#captivă

există apropieri de cuvinte
care atârnă greu. prea greu. atât
de greu că de la simț la limbaj
poate trece oricât.
săptămâni. ore. ani. doar
ca să le lași afară, să se joace
cu apropierile altor
cuvinte, emoții, persoane.

există separări de esențe
pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura
se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară,
te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm
pe care nu-l așteptai, dar care-a venit,
și nu mai vrea să plece. e visul
care n-a apucat să se întâmple,

te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult.
spațiu, sentimente, bucăți din tine. te
rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt,
te-nstrăinează, pune
garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre
tot ce fusese odată atât, dar atât
de aproape.
tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi
nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi
nu mai e nimeni. acolo nu mai există.

fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă
ca o piatră de moară, și tu te-nneci
în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi,
sub greutatea unui regret care nu e al tău.
de unde vine, e cineva acasă?

fiecare te iubesc strivește, te face să fugi,
nici tu nu știi, fugi
de tine, fugi doar
ca să ai unde te-ntoarce atunci
când nu mai ai încotro să fugi?
tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?

nu vrei. cuvintele
nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat
de tot ce se poate pune în cuvinte
într-o singură noapte. ai vrea
să simți vântul că-ți biciuiește obrajii,
ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse
de alții, poate, pentru tine. vrei
să simți în carne tot ce-i bun și rău,
orice, doar nu
vocea lui când rostește cuvinte. nu
acele două cuvinte. două
cuvinte ca o sentință.

tot ce-a fost
de neatins s-a topit în regretul
cu care le-a rostit prima oară, blestemul
unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut
să fie altfel, e doar
un final. un alt fel de final, îngropat
sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă,
sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost,
al unei
povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare
ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.

o poveste
despre răsărit și întunecare,
despre catifea și oțel, parfum
de bărbat așteptat prin cotloane
închise, de ploaie, povestea care
n-a primit dreptul să trăiască,
sufocată prematur din prea multă apăsare.

H2SO4

“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.

“A, da? Pai asta-nseamna ca

In capul meu e iarna mereu”,

O iarna in care iluminatul stradal

E doar o amintire pictata-n cromatici calde,

Pretioase ca amintirile unui batran singuratic

Azi iluminatul a fost inlocuit,

In locul sau ni-i calauza muzica

Si fiecare strada-i cu a sa

Pe strada mea troneaza Verdi,

Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,

Dar viata nu mai e un chin.

Cand o traiesti pe datorie

Devine plina de sublim.

Cum ziceam, incepe sa ninga, dar

Ecuatia “zapada+perechi+felinar”

Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,

Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar

In locul clasicii privelisti siropoase,

A tricotajelor, copiilor care se joaca,

Un cimitir e-acuma lumea toata

Caci ninge, nige cu acid din plin!

Si uneori viata redevine chin.

Pentr-o clipita-n graba vremii.

Oamenii stau si privesc din case,

Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase

Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri

Agatate de priviri ce duhnesc a ura,

A furie, razbunare si parfum

Atunci cand ninge cu acid sulfuric

Pana si apusurile se coloreaza-n verde;

O lume-ntreaga care-si schimba identitatea

Ca prin magie, de la o ora la alta,

Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!

La-nceput mi-a fost frica,

“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.

Dar am stat si m-am pus pe cautat

Ca sa gasesc acelasi acid de-afara

Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,

Atunci am ras.

“Ce dracu”, mi-am zis iar,

“Numai tu te poti teme de tine!”

Asa c-am pus de cafea, doua cesti,

Una era a mea, si a doua

Pentru musafirul ce credeam ca vine.

Mai bine pregateam lapte pentru el,

Caci n-a venit decat un temerar,

Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,

Singurul curajos intr-o lume gri;

Goala, fara personalitate, terorizata

De lumea cea noua, de zapada transformata,

De moartea rutinei asa cum era

Am incetat sa rad, l-am mangaiat,

Si i-am impartasit rapid concluzia mea-

Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va

Schimba continuu, fara discernamant, identitatea

Si singurul rau real e singuratatea,

Doar ea nu face parte din noi

Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,

La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea

Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,

Iar cand o simtim visceral

Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,

Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval

Cu o memorie scurta, pierduta in aval.