teren și cu reflecții despre viața cotidiană și metehnele Franței tinereților lui. În Tropice triste se dă nu doar măsura talentului său narativ sau de fotograf, ci și măsura importanței pe care a avut-o structuralismul în așezarea observațiilor sale despre societățile primitive, permițând descoperirea unor raporturi noi, insesizabile altfel, ale relațiilor sociale și de rudenie. Atât finețea etnografului și a observațiilor lui, cât și nuanțele autobiografice și umorul fac din Tropice triste o carte ce merită citită, chiar și numai pentru a descoperi noi unghiuri din care să-ți privești relațiile sociale, perspective la care, poate, nu te-ai fi gândit.

Zile Birmaneze

Trecând spre zona de ficțiune, pot spune că atunci când aud deja clasica frază ”Let’s make Orwell fiction again!” nu mă gândesc nici la autoritarianism, nici la controlul vieții private cedat tot mai mult mediilor digitale, ci la rasism, colonialism și sărăcie. Zile birmaneze e povestea dulceag-amăruie a unui grup de coloniști britanici încartiruiți în Birmania, și a cuplului format din U Po Kyin și doctorul Veraswami. O poveste despre colonialism în toată brutalitatea lui, dar mai ales despre autocolonizare, U Po Kyin fiind un băștinaș ajuns judecător, care renunță la orice urmă de integritate pentru a se dovedi în fața albilor demn de a fi primit în societatea lor, la Clubul European. La polul opus, însă, doctorul Veraswami este expresia înduioșătoare a bunului sălbatic iluminist, care nu poate și nu vrea să pară mai mult decât știe că este. Un roman bine structurat, care captează atât perspectiva albă, cât și pe cea băștinașă, un roman intens, plin de contrarii, de straturi alternate cu pricepere.

Mai mult decât despre dragoste și acceptare, pentru mine Zile birmaneze rămâne cea mai elocventă ilustrare a brutalității, a stratificării sociale, a rasismului, dar și a puterii pe care vraja privilegiilor posibile o poate avea asupra oamenilor de la Coliba unchiului Tom încoace.

Clopotul

Tot în zona scrierilor de ficțiune, Iris Murdoch vine cu un thriller religios ce amintește, pe alocuri, de mult mai celebrul Numele trandafirului. Un cuplu cumva atipic, Dora și Paul, aflat într-un moment de criză, ajunge să pătrundă într-o comunitate religioasă închisă, din apropierea unei mănăstiri pe nume Imber Court. Odată cu venirea lor, totul se schimbă, inclusiv Dora, cea aparent naivă și superficială, care se dovedește a fi, de fapt, mult mai inteligentă și mai intuitivă atunci când e vorba de alți oameni decât Paul, soțul ei.

Comunitatea de la Imber e formată din oameni care sunt în procesul căutării de sine, al dragostei și al credinței, unul dintre exemplele cele mai vii fiind chiar liderul comunității, Michael, prins între dorința de a trăi moral și înclinațiile sale către homosexualitate. Grupul de la Imber funcționează, cel puțin până la venirea celor doi soți, după reguli rigide, clare (pe care Dora are însă grijă să le încalce), gravitând în jurul legendei clopotului Gabriel, demult căzut în lac (de unde Dora va reuși să-l scoată).

Un roman fascinant, alert, cu personaje în continuă evoluție, cu o intrigă bine conturată și elemente surpriză, Clopotul este acea carte ce adună și îmbină armonios teme ca etica, homosexualitatea, căutarea Sinelui, iubirea și devotamentul religios, într-o operă atipică epocii sale.

Prometeu rău înlănțuit

Una dintre scrierile care m-au impresionat cel mai puternic în anul ce s-a dus rămâne satira lui Andre Gide, Prometeu rău înlănțuit. Prometeu, scăpat din Caucaz,  ajunge în Parisul sfârșitului de secol XIX unde, poposind la un restaurant, face cunoștință cu Cocles și Damocles. Astfel, află că nu doar el umblă pe pământ, ci și Zeus, deghizat în mare bancher (cum altfel?!?, Cocles având ”privilegiul” unei întâlniri neașteptate cu acesta.

