
te-aș fi ferit de toate relele lumii
doar ca să-ți văd tristețea cu iz
de bitter suedez cum pleacă, vălul
greu al durerilor mute
cum îți limpezește privirea.
te-aș fi lăsat să mă cunoști
chiar și-n dimineți leneșe, albe,
în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii
de pe noptieră înainte
să adorm la loc între
două frânturi de realitate difuză,
două vise, două coșmaruri calde
te-aș fi lăsat să te apropii fără teama
c-ai să-mi greșești la un moment dat.
aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai,
pierde-mă într-un zâmbet și uită-te
să vezi cum înfloresc când mă privești
în ochi.
dacă nu m-aș fi grăbit să caut
ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut
să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna,
dar am găsit ceea ce nu se poate căuta
ca-ntotdeauna,
înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice
lumea asta mică e prea mare pentru un noi,
iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce.
azi
încă aud sunet de sticlă spartă când știu
că urmează să doară iarăși sufletul