Abordarea paternalistă în educație, sau despre neputința învățată

freelance-education-learning.jpg

Zilele trecute a fost Ziua Educației, prilej bun de reflectat la ce (mai) înseamnă noțiunea de educație acum, cu toate tipurile astea de educație și toată informația posibilă și imposibilă la buricele degetelor. Că, vorba aia, am auzit atâta de educație informală, non-formală, manuale alternative, activități extrașcolare cu rol în dezvoltarea personală a copilului, încât stai și te-ntrebi ce mai înseamnă, azi, educația. Asta impune să te uiți, întâi de toate, la cum se desfășoară procesul educațional acum, iar apoi la contextul în care acesta se desfășoară. Am 23 de ani, și constat cum pot vorbi, fără să forțez nota, despre un pe vremea mea, eu fiind în școală înainte de dominația internetului. Internetul a fost o revoluție care a modelat diferit generațiile mai mici, chiar și în raport cu generația mea, nu foarte bătrână, dar care a crescut în paralel cu dezvoltarea internetului, nu direct cu el la proporțiile și importanța de-acum. În contextul evoluției tehnologice și a avântului internetului, te-ai aștepta ca pedagogii ce se ocupă de curricula școlară să nu-l bage sub preș. Ori exact asta se întâmplă momentan- în spațiul public se discută despre interzicerea smartphone-urilor la școală, nu și despre potențialul lor de a fi integrate în procesul educațional. Elevii nu sunt învățați să separe sursele de informație credibile de bălării fără fundament, să folosească tehnologiile noi în avantajul lor, nu doar pentru Candy Crush și Facebook. Teoretic, aș putea zice că e vina profesorilor, dar nu e vorba despre vinovăție aici, ci despre neputință. O neputință învățată, acceptată de ambele părți, atât de cadrele didactice, cât și de părinți, și care vine din aceeași rădăcină: abordarea paternalistă a educației, de ambele laturi.

Care e treaba cu abordarea asta? Păi e simplu, și deloc benefic- toți așteaptă ca cineva, de undeva, o entitate abstractă și cu valențe părintești cum e Statul, Guvernul, Ministerul, Școala să le dea. Să le spună ce și cum au de făcut. Unii așteaptă să primească de undeva un cadru procedural atoatecuprinzător, care să le spună ce au de făcut în 99% din situațiile care apar în procesul educațional, alții așteaptă ca Școala să le educe și formeze copiii cu o implicare minimă a lor ca părinți în viețile propriilor odrasle. Până la urmă, ei se asigură că au ce mânca, ce îmbrăca, ce-ncălța, rechizite, acoperiș deasupra capului…elementarul. Ce, acum tot ei e nevoie să-i și educe? Păi dacă ei fac asta, Școala ce mai face? Profesorii ăia pentru ce sunt plătiți?

Și așa se ajunge, în timp, la o neputință învățată- adulții nu află că ar putea, dacă vor, să facă anumite lucruri, să cultive și deprinderi, nu doar capacitatea de memorare. Iar cei mici învață că ce i-ar interesa pe ei nu e relevant, nu se poate, e inutil și nu mai interesează pe nimeni altcineva. Practic, ambele tabere învață, cu argumente diferite în spatele ”lecției”, că nu se poate. E cam ca-n imaginea cu calul legat de scaunul de plastic- animalul poate pleca oricând de acolo, doar că el nu știe că poate. Așa, nici cadrele didactice nu știu toate că pot face ca programa să conțină și inserții de realitate- vezi exemplul cu integrarea Internetului și telefoanelor deștepte în oră, că tehnologia nu e bau-bau dacă vrem absolvenți conectați la realitate, și nici școlile de meserii nu sunt tabu dacă vrem, mai târziu, competență onestă pe piața muncii. De cealaltă parte, părinții nu văd, mulți dintre ei, ideea de parteneriat școală-părinte ca depășind zona de meditații și dus la deja anacronicele ședințe cu părinții, ședințe ce se desfășoară toate pe același tipar. Nu mulți dintre ei cred că o legătură amicală și onestă între părinte și profesorii copilului, în care să se ajute reciproc pentru binele elevului, e mai mult de o utopie propagandistă cu iz occidental sau ca pe ceva ce nu se poate pune în aplicare la noi. Evident, există nuanțe și excepții, însă masa critică pendulează între Asta nu e în programă (deci, ca atare, nu merită încercarea) și Lasă-l că de-aia merge la școală, să învețe, ce să-i fac eu?

