Îmbătrânirea, între firesc și privilegiu

Acum nu foarte mult timp citeam un articol despre îmbătrânire, unde erau prezentate două tipuri mari de atitudine feminină asupra procesului de îmbătrânire: modelul Halle Berry, unde efortul era canalizat spre păstrarea tinereții, și modelul Monica Bellucci, unde îmbătrânirea era primită cu naturalețe și detașare, ca parte a vieții. Am rămas întrebându-mă unde anume mă găsesc ca atitudine privind îmbătrânirea, ca să descopăr un subiect deloc, dar deloc simplu.

Îmbătrânirea e oricum un subiect complicat în societatea prezentului, dominată de vizual și presiunea unor așteptări sociale nerealiste. Între presiunea gândului că nu ai făcut destule până la vârsta ta și continua analiză a ce poți face mai bine, ce poți îmbunătăți la tine, nu mai rămâne atât de mult spațiu pentru întrebarea Eu cum mi-aș dori să îmbătrânesc? pe cât am avea nevoie. Iar când, pe lângă a fi femeie, ești și o pacientă diagnosticată cu o boală rară, nuanțele se multiplică în mod considerabil.

Înțelegi că atitudinea ta față de îmbătrânire o să fie una altfel. Una specifică, pliată pe nevoile tale, și pe întâmpinarea scenariilor nu-atât-de-roz care pot apărea cu anii. Pentru că o boală rară înseamnă, în primul rând, complicații posibile. Iar când te gândești la îmbătrânire, te gândești inițial la ele: o să apară? care va fi gradul de afectare?

Poate vor apărea toate, poate doar câteva, poate nici una. Poate vor avea intensități scăzute, poate vor avea intensități medii, sau poate îți vor influența considerabil calitatea vieții. Poate vor apărea terapii mai eficiente pentru afecțiunea pe care o ai, poate chiar șanse de vindecare, până la momentul în care complicațiile vor începe să apară. Îmbătrânirea devine o cutie a Pandorei mult diferită de îmbătrânirea clasică, a unei persoane clinic în regulă.

Așa am realizat și că simplul fapt că am ajuns într-o poziție și un moment al vieții care să-mi permită să îmi pun întrebări legate de cum voi îmbătrâni e un privilegiu. Sau, mai concret, e suma unui întreg șir de privilegii: privilegiul de a avea o familie care să lupte pentru drepturile mele, privilegiul de a avea acces la o bună îngrijire medicală, lucru vital în special în perioada copilăriei, privilegiul de a avea acces la educație de masă și un parcurs academic pe care să-l aleg eu. Chiar și faptul că nu mă văd îmbătrânind în România e un privilegiu.

Dar poate cel mai important privilegiu pe care-l am e să vin dintr-o familie în care îmbătrânirea nu-i o tragedie generatoare de angoase. Femeile din familia mea nu se sperie de riduri, fire albe, sau de faptul că nu mai au aceeași condiție fizică pe care o aveau acum câteva zeci de ani. Dacă le sperie ceva, nu le sperie îmbătrânirea, ci conștientizarea faptului că momentul în care noi vom rămâne fără ele se apropie. Dar asta ține de resorturi mult mai profunde decât îmbătrânirea.

Nu mă sperie îmbătrânirea nici pe mine. Pragmatic, știu că voi pleca din țară undeva unde există medici specializați în genul acesta de afecțiuni nu din lașitate, ci din luciditate. Sunt conștientă că, dacă vor apărea complicații pe măsură ce îmbătrânesc, o să am nevoie de medici cărora să nu trebuiască să le țin eu seminar introductiv despre afecțiunea pe care o am. Și da, avem medici excepționali în România.Majoritatea trecuți de 45 de ani. Ca pacientă pe lângă care s-au perindat generații de rezidenți, faptul că, de-a lungul perioadei adulte n-am recunoscut nici măcar doi dintre medicii rezidenți de când eram copil în spitalele din țară nu-i ceva încurajator.

La fel de pragmatic, însă, încerc să găsesc o formulă de aface lucrurile astfel încât, peste alți 25 de ani, să pot lua orașele la pas după clădiri, să pot alerga după autobuz sau pisici, să mă pot bucura în continuare de lucrurile care mă fac fericită. Știu că nu voi îmbătrâni neapărat lin, dar tentația căutării unei pante mai line spre degradarea biologică rămâne la fel de vie ca limitele corpului meu. Asta înseamnă să privesc, atunci când planific deciziile majore, la cum pot influența ele echilibrul dintr-un viitor îndepărtat, fizic, psihic și spiritual. Să iau decizii incomode, dar necesare, să mă gândesc mai des la ce trebuie făcut, și mai rar la ce aș vrea să fac.

