Demonizare

 

Umbra ta pe un perete

Ramane cea mai frumoasa amintire,

Tablou fin conturat de-un pictor celebru,

Dar cu desavarsire anonim

Ce pare-a fi peste tot de-o data,

Dulce sinestezie, proces de-asimilare.

 

Nu imi mai pune iara intrebari,

Stii ca n-am raspunsuri nici macar pentru mine,

M-ai vazut alergand printre linii fine,

Iar raspunsurile nu le-am gasit nici azi.

 

Parca-ti simt parfumul seara

De fiecare data inainte sa adorrm,

Un ultim contact cu realitatea

Si pare-o nota grava de pian

Ratacita, o insula ce si-a pierdut unitatea.

 

Timpul pare-a se dilata

Dupa norme discrete, lasand

Idei concrete, cele mai variate precepte

Sa intre de-a valma in minti naive

Imbinata cu asprea sufletelor reci,

Rupte din iluzia masinariilor idolatre

 

Si te vad, te-ntrebi si azi

Ce e cu tine-n lumea asta fistichie,

De ce a trebuit sa dai tocmai de mine

Cand acolo te-asteptau atatea

Fiinte dragi si creaturi complexe

Care parca-ti furau din integritate,

Te-absoarbe, te-nghite, te ucide

Lasandu-ti doar o ceata amaruie

 

Te simti cumva demonizat

De-o minte oarecum nelalocul ei,

Ce-nsira o mie si una de povesti

Cu asperitati ciudate, nuante batranesti,

Iar azi…nici macar  tu nu mai stii

De unde vii si, mai precis, cine esti

 

Vezi candelabrul cum cade

De undeva din cupola camerei,

Din inaltul tavanului, mult prea privit

In fiecare noapte, cumva religios

Si nu mai stii de ai sau nu ce pierde

Cred ca ma mai simti si azi

Asa cum simti o durere viscerala, mocnita,

Ce se-ncapataneaza sa ramana cu tine

Peste toate si toti, timp si spatiu,

In noptile cu insomnie m-oglindesti,

Zi de zi o alta umbra pe tapetul tau,

Un alt contur sapat adanc, 

De parca-un monstru te-a sapat pe dinauntru.

Poate ca tu n-o stii,

Probabil c-ai uitat-o cu vremea,

Insa pentru mine ramai

Cea mai ciudata inventie posibila a lumii,

Un balon colorat ce zboara  aiurea

Intr-o imensa mare de gri,

Parca intrigant, parca ratiune secreta

De-a exista, de-a fiinta, de-a fi.

 

Cred c-as putea s-o duc asa

La nesfarsit daca nu m-ai opri,

Cu fiecare litera, cuvant sau rima,

O lume-n lume, enclava ascunsa,

Condamnata deja la o izolare trufasa

Daca…n-ai fi chiar tu, umbrea umbrei mele,

Demon interior, obsesie si instantaneu, imagine.

Elogiu

 

Stau singur…

Azi pe strada

Mai toate felinarele sunt stinse,

Iara pe caldaram mai zac intinse

Cam toate visele prelinse

Pe tocul usii de la bloc

 

Pe alt trotuar te vad trecand agale

Ca Neputinta-ndurerata-n mai.

Dar azi…azi nu-ti soptesc “Mai stai!”

Ci trec, aidoma unui strain cu pasul moale

Si ma gandesc daca-i blestem ori sublimare

Sa te revad de cate ori n-o vreau

 

Nici ceasul ala nu mai e ce-a fost,

Azi prin cadranu-i spart se scurge Timpul,

E colt de regasire pentru corbul cel anost

Pe care l-ai zarit la prima intalnire,

Mormantul sacru-al picaturilor de ploaie

Si al Uitarii sumbru monument, stihie.

 

Tu, demon care-mi bantui fiecare ceas,

Ce-ascunzi sub chipul Neputintei oare

Si ce-ai facut cu mica dictatoare

Ce mi-a spulberat si-ultimul vis ramas?

 

Seducatoare, te ascunzi in gloata,

Tu Neputinta, demon sfant al meu!

Afara-i norul de cerneala noaptea

Ce pe naivi cu vise dulci-i imbata,

Sub masca disperarii de moment

Se-adapa tot Pamantul cel de soapte;

Ecoul lor ma bantuie mereu!

 

As vrea sa pot jura ca vreau

Sa scap de tine pentru totdeauna,

Dar pentru mine tu esti cum e ciuma,

Iar voluptatile din suferinta n-au

Nici capatai, nici seaman, nici rival.

 

 

 

 

 

 

Si totusi…imi umbla-n minte

Aidoma unui refren orbitor

Fantasma unei evadari tacite

Din infinitul lan cu maci al viselor

 

Niciodata n-am iubit finalurile−

Le-am simtit triste si anoste,

Mai ceva decat diminetile ploioase de iarna,

Insa de dat-asta trebuie.

Vechea gara-i tot la rascruce de drum

Si tot cu acoperisul gaurit, cersind mila

 

Dar tu n-o sa ai indurare− plec acum

Spre abisurile vietii, spune-mi “Ramas-bun!”

Fiindca stii bine, va fi ultimul drum

Facut de drumetul pitit dupa cortina de fum

Cosmar

De vorba cu mine insami stau de-o vreme,

Peregrinand pe-un coridor ingust sau o alee

nici nu mai stiu, pasesc alene

Si-astept din valuri sa ma cheme

 

Pactul cu diavolu-i facut

Pe apucate, la un pranz,

Pe cand un pictor cam confuz

Veni la mine sa-mi promita.

 

Ca voi fi unica-n nisip

Si voi dormi pe pietre tari,

Ca voi avea mereu cu mine

Un demon ce luceste a clestar,

Ca voi zari in calendar

Gravata steaua nemuririi.

 

Asculta si te du departe,

nici nu mai stiu ce ma mai mana

Pe-a unei vechi silabe aripi

Ce zgaltaie si parca-ngana

Tambalul nepatruns al lumii

Cu maini subtiri de columbianca

 

Ma uit la tine, suflete al meu,

Te vad zacand in apa cea eterna,

Vorbesc cu tine si ma vad

Pe data aruncand o anatema

Lumii ca un gigantic semn de intrebare,

O indoiala si-un raspuns firav,

Bun pentru cei ce-ar da cu oistea-n gard,

Stau, te privesc, si-apoi ma-ntreb :

de ce?

 

Si totusi nu caut raspuns..

M-arunc pe valuri de cicoare

In brate lungi de Sanziene mandre,

De Iele azvarlite in abis,

Ma-ntorc zambind…

 

 

 

 Nu mai fac nici un compromis!

Medita demonul din mine la apus,

Cinic, marsav si mic ca vesnicia,

O lume-a umbrelor de aur si rubin,

Amenintarea celor care n-o sa fim

De atazi, niciodata.

 

Alt semn de-nchinaciune, alta groapa,

Iar eu ma uit, ranjind ca un sacal,

Printr-un vitraliu vechi si spart, cristal,

La lumea ce-si aduna mortii

Ca un balci ce si-a terminat programul,

Sau ca nevestele care-si culeg barbatii

de la birt in fiecare zi, in zori.

 

Chiar crezi ca mai conteaza timpul, de traiesti sau mori?

Astea-s biete povesti, pastrate drept comori

De strigoi, cersetori sau calatori pribegi,

Fara de orizont, zambet sau viata

Caci viata-i doar un vis care dispare-n dimineata.