Așa ajungem să ne plângem unii altora de inerția educației, de faptul că Nu mai citește, domne, nimeni în ziua de azi, deși e perfect fals. Tinerii, copiii, citesc în continuare, le place și sunt pasionați, vorbesc cu entuziasm despre cărțile pe care le-au iubit sau le-au urât. Dar șmecheria e c-o fac altfel față de generațiile mai vechi. Citesc altfel de literatură, Young Art-ul și literatura Fantasy fiind fruntașe într-un top al preferințelor, citesc peste 5 cărți într-o lună, cărți pe care majoritatea aleg să le cumpere, chiar dacă suma alocată lunar cărților nu trece de 100 de lei (sunt, majoritatea, elevi, să-i înțelegem!) sau, dacă nu au bani, le împrumută. Se citește altfel și pe genuri, 96% din respondente fiind fete, și pe medii sociale- urbanii citind în proporție de 66,6% comparativ cu cei 33,4% ai ruralului. Din asta se mai vede o treabă: accesul la informație și problema lui în mediul rural. Să vă spun acum și că cei mici văd în clasicii literaturii române lecturi greoaie, cu un mesaj perimat, și care ar trebui predați astfel încât să-i atragă, să îi facă să fie curioși. Citesc literatură română, dar o preferă pe Nemerovschi sau Binder lui Slavici sau Eminescu. Și motivul e simplu: sunt actuale, cu ele rezonează, căci le aduc în fața ochilor experiențe care, în 2017, sunt mai mult decât plauzibile. Și dac-ar fi doar asta schimbarea…

Dar profesorul nu mai e de mult vioara întâi când vine vorba despre recomandări literare. Mulți își aleg viitoarea lectură din recomandări sau după recenzii. Avem booktube, bookstagram, urmărim edituri și scriitori pe Facebook, profesorul e un element dispărut acum mult timp din ecuația credibilității și pertinenței când e vorba despre astfel de finețuri. La fel e și cazul familiei, ce știu ei care sunt noile tendințe? Pentru că, da, și-n literatură vorbim de tendințe și de mode, vremea autorilor canonici și eterni…a cam apus. S-au schimbat multe, și obiceiurile asociate lecturii sunt printre cele mai evidente dintre schimbări.

Mulți aleg să citească în format electronic, pentru că așa mai scutesc ghiozdanul de o greutate și uneori chiar și banii de cărți, e mai practic așa. Biblioteca? E codașă la popularitate în rândul micilor cititori, dintre care mulți o fac în confortul propriei case, ascultând eventual muzică ambientală, sau pe drum, în mijloacele de transport. Contrar a tot ce ne place să credem, foarte mulți dintre ei, cam 67% din respondenți văd lectura ca pe un hobby, ca o activitate dragă, ceea ce mă face să mă întreb: Nu cumva ne e mai simplu să-i acuzăm că sunt ignoranți și refuză să citească, decât să admitem că nu-i cunoaștem îndeajuns și că, poate, s-a schimbat cultura? Tot ce se poate, dar asta nu e decât o mică demonstrație de câte informații valoroase poate obține un cadru didactic cu un Google Forms, un grup de Facebook și câteva ore. Informații care pot avea o importanță enormă în felul în care respectivul profesor își va alinia cursurile nu la noțiunile pedagogice din facultate, ci la realitatea constituită din elevii săi. Lucru de departe mult mai important. Condiția de bază însă e una singură: să știe că, dacă el vrea, e simplu și se poate. Atât.

Și asta e zona educației banale, de masă, că dacă punem problema programelor de educație incluzive… Acolo, lucrurile sunt pe cât de complexe, pe atât de dureroase, segregarea copiilor în neuro-tipici și copii cu tulburări făcându-se, adesea, la fel ca luarea deciziei privind înrolarea celor mici într-o școală de masă sau în una specială: mai pe genunchi, așa, să nu deranjăm. E vorba despre pedagogi ce nici nu știu despre tulburarea elevului lor, nici nu întreabă părinții sau medicul copilului, nu se informează de nicăieri solid, tratându-l pe cel mic cum cred ei că trebuie, de cele mai multe ori cu neînțelegere și brutalitate. Și în ambele cazuri, firul roșu e anacronicitatea cadrului didactic îngropat de viu în hârtii de preaiubitul Minister, dar rupt de realitatea cotidiană a copiilor cu care interacționează zi de zi, depășit de doleanțele lor și de munca ineficientă, zadarnică, fiindcă ce s-a memorat forțat se uită-n grabă, și repetitivă. Poate că-i totuși cazul să nu mai așteptăm nici unii dintre noi să ni se dea, căci ni s-a dat destul. Ni s-a dat șansa de a vorbi aceeași limbă cu cei despre care pretindem emfatic că i-am forma ca adulți, șansă pe care nu știu să o fi avut vreuna dintre generațiile trecute de pedagogi sau părinți.

