#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.

Advertisements

Ziua 11

Woman-smoking-cigarette

la capăt de curcubeu,

doarme o culoare. nu e

nici albă, nici neagră,

nici închisă, nici deschisă;

tot ce pot spune despre ea

e că strălucește

în somnu-i adânc

mă uit la ea cu atenție;

doarme profund și liniștită,

ca o pisică domoală

și conține în ea însăși

tot.

toate culorile,

toate ideile,

toate visele,

toate speranțele

și toate dorurile

născute și nenăscute,

vii și moarte,

definite și nedefinite,

treze și adormite,

cuminți și indecente,

sau calme, sau, dimpotrivă,

disperate.

ea e, pur și simplu,

tot.

iar eu stau, la o

oarecare distanță de ea,

destul de departe

cât să n-o pot atinge

și totodată destul de aproape

cât să-i pot vedea

trăsăturile, să le

memorez ca pe o

rugă sacră.

are ochi mari,

probabil că verzi,

cu gene lungi, arcuite,

cu piele translucidă

și-un corp arcuit,

cabrat printre șoapte

care-o evocă mereu,

mereu și mereu, la nesfârșit,

ca pe o Muză imanentă

cu iz de igrasie și eternitate

și la celălalt capăt

de curcubeu translucid

te găsești tu.

cu ochi laarg deschiși

spre lumea cea gri,

parcă aducând cuiva

un omagiu, dar…cui?

mă uit în stânga, apoi

privesc spre dreapta mea

și alegerea nefiind

o opțiune-n cazul ăsta;

mă așez cuminte

la mijloc de curcubeu,

mă pun turcește pe

ceva ce nu seamănă

nici a pământ, dar

nici a aer, a nor,

un ceva nedefinit,

și vă contemplez,

alternativ, pe amândoi

ca părți din lume,

ca bucăți de identitate,

din mine, lumea mea,

și singura soluție

e să zâmbesc

în timp ce mă joc

cu niște vorbe pe o

suprafață similară nisipului

de azi, timpul s-a

oprit în loc, gata,

a adormit și el sub curcubeu

și n-are să se mai trezească vreodată

de azi, tot vechiul s-a

sfârșit, cu noi in brațe

și nimeni nu va plânge

vreodată pentru asta.

Bilanț. Sau despre cum au oamenii nevoie de alți oameni

shutterstock_212287204

Azi a fost ultima zi de vară. Și ce altceva mai bun de făcut într-o ultimă zi, nu contează a ce, decât un bilanț, o socoteală? Vai, cât de clișeic! Și, cu toate astea, ăsta nu-i un bilanț standard, cu cifre reci ce te privesc amenințător dintre hârțoage, nu. Ăsta-i un bilanț mai special, unul despre oameni.
E despre toți oamenii cu care-am vrut să păstrez contactul direct cândva, dar…nu s-a putut. Că n-au vrut-o ei, că n-am vrut eu, că am vrut amândoi dar nu era vremea potrivită, ideea e, dincolo de posibilele motive, că…nu s-a putut. Și am fi vrut, poate, din tot sufletul să se poată. Cine zice că n-are nevoie de oameni, minte. Nimic nu îți dă cu o mai mare acuratețe adevărata măsură a schimbării tale ca revederea cu trecutul. Cu o anume bucată bipedă de trecut. Abia atunci realizezi aplicabilitatea unor enunțuri altminteri golite de sens, cum ar fi ăla că fiecare om cu care ai avut o relație va spune veșnic ceva despre tine lumii. Și aici nu e vorba, cum greșit se-nțelege, doar despre relațiile romantice. O relație e, simplu și direct, orice schimb dintre două persoane. Ai o relație cu poștașul, cu vecinul, cu învățătoarea copiilor tăi, cu cel mai bun prieten, cu rudele. Ai o relație chiar și cu necunoscuții cu care ai schimbat priviri în metrou și care te-au lăsat, poate, cu întrebări despre viețile lor. Atât e de simplu.
Suntem, de bine, de rău, suma oamenilor pe care îi știm, a oamenilor care au însemnat măcar cât o furnică pentru noi la un moment dat. Chiar dacă suntem egocentrici și ne e frică să recunoaștem asta, o admitem de fiecare dată când ne surprindem gândindu-ne ”Dar ce-o mai fi făcând oare Icsulescu? N-am mai auzit de el de atâta vreme…” în serile fără somn. Suntem toți oamenii din viața noastră și încă ceva în plus, doar că uneori trebuie să dăm, accidental, peste oameni. Să dăm peste ei din cea mai pură întâmplare. Și doar atunci realizăm și noi, nu doar apropiații, că ”Te-ai schimbat!” auzit atât de des din gurile celor dragi, e un adevăr mai mult decât e un reproș. În clipele scurte și luminoase când ne revedem cu un om ce ne povestește tăcut despre vechea noastră versiune. Fără oameni, sufletele ne-ar fi albe, sau negre, sau gri. Oamenii din viața noastră ne colorează sufletele, doar că, în timp, se transformă și ei, ca și noi. Devin, din culori neon, culori pastelate, mai cuminți, dar nu ne părăsesc niciodată. Nici măcar cei care ne declară sus și tare că o fac, nu pleacă din viețile noastre. Rămân cu noi așa cum noi rămânem cu ei, sub forma unor pasteluri inconsistente si ireproductibile, amprente ce stau mărturie unui alt timp, unui alt om. Atât, dar până și asta e mai mult decât destul ca să ne definească unicitatea ca ființe în lumea asta mare, să ne dea un sens.