#luciri

sub pielea îmbrățișată de soare
doarme o femeie. o alta.
n-o trezi, n-o trezi,
n-o trezi dacă
nu ai de gând să rămâi în nopțile
în care timpul și pereții se strâng
în jurul ei aruncând priviri sângeroase

n-o trezi, e pretențioasă.
are să-ți ceară
tot ce n-ai de dat altcuiva.
are
să îți arunce priviri calde, furișe
în timp ce se uită cum te îndepărtezi
gest cu gest, pas cu pas, clipă de clipă

o să te simți acasă
între coapsele ei,
între coastele ei, ochii
ei îți vor spune povestea
a tot ce-ați fi putut fi,
a lui cum era dacă,
în timp ce mâinile, oh, mâinile ei de copilă
o să-ți traseze pe pielea fragilă
hărțile prezentului nedescoperit încă
iar tu o să-ți îneci neputința
într-un ocean de vinovății, tărie și blestem

locul ei în lume l-a luat luptătoarea,
femeia cea blândă trebuie să doarmă,
în sfârșit
spasmele, lacrimile, golurile
au încetat să-i mai apese ființa.

luptătoarea asta nu vrea
să știe nimic despre nimeni.
nu vrea să mai fie vreodată a cuiva.
nu-i e
dor de îmbrățișări care s-o frângă,
de-o dragoste dincolo de cuvinte de mare,
sau de cuvinte dulci de citit
lângă o cafea amară, dimineața.
nu vrea s-o minți frumos, te vede
cum pleci de pe acum cu fiecare
alint, cu fiecare gest de iubire, cu fiecare minut de sinceritate cețoasă
spre alte brațe, alte bătăi de inimă,
spre altă casă.

două femei, un corp, o viață.
separarea se face pe secvențe,
pe roluri
pe oameni. nimic
nu-i dincolo de carnea cea aspră
și razele soarelui mort.
contextul
trăiește cu greu la suprafața lucrurilor

în loc de final, artificii anunță
îngropăciunea sub un fag de hotar
a tuturor promisiunilor nerostite,
a tuturor
fricilor călăuze spre-un nicăieri
unde nu e nici foc, nici geamăt,
nici plăceri, nici fericiri, nici dezastre, ci doar
un pustiu din care-au pierit
toată culoarea, patima și disperarea,
în numele liniștii depline și-a viitorului perfect
pe care n-a apucat să le trăiască
nimeni.

#infatuată

eșarfa roșie mă privește complice
din sertarul cu obiecte speciale,
îmi promite
că o să împărțim iar ore, minute, clipe
greu de uitat.
eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă…
și un bărbat.

dar mâine se apropie cu fiecare azi,
dragostea ta mi-a fost cușcă,
pereții
m-au strâns pân-am simțit
cum mă înstrăinez de mine
durerea
singurul ghid spre o ieșire
altfel de negândit.

e mâine deja, port rochia
preferată a marii mele iubiri,
fiecare
zâmbet, prilej de bucurie, nou început
e încă o înmormântare
a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost.
libertatea mi-a venit prin curier,
contracost.

viitorul răspunde la întrebarea
Oare m-a uitat?
o face
ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă
lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam.
viitorul
e gata să se-ntâmple, să vină,
să mă prindă hotărât de mână în timp ce
alungă fantome veninoase cu un zâmbet
prin care i se preling raze calde de soare

#interior

întunericul e un văl, ascunde
tot ce vrei să lași la vedere.
liniștea de dinaintea furtunii,
lung culoar spre uitare

e bine să ierți, conștiința
repetă de zor nopțile.
eu îmi adun în oase culorile
ca să uit până dimineața tot
ce mi-a zis aseară

feminitatea e un pariu
pierdut cu prima înjurătură. nu-s
nimic din ce ar trebui să fie
o femeie. periferia,
primul acasă, marginea lumii,
primul loc de joacă

corpul, primul prieten și dușman,
rebeliune fizică, alungirea
distanței între două mâini,
două piepturi, două priviri.
carnea lui, cea mai complicată clepsidră

timpul
măsurat și oprit la o atingere
plăcere, vinovăție, uitare.
ciclul
de degradare a unui corp înainte
ca timpul lui viu să fie finit.
simțuri trezite, desperecheate, gata
să pună totul în prim-plan
din prea puțin. din ceva. din nimic.

viața se-ntâmplă între două
respirații, două
momente-n care afli ce-i cu tine,
cine ești.
străinul din tine știe povești
ce n-au să prindă glas niciodată
despre latura ta rămasă neconturată
pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi
că ești devine un fundal?
pe cine iubești când nu te vede nimeni?