Cartea abundă în ironie, personajele fiind practic niște caricaturi ale patimilor omenești, inclusiv Prometeu cel atașat de vulturul său, pe care-l va prezenta, mândru, societății pariziene. Prometeu și vulturul lui râmân cea mai elocventă ilustrare a atașamentelor toxice pe care le avem toți (Fiecare cu vulturul său, după cum zice la un moment dat Prometeu), iar restul personajelor, imagini actuale ale plăgilor eterne cum ar fi lașitatea, superficialitatea sau lăcomia.

Povestea mea

Cei care mă cunosc știu despre mine două lucruri: iubesc biografiile, și o iubesc pe Michelle Obama, așa că o incursiune în viața primei femei de culoare ajunsă Prima Doamnă a SUA nu avea cum să lipsească.

Scrisă metodic, cu sinceritate și diplomație, Povestea mea spune povestea unei fetițe de condiție medie din Chicago, care a știut din copilărie că nu vrea să fie doar o altă femeie de culoare din cartierul lor modest. Cartea ilustrează atât greutățile prin care a trecut, împreună cu ceilalți din familie și din cartier pe măsură ce vremurile se schimbau, dar și presiunea uluitoare pe care a trebuit să învețe s-o gestioneze, ca să poată fi în același timp mamă, soție, primă doamnă și ea însăși. De la anii de școală la perioada studenției și de la momentul în care l-a cunoscut pe Barack Obama, până la tranziția de putere către cuplul prezidențial Donald-Melania Trump, Michelle Obama documentează metodic, fără a fi plictisitoare, tot ce a însemnat atât depășirea condiției de fată de culoare într-o Americă pe atunci nu foarte incluzivă, cât și adaptarea la viața cu un om pentru care implicarea în viața publică este o valoare fundamentală. Povestea mea este un exemplu de naturalețe care nu caută să impresioneze, ci să arate că viața în cea mai înaltă poziție ierarhică nu este atât de roz și glamourous pe cât pare văzută de la TV.

Oameni anxioși

Un alt autor de suflet este suedezul Fredrik Backman. Backman scrie cu umor și atenție la detalii despre problemele societății contemporane, atingând adesea teme sensibile ale prezentului. Oameni anxioși este povestea unui jaf de bancă ratat, al cărei spărgător se ascunde într-o mulțime de oameni strânși la o vizionare de apartamente care se întâmplă…în chiar ziua Revelionului. Asta la nivelul de suprafață al poveștii, pentru că de fapt romanul lui Backman trece  prin teme ca sănătatea mintală, stratificarea socială, dilemele etice, iubirea ca sacrificiu și căutarea sinelui. Roman cu personaje vii și o intrigă alertă, cu răsturnări de situație și un final pe care n-ai cum să-l prezici, e numai bun de citit într-o seară relaxantă, cu ceai și un pachet de șervețele lângă tine, pentru final.

Pământ american

Pământ american e un roman dur și controversat, care demontează preconcepții. Povestea Lydiei și a fiului său de patru ani, ultimii supraviețuitori ai unui masacru arată drumul spre libertate al unei familii ce a trăit în umbra mafiei. O poveste despre dragoste în toate formele ei, despre prietenie, corupție, despre puterea de a merge mai departe înfruntând riscuri la care nici o mamă nu și-ar supune copilul, o poveste despre migranți și, în special, despre cum ajung unii oameni din persoane cu vieți banale, fugari. Pământ american e o carte cu o scriitură alertă, care te ține captiv, și care pe mine una m-a lăsat cu o întrebare în loc de final: Aș putea oare trece printr-o experiență de felul ăsta?

Teoria Chibritului sau despre Cornul Abundentei la romani

România e un stat tânăr, cu 154 de ani de istorie în spate, istorie presărată din belșug  cu momente tensionate și tușe de culoare in stilul autentic național, tușe date și de modul unic în care au înțeles românii că ar trebui să se raporteze la tendințele și valorile europene. În acești ani de existență, statul a trecut prin multe – a trecut, pe rând, prin monarhie, dictatură, regim fascist, comunist, ca să se oprească, deocamdată, la democrație, însă este de apreciat faptul că, în iureșul atâtor schimbări, și-au apărat identitatea națională, folclorul și snoavele, cutumele și tot ce-i face unici. România s-a schimbat așa cum un cameleon își schimbă culoarea pentru a se feri de prădători, însă un singur ”lucru” a rămas neschimbat : românii.