Advertisements

Mini-me? Nu, merci!

8c38d95f08f1ca3b6ce8af2eafe374b4--mother-daughter-outfits-fashionable-kids

 

Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!

Pescărușul Jonathan Livingston. o poveste

pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsize

Ne-am întâlnit întâmplător în Cora, într-o zi de primăvară târzie. Să fi fost mai? Eu, chiar dacă eram, teoretic, extrem de ocupată cu licența, sesiunea și alte derivate, simțeam totuși nevoia de a citi ”ceva bun”. Ce, nu-mi era clar. O văd în raft, micuță și albastră, o iau în mână și mă pun, circumspectă, pe răsfoit. Avea chiar și poze! ”Trebuie s-o citesc,” îmi zic, ”să văd ce e de capul ei!” Zis și făcut.

Carte cu poze, personajul-vedetă un pescăruș…părea nici mai mult, nici mai puțin de-o carte bună de citit în RATB, o povestioară drăgălașă. Nici n-am văzut ce m-a pălit!

Surpriza a fost una totală și ireversibilă. În fața mea stătea o capodoperă cu greutate, nu o poveste de copii! O metaforă cap-coadă, care-ți arată, pas cu pas, ce-nseamnă să fii altfel. Pentru că asta e povestea pescărușului- povestea oricărui outsider devenit legendă. Nu e o carte cu un gen anume- e filosofie, e poveste, e motivațională…ce vrei tu să fie, aia e! Dar mai presus de toate, e aerată. Pur și simplu nu-i simți densitatea, povestea curge ușor în timp ce tu te gândești așa, într-un colț de minte, cum ar fi dac-ai fi tu pescărușul îndrăgostit de zbor ca de cea mai frumoasă treabă din lume. E acel gen de carte rară care te face să-ți pui întrebări, să te gândești dacă ești măcar pe jumătate la fel de pasionat de ceea ce faci pe cât e pescărușul de zborul său.

Te-nvață despre empatie, și pe bună dreptate: cum să nu-i trântești un ”Ce pescăruși proști!” când, revenit în comunitatea ce-l expulzase din cauza iubirii lui pentru arta de a zbura, nu e crezut de nimeni că e Jonathan? N-o să vă spun și ce anume i-a făcut să nu îl creadă pe cuvânt, rămâne de datoria voastră să citiți și să aflați.

Dacă ar fi să reduc toată cartea la un cuvânt, ar fi pasiune. Nu pasiunea organică, cu tente carnale,  nici cea îndelung predicată de toată suflarea motivațională, ci pasiune și-atât. Pasiunea sinceră pentru ceea ce știi că e pentru tine. Abia asta face din pescăruș un adevărat erou, iar din epopeea sa subțirică și cu poze, lectura perfectă pentru zilele în care ți se pare că până și respiratul e prea greu de realizat. Pentru că toți avem nevoie, din când în când, de-o carte ludică, ce ne duce înapoi la vremea când puteam totul, în timp ce ne oferă cele mai prețioase învățăminte ale sale.

Ziua 13

tumblr_n9jtxbhxfn1r4ueyro1_500

tu ești orașul vieții mele,
un oraș eclectic, ca mine
în care dacă nu merg
cu toți ochii deschiși,
mă voi pierde definitiv și cu totul

m-ai captivat de timpuriu,
cu luminile-ți ce se preling
pe luciul apei catifelate și obscură,
cu afișele-ți zdrențuite de ploi,
și cu-atâtea alte mici zâmbete

m-ai cucerit atunci când
plimbându-mă prin tine, m-ai crescut
arîtându-mi varietatea
oamenilor din mine,
strigându-ți identitatea
din toată forța pietrelor cubice
care te leagă de pământ
și pe care înscrii fără
ca măcar să știe,
atâtea mii de pași,
mereu ai altor oameni