Pentru că, atunci când trăiești cu o boală rară, nu te gândești, nici tu, nici cei din jur, la îmbătrânire. Te uiți la prezent și la ce ai de făcut azi ca să eviți posibile complicații sau căderi. Viitorul e undeva departe, și nu te prea privește. Important e controlul pagubelor și evoluției de acum, iar îmbătrânirea e doar o epifanie cât un fulger pe cer de ziua ta. Partea bună este, însă, că nici cei clinic sănătoși nu știu cum anume vor îmbătrâni sau ce vor dezvolta pe parcursul vieții. Nu e o competiție, nu e vorba despre cine îmbătrânește mai frumos sau nu. N-a fost niciodată. E vorba doar despre un proces natural, universal, dar a cărui gestionare depinde exclusiv de resorturi individuale, profunde, intime și subiective. Iar asta n-o să se schimbe curând pentru nici unii dintre noi.

Retrospectivă. 2019 în trei titluri

2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.

Scena9

Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.

Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.

Un bărbat pe nume Ove

O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.

Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.

Mojar și alte poeme care nu există

Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.

Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.

Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.

uneori

uneori

puținul se multiplică

și devine într-atâta de greu

încât abia îl poți duce

și puținul este acest

un cântec rusesc

redepănat în minte

o înghițitură de votcă

plutind sub cerul gurii

și mesteceni

prin suflet

Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.

Într-o zi, Orașul ׀ Adoptă un canadian

Pe Alec Bălășescu l-am descoperit studentă fiind, prin cartea sa Paris elegant, Teheran incitant, care mi-a arătat cât de puțin știu, de fapt, despre lumea ce se cască mai la est de noi.

Am aflat de noua carte în preajma târgului Gaudeamus, apucând să pun mâna pe ea abia în preajma Crăciunului. Dacă ar fi să rezum cele două proze cuprinse, ar fi un singur cuvânt: Celălalt.

Cartea e o împletitură frumoasă de povești care îți arată, prin bogăția lor, toate modurile în care poți fi celălalt, dar și toate modurile prin care întâlnirea cu Celălalt poate avea loc. Clădită pe alternanțe între spațiul intim și afișarea în public,  pe geografia reală și simbolică au unui oraș divers, Într-o zi, Orașul este o povestire despre oameni, emoții și întâlniri. Întâlniri între oameni, întâlniri ale oamenilor din diferite părți de lume cu orașul. Cu marele și pestrițul Istanbul, orașul unde toate poveștile își găsesc casa.

E o poveste despre cât de ușor poți deveni chiar tu Celălalt. Despre diversitate, acceptare, despre a-l primi pe celălalt în preajma ta. Poveste la răscrucea observației de teren cu ficțiunea, Într-o zi, Orașul mă lasă să mă întreb cât din fiecare e acolo, cât sunt oameni reali și cât personaje de literatură. La asta ajută, poate, și faptul că povestitorul pare să fi fost acolo, în mijlocul poveștilor pe care ți le spune pe un ton prietenos, de om care împarte ce a aflat cu ceilalți, fără pretenția că ar deține Adevărul.

La polul opus, Adoptă un canadian vine cu o viziune ușor distopică asupra lumii, în care lumea așa cum o știm noi dispare sub ape, rămânând doar câteva enclave izolate. Printre care, da, și România.

E o narațiune deși mai scurtă, mai intensă despre întâlnirea cu Celălalt, și șocul pe care ea îl aduce, anterior adaptării la acesta. La fel de bogată în semnificații, povestirea prezintă întâlnirea unei familii educate de canadieni cu românii satului din Apuseni, unde ajung după ce Canada e scufundată, și ea, sub ape. Șocul cultural, modul de ajustare a unora dintre protagoniști la ceilalți sunt prezente și ele.

Naratorul rămâne însă pe aceeași poziție, de martor care urmează să dea mai departe celorlalți ceea ce tocmai a aflat. Proza lui Alec Bălășescu, la răscrucea terenului antropologic cu ficțiunea, e povestea noastră, a tuturor. E povestea tuturor modurilor în care fiecare din noi poate deveni Celălalt, dar și a tuturor modurilor de raportare la întâlnirea cu acesta.

O carte calmă, tihnită, care captivează și ne arată cu fiecare rând că Celălalt nu e, întotdeuna, de temut. O lectură care, mie uneia, mi-a lăsat în urmă o întrebare: Tu realizezi în ce momente devii celălalt? și pe care o recomand oricui vrea să vadă mai clar printre straturile lumii pe care-o locuim.