    Românii, fie c-au suferit asprimile dictaturii, (spre care, dacă privim în urmă, se pare că au avut predilecție) fie că au fost iobagi sau oameni liberi, cu drepturi depline, au trăit și au dat mai departe frumusețea numai de ei știută a lui ”lasă că merge și-așa.

S-au proclamat urmași ai unui întreg șir de eroi, unul mai strălucit decât celălalt, însă, cu toate acestea, au ales să…se plângă. Ori de câte ori le-a fost greu, au preferat să se jelească, să-și înece amarul în amintirea unui trecut glorios, (să nu uităm de popularitatea filmelor ce au ca subiect diverse episoade ale istoriei neamului, nici de exclamațiile nostalgice din ciclul ”Unde ești tu Țepeș când avem atâta nevoie de tine??”) și…să-și înjure printre dinți conducătorii de mamă, că din cauza lor a ajuns la sapă de lemn un neam întreg, un neam atât de falnic si măreț odinioară.

Însă românii sunt, deopotrivă, răbdători, încăpățânați, docili și, nu în ultimul rând, foarte optimiști ca fire, ceea ce îi face favoriții conducătorilor. Pentru că românul nu se va plânge niciodată de nedreptatea comisă de un conducător împotriva unuia de rând, ci va rânji ironic, gândindu-se că ”de, ăla și-a meritat-o”. Dacă are frigiderul plin și ziua de mâine nu-l face să își frângă mâinile de spaimă, românașul nostru e ”surd, orb și tace”(pentru a parafraza un vechi proverb sicilian) la nedreptățile comise de conducătorii lui.

Popor cu înclinații naționaliste moștenite din tată-n fiu mai ceva ca ”Miorița”, românul își va blama mereu conducătorii pentru viața aspra pe care o duce, sau îi va ierta,

spunându-și că, de fapt, ”nenorociții ăia de străini ne vor răul, că ce bine ne era noua până să ne băgăm în cârdășie cu ei. Europă am vrut, Europă avem!”. Plângând mereu după vechii conducători, pe români nu i-a interesat de fapt niciodată că ar avea, și ei, românii mici, drepturi. Li s-au părut dintotdeauna sinonime cu privilegiile, ori, privilegii aveau doar nobilii, aristocrații, nicidecum gloata. Așa că la ce bun să și le caute, să le învețe?

Bunicii noștri-l plâng și azi pe Ceaușescu, acel lider legendar ce adusese neamului o viață de basm în țara unde curgea doar lapte și miere, bătrânele ce-au lucrat ”pe vremea lu` Ceaușescu” le mai spun și azi, în 2013, nepoților despre binefacerile și prosperitatea aduse de regimul socialist. De fapt, nu îl plâng tocmai pe el (pe Ceușescu, n.a.), abilitățile sale de conducător, ci un fapt cât se poate de simplu : atunci nu era discriminare la furat.

Furau toți, și șefii, și subalternii. Unii mai timid, alții mai cu spor, dar toată lumea avea de câștigat. Poveștile bătrânelor ce au lucrat în fabrici de conservă te fac să crezi că era, de fapt, un alt tărâm pe nume România, un paradis căruia i-am pierdut cheile. (”Țin minte și-acum campaniile de vară : pământul rodea (un ciorchine de struguri ajungea și la 2kg,) iar toți se adunau, cu mic, cu mare, la cules. Veneau elevi, studenți, militari, deținuți, salaori..practic oricine putea să ajute. Nu se mai prididea cu munca. Și nici noi, în fabrici, nu stăteam o clipă locului. TIR-uri întregi pline cu marfă stăteau la coadă în vămi să treacă de nu mai știai care intră sau care iese, iar carnea zăcea pe la tomberoane de nu o mai voiau nici câinii măcar, se plictisiseră până și ei de-atâta carne ce ne rămânea nouă. Făceam și norma, băgam și-n gură..mai luam și acasă câte ceva (câte puțin și pe furiș, chiar dacă toși știam și toți luam, de la portar până la ăia de sus, dar n-aveam voie să pomenim de asta nici măcar între noi. Cam cum e acu` cu chiulitul la voi în școli.) Acum, la ani de la moartea vechiului regim, au început parcă să vadă altfel lucrurile. Au început să-i privească cu ură pe conducători pentru că și-au oprit ciolanul doar pentru ei și-ai lor, și au găsit un nou țap ispășitor – corupția. Nu mulți știu ce înseamnă, și mai puțini vor să afle, dar le sună bine, place urechii acest nume de demon ce-a posedat o țară întreagă.