și m-ai legat cu funie de sfoară
de ceea ce prețioșii ți-au numit Ethos
prin lucirile lacului
de pe-a cărui margine
m-am privit prima oară
în ochi, eu pe mine,
și-atunci mi-am zis prima oară:
”știi, tu n-o să mori
cu-adevărat niciodată”

așa că m-am decis să plec
în cea mai dubioasă călătorie:
călătoria mea prin mine.
a început într-un tramvai
aglomerat, posac, atunci când
am văzut în felinarele străzii
niște santinele bătrâne
dar gata să mă vegheze,
să-mi păzească pașii de uitare,
viața de impostură,
energia de apatia învinșilor
unei competiții inexistente

și tot așa am aflat,
în a doua dimineață,
tot pe drumuri, pe la Iuliu Maniu,
în același tramvai,
mai bătrân ca tine
după o noapte de veghe,
că ființa umană-i
nici mai mult, nici mai puțin
de-o ceapă.
una stufoasă, unde ai de muncă
dacă vrei să ajungi
de la învelișul superficial
la inimă, la lumina care
o conduce pe-un drum labirintic.

mi-ai zis multe tu
în seara aia morocănoasă
și le-am simțit, pe rând, pe toate.
o fi asta o dramă? nu știu încă…

abia acum ți-ai arătat
natura pe care ți-o simțisem,
natura de vraci, de șaman
când tu ai zis că sunt
a treia parte-a vieții mele,
nici minte, nici corp, ci
o a treia parte, un Altceva
și că vei merge cu mine
pe drumul până la ușa
ce tre’ deschisă

ca să îl cunosc,
ca să mă cunosc.
și te-am simțit real,
și m-am speriat.
de fapt,
toate vechile-mi spaime
au redevenit vii
și m-au asaltat fără milă,
de parcă s-ar fi temut și ele

mi-ai zis că-s Bliss,
adică fericire.
iar eu am simțit
că-s regăsită,
că după o lungă vreme
în care nu m-a știut
nici dracu’,
mi-a zis și mie cineva
în sfârșit pe nume

așa mi-ai redat
tot ce credeam pe veci pierdut
înapoi. și curajul, și sufletul,
și bucuria, și magia
celor mai mici bucățele din viață,
dar mai ales
mi-ai dat libertatea înapoi,

mi-ai lăsat libertatea
să fiu fericită eu și cu mine,
să mă bucur de relația
construită-n fiecare secundă
cu reflexia din oglindă
pe care ajunsesem s-o detest…
prea se erija în judecătoare mereu!;

libertatea de a alege
ce vreau să iau din viață,
de-a crede tot ce simt că
mă poate ajuta cumva.
că dacă-mi face bine
să cred că semnele de pe-o ie
sunt înscrisuri magice,
e bine să cred asta.

m-ai învățat să-mi dau voie
și să nu răspund decât
în fața propriei conștiințe
proaspăt trezite din somn,
ce mai dar!

de-aia o să traduc
bucuria-n zâmbete calde,
oferite fără rezerve,
libertatea-n sprijin
total și necondiționat,
regăsirea-n loialitate
și energia-n creație,
stabilitate mută.

și-asta doar pentru,
cum ar zice unii,
”atât de puțin”…
dar numai puțin
nu simt să fie, practic
tu m-ai ajutat să înțeleg
ce-nseamnă ”Cuvinte ce vindecă”
și că sunt oameni ce te vor iubi
oricât de puțin ai conta
tu pentru tine, că
nu poți să mergi cu-n om
pe drumul lui,
să îl îndrumi
atâta timp cât
ți-e indiferent,

ori,
pentru un om aflat
pe marginea căderii,
lui doar dragostea
altui om îi poate
sparge zidurile, deschide uși,
iar asta-i mult prea mult,
prea mare, prea măreț
ca să poți s-o așezi cuminte-n raft,
s-o pui în cuvinte.

o poți traduce doar în
ceea ce-ai primit,
adică dragoste. și tot puțin ar fi.
abia asta pot spune c-a fost
cu-adevărat prima zi
a regăsirii noastre.

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.

