Ziua 11

Woman-smoking-cigarette

la capăt de curcubeu,

doarme o culoare. nu e

nici albă, nici neagră,

nici închisă, nici deschisă;

tot ce pot spune despre ea

e că strălucește

în somnu-i adânc

mă uit la ea cu atenție;

doarme profund și liniștită,

ca o pisică domoală

și conține în ea însăși

tot.

toate culorile,

toate ideile,

toate visele,

toate speranțele

și toate dorurile

născute și nenăscute,

vii și moarte,

definite și nedefinite,

treze și adormite,

cuminți și indecente,

sau calme, sau, dimpotrivă,

disperate.

ea e, pur și simplu,

tot.

iar eu stau, la o

oarecare distanță de ea,

destul de departe

cât să n-o pot atinge

și totodată destul de aproape

cât să-i pot vedea

trăsăturile, să le

memorez ca pe o

rugă sacră.

are ochi mari,

probabil că verzi,

cu gene lungi, arcuite,

cu piele translucidă

și-un corp arcuit,

cabrat printre șoapte

care-o evocă mereu,

mereu și mereu, la nesfârșit,

ca pe o Muză imanentă

cu iz de igrasie și eternitate

și la celălalt capăt

de curcubeu translucid

te găsești tu.

cu ochi laarg deschiși

spre lumea cea gri,

parcă aducând cuiva

un omagiu, dar…cui?

mă uit în stânga, apoi

privesc spre dreapta mea

și alegerea nefiind

o opțiune-n cazul ăsta;

mă așez cuminte

la mijloc de curcubeu,

mă pun turcește pe

ceva ce nu seamănă

nici a pământ, dar

nici a aer, a nor,

un ceva nedefinit,

și vă contemplez,

alternativ, pe amândoi

ca părți din lume,

ca bucăți de identitate,

din mine, lumea mea,

și singura soluție

e să zâmbesc

în timp ce mă joc

cu niște vorbe pe o

suprafață similară nisipului

de azi, timpul s-a

oprit în loc, gata,

a adormit și el sub curcubeu

și n-are să se mai trezească vreodată

de azi, tot vechiul s-a

sfârșit, cu noi in brațe

și nimeni nu va plânge

vreodată pentru asta.

Advertisements

Bilanț. Sau despre cum au oamenii nevoie de alți oameni

shutterstock_212287204

Azi a fost ultima zi de vară. Și ce altceva mai bun de făcut într-o ultimă zi, nu contează a ce, decât un bilanț, o socoteală? Vai, cât de clișeic! Și, cu toate astea, ăsta nu-i un bilanț standard, cu cifre reci ce te privesc amenințător dintre hârțoage, nu. Ăsta-i un bilanț mai special, unul despre oameni.
E despre toți oamenii cu care-am vrut să păstrez contactul direct cândva, dar…nu s-a putut. Că n-au vrut-o ei, că n-am vrut eu, că am vrut amândoi dar nu era vremea potrivită, ideea e, dincolo de posibilele motive, că…nu s-a putut. Și am fi vrut, poate, din tot sufletul să se poată. Cine zice că n-are nevoie de oameni, minte. Nimic nu îți dă cu o mai mare acuratețe adevărata măsură a schimbării tale ca revederea cu trecutul. Cu o anume bucată bipedă de trecut. Abia atunci realizezi aplicabilitatea unor enunțuri altminteri golite de sens, cum ar fi ăla că fiecare om cu care ai avut o relație va spune veșnic ceva despre tine lumii. Și aici nu e vorba, cum greșit se-nțelege, doar despre relațiile romantice. O relație e, simplu și direct, orice schimb dintre două persoane. Ai o relație cu poștașul, cu vecinul, cu învățătoarea copiilor tăi, cu cel mai bun prieten, cu rudele. Ai o relație chiar și cu necunoscuții cu care ai schimbat priviri în metrou și care te-au lăsat, poate, cu întrebări despre viețile lor. Atât e de simplu.
Suntem, de bine, de rău, suma oamenilor pe care îi știm, a oamenilor care au însemnat măcar cât o furnică pentru noi la un moment dat. Chiar dacă suntem egocentrici și ne e frică să recunoaștem asta, o admitem de fiecare dată când ne surprindem gândindu-ne ”Dar ce-o mai fi făcând oare Icsulescu? N-am mai auzit de el de atâta vreme…” în serile fără somn. Suntem toți oamenii din viața noastră și încă ceva în plus, doar că uneori trebuie să dăm, accidental, peste oameni. Să dăm peste ei din cea mai pură întâmplare. Și doar atunci realizăm și noi, nu doar apropiații, că ”Te-ai schimbat!” auzit atât de des din gurile celor dragi, e un adevăr mai mult decât e un reproș. În clipele scurte și luminoase când ne revedem cu un om ce ne povestește tăcut despre vechea noastră versiune. Fără oameni, sufletele ne-ar fi albe, sau negre, sau gri. Oamenii din viața noastră ne colorează sufletele, doar că, în timp, se transformă și ei, ca și noi. Devin, din culori neon, culori pastelate, mai cuminți, dar nu ne părăsesc niciodată. Nici măcar cei care ne declară sus și tare că o fac, nu pleacă din viețile noastre. Rămân cu noi așa cum noi rămânem cu ei, sub forma unor pasteluri inconsistente si ireproductibile, amprente ce stau mărturie unui alt timp, unui alt om. Atât, dar până și asta e mai mult decât destul ca să ne definească unicitatea ca ființe în lumea asta mare, să ne dea un sens.