Dar, ca de obicei, nimic nu e ceea ce pare. Corupția nu e un simplu termen ce dă bine în discursurile viitorilor cârmuitori care se acuză între ei cu îndârjire,  sperând să mai fie lăsați în vârful ierarhiei încă puțin. Nu, corupția este o realitate ce a însoțit românul în evoluția sa ca nație…de când se știe. De la iobagul ce se ducea spășit la boier cu birul, dar cu toate astea zâmbind larg și spunându-i ”Săru-mâna, boierule!”, ca și cum boierul îi făcea o favoare că îl obligă să-și rupă din sărăcia lui ca sa-și sporească el avutul, la alegătorul de azi ce se vinde pe-o găleată și pe niște alimente, întrebându-se mai apoi de ce merg toate pe dos, corupția ne-a urmat îndeaproape indiferent de drum.

Nu suntem o nație de hoți, cum pretind unii luați de-avânturi xenofobe. Nici de viteji, cum ne minte folclorul. Suntem o nație de oameni ce s-au obișnuit cu jugul, s-au convins că așa trebuie să fie, c-așa e bine pentru toți, că e normal. Azi românul nu se mai întreabă ”Eu cu cine votez??”, ci așteaptă cu interes licitația premergătoare alegerilor, precum și can-can-urile imediat următoare, întrucât vechiul principiu roman ”pâine și circ” e mai actual în România anilor 2013 decât oricând, deși, la drept vorbind, poate acum e mai puțină pâine pentru plebei decât era atunci.

Și totuși, poate nu e totul pierdut. Poate nu încă. Observ la cei din jur c-au început, încet dar sigur, să se trezească. Încep să-și caute drepturile, să vadă cine li le-a încălcat și, mai ales, că îi văd deciși să își recupereze ce-i al lor. Se simt ca și cum s-au trezit dintr-un somn adânc, ce s-a întins pe câteva sute de ani, iar acum au energia necesară să inverseze raporturile. E vorba de oameni maturi, resemnați, crescuți în comunism, de elevi de liceu ce au aflat că, dacă protestează atunci când un coleg le este abuzat nu se va întâmpla nimic rău, de oameni. Oameni de toate vârstele și categoriile sociale ce încep să se dumirească, cuprinși parcă de o epidemie.

O epidemie care, pe cât de benefică le este lor, pe atât de periculoasă este pentru ceilalți.Pentru ceilalți, adică pentru jefuitorii pe care fiecare român asuprit îi înjură printre dinți atunci când le vede zâmbetul larg și promisiunile false. Îi înjură și se..jură! Se jură că nu îi va mai alege în veci pe ei, pe trădătorii de neam și țară…până la următoarea campanie, când licitația începe iar, ca și cum nu s-ar fi terminat cu adevărat niciodată.

Pentru că România e un stat cameleon, patria contrastelor și paradoxurilor care, pentru un englez de exemplu, ar putea părea situații imposibile, fantezii incoerente ale unui om nebun, însă…nu. Majoritatea românilor sunt doar ei înșiși : dă-le mici și manele, (sau merge și-o populară, că aia-i a lor;) lasă-i să se certe cu ungurii care au fost primii în Transilvania, ca doi copii de a III a, dă-le politicieni care se ceartă în fața camerelor ”pentru binele poporului” și liniște. Așa, ai șanse mari să te mai aleagă și data viitoare.

C-așa e el, om bun. Se-nfurie repede, iartă la fel de repede, și uită ca și cum nici n-ar fi fost. Dar urmele…rămân.

Dacă nu în conștiința oamenilor, măcar în paginile istoriei, dar nici de ea nu mai suntem siguri c-ar mai fi rămas nefurată, necosmetizată ca să se muleze pe anumite interese.C