 

Ziua 12

art-autumn-couple-leaves-favim-com-248005

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

și perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vrajă,

esența.

așa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci chei,

pomi ce ridică spre cer

niște brațe ramificate,

noduroase și despuiate,

în semn de mută amenințare

de-aia nu ai altă

soluție-n fața toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singurătăți.

doar tu și vântul țepos

ce-ți biciuiește obraji, ochi,

buze, îți răzvrătește părul,

urlând cât poate

venirea zăpezii.

așa ajungi să nu

te mai pierzi printre cuvinte

de fapt…te găsești

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice barieră,

de orice semn scris

sau citit, vorbit sau gândit,

mâzgălit sau tipărit

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită,

fiindcă e incompatibilă

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă

doi în unul, ca instantul.

e, în schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri și povești inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

și poate toamna

pe care-am resimțit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hoț în haină de popă,

sau o curvă deghizată-n doamnă,

sau un vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar și decât  diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns

căci vrem sau nu

s-o recunoaștem,

să-i dăm glas, așa

am fost și eu cu tine;

ca o escapada cu

termen limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

și oricât n-am vrea

sau n-am putea-o spune,

știm amândoi că

nu suntem nici mai mult,

dar sigur nici mai puțin

de două umanuri care

se-mbină, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se întretaie lăsând în

urmă cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva.

”o să fie bine”,

”eu sunt aici”,

”cred în tine” sau

”luptă și vei avea”;

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gândite și citite,

simțite și rostite,

tipărite și mâzgălite,

așa suntem și vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu și mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o țigară cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

”să nu știe nimeni de noi!”,

susură a pârâu glasul

unui drac.

așa că închei povestea, nu

am decât să tac,

căci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugări ale umanului

pe care de le despoi

o să le vezi acoperite de foi

pe care și-au țesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

și tot ce mai simte un om

cât timp e viu.

vrei să-ți spun și că

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

și-alea alăturate,

din Pomul Vieții?

ei bine, nu-ți spun!

e prea siropos și nu mi-e felul,

iar dacă o voi face

ți-o iei în cap după,

deci nu zic nimic;

dar e oricum degeaba

că tu știi și lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea.

Ziua 11

Woman-smoking-cigarette

la capăt de curcubeu,

doarme o culoare. nu e

nici albă, nici neagră,

nici închisă, nici deschisă;

tot ce pot spune despre ea

e că strălucește

în somnu-i adânc

mă uit la ea cu atenție;

doarme profund și liniștită,

ca o pisică domoală

și conține în ea însăși

tot.

toate culorile,

toate ideile,

toate visele,

toate speranțele

și toate dorurile

născute și nenăscute,

vii și moarte,

definite și nedefinite,

treze și adormite,

cuminți și indecente,

sau calme, sau, dimpotrivă,

disperate.

ea e, pur și simplu,

tot.

iar eu stau, la o

oarecare distanță de ea,

destul de departe

cât să n-o pot atinge

și totodată destul de aproape

cât să-i pot vedea

trăsăturile, să le

memorez ca pe o

rugă sacră.

are ochi mari,

probabil că verzi,

cu gene lungi, arcuite,

cu piele translucidă

și-un corp arcuit,

cabrat printre șoapte

care-o evocă mereu,

mereu și mereu, la nesfârșit,

ca pe o Muză imanentă

cu iz de igrasie și eternitate

și la celălalt capăt

de curcubeu translucid

te găsești tu.

cu ochi laarg deschiși

spre lumea cea gri,

parcă aducând cuiva

un omagiu, dar…cui?

mă uit în stânga, apoi

privesc spre dreapta mea

și alegerea nefiind

o opțiune-n cazul ăsta;

mă așez cuminte

la mijloc de curcubeu,

mă pun turcește pe

ceva ce nu seamănă

nici a pământ, dar

nici a aer, a nor,

un ceva nedefinit,

și vă contemplez,

alternativ, pe amândoi

ca părți din lume,

ca bucăți de identitate,

din mine, lumea mea,

și singura soluție

e să zâmbesc

în timp ce mă joc

cu niște vorbe pe o

suprafață similară nisipului

de azi, timpul s-a

oprit în loc, gata,

a adormit și el sub curcubeu

și n-are să se mai trezească vreodată

de azi, tot vechiul s-a

sfârșit, cu noi in brațe

și nimeni nu va plânge

vreodată pentru asta.

