Poveste muta

6cdab79d53d8ac51ad1e59341b94a2f3

E de la soarele ce-arunca

Priviri de culoarea lavei

Dar dopamina din creier crede ca

E gata, ajunge, ce mai vrei!?

Asa ca ma-ntind

Ca atinsa de deochi,

Ca mortul ce se-ntinde in cosciug

Privind cerul de beton cu Somnu-n gand

Stii cum aflu daca a fost o zi buna?

Daca noaptea tarziu zambesc in somn

Cand imi aud bataile inimii

Stiind ca si-ale tale se-aud

La alt capat de vreme.

Impreuna, scriem la doua inimi

Cea mai frumoasa muzica a lumii,

Un cantec de leagan primordial si continuu

Dar tu esti tu, iar eu sunt eu,

Doua vieti paralele al caror unic punct comun

E locul unde se-ntalnesc in ecou

Doua batai de inima.

Si, brusc, singuratatea capata alta noima,

Ca e nevoie de ea ca sa

Pot aprecia, iubi chiar, asta.

Adica un om tot ca mine.

Nesigur, perfect al imperfectiunii,

Cu un peisaj tomnatic in zambet

Si insinuari lasate-n privire

De cine stie cine;

Un om,

Dar nici gand sa fie ca ceilalti, nu,

E doar un el singular.

O, dulce singularitate, cat esti de veninoasa!

Te simt prin toti porii, de fapt,

Ce sa mai- te impartim si pe tine

La fel de frivol cum impartim

O boare de vant in luna lui mai,

Un apus de august si vederi diferite

Si tot asa, la nesfarsit, tot anul

Caci fara sfarsit e numai inceputul

Un inceput perpetuu si complementar,

Suma a contrariilor regasibila explicit in mine

Si totul de la sunetul unei batai de inima

Ascultat inainte de culcare…

oare?

Advertisements

Despre violenţă, în toate formele sale

Domnilor, dragii mei domni! Azi vin să vă spun nu cât de indispensabili „la casa omului” sunteţi, ci despre cât de mult rău puteţi face. Stau şi mă întreb uneori, ce s-o fi ales de sufletele voastre? Le-aţi amanetat pe băutură, ori s-au prăfuit până la a deveni de nefolosit? Căci altă explicaţie pentru felul violent în care vă purtaţi nu prea pot găsi. În fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi, la ştiri apare cel puţin un caz de violenţă domestică.

Sunt fii care-şi bat mamele fără milă, fraţi mai mari care-şi bat surorile pentru orice greşeală, soţi ce-şi descarcă nervii după o zi de muncă mai mult sau mai puţin extenuantă (am constatat că şi indivizii „şcoliţi”, căci altfel nu mă lasă inima să le spun, se pretează la aşa „acte de bravură”) sau taţi ce îşi bat fiicele într-o veselie, în speranţa că astfel n-au să ajungă ca atâtea alte demoazele ce le-au trecut de-a lungul vremii graniţele patului.

Într-un fel, mă gândesc la faptul că nu-s doar ei vinovaţi, agresorii. Până la urmă, fiecare agresor are propria-i istorie, multe dintre ele demne de plâns, poveşti ce pot fi rezumate fără sforţare în nu mai mult de cinci cuvinte: „victima care a devenit agresor”- fiindcă în mulţi bătăuşi cu pretenţie de domni demni de toată stima, zace ascunsă o victimă de tot plânsul. O victimă care-i atât de bine ascunsă, că nici măcar ei înşişi nu ştiu (sau, mai corect spus, nu mai ştiu) de existenţa ei.

Dar violenţa domestică are, cel puţin la noi, şi o bază culturală. Sau nu neapărat actul violent, cât în special (şi asta mă îngrijorează teribil) lipsa unei minimale încercări de a se apăra pe sine sau pe copii a celei de lângă ei. De ce? Pentru că, şi aici fac referire mai ales la România rurală, e aproape de neconceput să ai cea mai mică idee de ripostă în faţa lui. „Ei, te-a bătut bărbatu’, şi? Ce, crezi c-al meu nu mă bate? Şi nu am mai zis că mă duc să-l declar la Poliţie! Auzi la ea..” sau mult, mult mai grava replică (pe care eu una am auzit-o prima dată de la bunica mea) „Fă, tu să ştii de la mine că dacă nu te mai bate, omu’ ăla nu te mai iubeşte, nici măcar nu-i mai pasă de tine! Deci fii o nevastă cuminte şi, dacă tot te bate, zâmbeşte-i gândindu-te că e doar o altă dovadă că te iubeşte.”