Semiluna si haosul

semiluna si haosul

Recunosc, mare lucru nu mai citisem de ceva vreme. Si, aterizand eu niste ore prin biblioteca facultatii, am zis sa-ncerc, poate-o fi mediul de vina. Am gasit cartea lui Olivier Roy, asa ca mi-am zis ”bai, tot e mai mult decat de actualitate problema refugiatilor, si oricum cunosti fenomenul prea putin, deci…de ce nu?” si m-am pus pe citit. Cartea reprezinta  o analiza pertinenta a relatiei SUA-valori occidentale-Orient Mijlociu, incepand cum altfel decat cu evenimentul din 9/11?

Stiu, s-au scris rauri de hartie despre asta, dar…parca e altceva. Are, parca, mai mult sens acum, in toata verva cu refugiatii si toata teama Europei c-o sa ajunga sa poarte val, si ne prind mai mult decat bine explicatiile unor termeni pe care-i tot auzim. Sa luam celebra lege Sharia, de exemplu. Ni se explica faptul ca la nivel mare, un stat fundamentat pe Sharia este imposibil, datorita faptului ca aceasta, ca sistem de drept, se aplica sferei private, fiind cel mult comparabila cu Dreptul Familiei. De asemenea, aceasta este incompatibila cu modelul statului atotputernic si, ceea ce mi s-a parut cu adevarat important, ”Sharia e revendicata adesea din ratiuni pur politice (impotrivirea la modelul occidental).” Ei, asupra acestei idei mi se pare ca ar trebui zabovit. Pentru ca la stadiul actual, s-a ajuns dintr-un singur mare motiv- ignoranta. Ignoranta marilor puteri geopolitice, care-au decretat, sub administratia Bush, ca terorismul este o amenintare globala si ar trebui actionat. Cum? Prin impunerea valorilor occidentului asa cum sunt, fara adaptarea lor corespunzatoare la cultura careia i se cerea sa si le insuseasca. Practic, administratia Bush-tatal a crezut ca statele musulmane vor sari de bucurie la auzul vestii ca s-a gandit cineva sa le democratizeze, sa le occidentalizeze si pe ele. Iar de-aici deriva gratios toate cate le stim, inclusiv ideologizarea politica a religiei islamice, atat de frecvent-auzitul ”islamism”.  De fapt, statele orientului mijlociu vor democratie- una specifica, ce va tine cont de cultura lor atat de enigmatica pentru vestici. Ceea ce, mie personal, mi se pare de bun-simt. Ce-a inteles bravul occident din toata asta? Ca exista patru ramuri musulmane: terorismul, care nu e altceva decat avangarda militara, islamistii, care lucreaza la o constructie politica (stat islamic, califat), fundamentalistii, care vor instaurarea Sharia, si musulmanii ”culturali”, care prin adulatia fata de multiculturalism si non-violenta, netezesc calea primilor trei. Asta fara sa ne gandim ca si in Europa cea batrana exista terorism- pentru ca IRA sau ETA asta sunt, forme ale terorismului ce militeaza pentru ceva anume, intr-un spatiu anume. Strategic vorbind, terorismul global e inexistent, dar administratia Bush a facut din el o sperietoare contemporana, aruncand cu pietre intr-o cultura intreaga, fara ca macar sa catadicseasca sa incerce s-o cunoasca. Cam tot ce-au facut si francezii cu tiganii romani adica…

Una peste alta, cartea ramane o lectura de baza pentru cei ce vor sa inteleaga mai bine cum anume s-a ajuns la situatia actuala, in care milioane de oameni iau calea Europei pentru a trai, in care toata Siria e moloz si flacari. Trebuie sa aratam intelegere, in primul rand intelegerea faptului ca suntem, indiferent de cultura, etnie sau religie, oameni. E nevoie, mai mult ca oricand, de intelegerea contextului, de a privi si prin ochii celeilalte parti implicate sau, cel putin, de a o privi macar in ochi atunci cand ne bate la poarta. Sau, asa cum zicea si autorul, ”Trebuie sa incetam sa mai privim lumea prin prisma Al-Qaida, caci in asta consta singura ei forta reala”. Iar asta, dragilor, e perfect valabil si pentru ISIS, si pentru ETA, IRA sau orice alta grupare ce lupta pentru ceva. Intai incercam sa intelegem, apoi emitem sau nu judecati de valoare. Pana atunci insa, va urez o lectura placuta si succes in descoperirea unei noi lumi, una atat de diferita de a noastra!