Şi sunt aproape sigură că refrenul ăsta se mai aude şi azi în multe case, iar rolurile fiecărui gen sunt bine stabilite în mentalul colectiv- el e educat de mic copil sub sfera de influenţă a ideii că simplul fapt că s-a născut bărbat îi dă dreptul să vrea, să facă şi să poată orice. Ea în schimb..ei, cu ea e altă treabă: trebuie să fie „o curvă în pat, o doamnă în societate, o gospodină în bucătărie” şi, bonus, să mai asculte şi de bărbat, că doar de-aia e femeie, nu?!?

Uneori, când văd în jurul meu femei abuzate, îmi vine să mă duc la ei, la aceşti „cocoşi” ai bătăturii lor şi să-i întreb: „Ţie ţi-ar plăcea ca soţia sau copilul tău să vină bătuţi acasă? Să vezi că nevasta vine cu ochiul vânăt din cauză c-a bătut-o şeful pentru un proiect important, a cărui predare a întârziat-o? Sau că cel mic vine bătut de la şcoală de profu’ de mate c-a greşit o fracţie? S-o vezi pe fiica ta, adolescentă, bătută de directorul liceului fiindcă i s-a rupt un nasture de la sacoul uniformei? Ori, poate, s-o bată într-o zi iubitul (că doar de, fetele vor băieţi care să semene măcar un pic cu tati, chiar dacă nu îşi dau seama de asta,) pentru că i s-a părut lui că i se scurg ochii după alţii pe stradă. Te-ai simţi cu adevărat puternic, mândru, important, demn de admiraţia tuturor, nu-i aşa?”, dar…

Dar înţeleg, sau măcar încerc, şi perspectiva lor: se văd stăpânii, fără drept de apel, ai fiinţelor dragi, ca şi cum acestea ar depinde o veşnicie-ntreagă numai de ei, însă nu-i aşa. De fapt, prin atitudinea lor fac mai mult rău decât bine. Mamele care sunt sau au fost victime ale violenţei domestice- nu contează cine era agresorul: soţ, tată sau frate- tind să aplice, drept răzbunare, acelaşi tip de tratamente şi copiilor, dând astfel naştere unor tipare transgeneraţionale mai mult decât vicioase. Sau se pot îmbolnăvi, aşa cum o fată pe care-am cunoscut-o îndeaproape, abuzată de ambii părinţi, s-a îmbolnăvit de diabet şi a ales, cu tot cu probleme, să plece de-acasă. Ea e doar un exemplu, şi din păcate mai sunt atâtea alte cazuri care aleg să rămână şi să îndure până cand singura lor soluţie rămâne suicidul..

O altă formă de manifestare a violenţei o reprezintă violul. O formă considerată atât de ruşinoasă, încât în România rurală a anului 2014, e încă un tabu să spui că ai fost violată. E un risc pe care, dacă vorbeşti, eşti mai mult decât forţată să ţi-l asumi- acela de a fi judecată, condamnată, marginalizată, ridiculizată. De ce? Pentru că foarte mulţi români sunt de părere că nu ţi s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că unuia i s-a părut mai comod să te ia cu forţa decât să te facă să-ţi doreşti tu asta, nici vorbă- ori ai fost prea decoltată, ori prea mulată, dansai prea lasciv sau aveai fusta prea scurtă. Ce dacă mai erau cel puţin 15 mai provocatoare decât tine în club? E vina ta, a ta şi numai a ta!

El săracu’ n-are vină, că de, doar de-aia e bărbat- a poftit, a luat, s-a „desfăşurat” şi gata! Cam ca în Evul Mediu, când se cucereau cetăţile şi prima „grijă” a soldaţilor era să-şi facă de cap cu femeile cetăţii respective; singura deosebire fiind că azi nu mai există nicio cetate pe care s-o cucereşti cu arma-n mână, ci doar femei de luat „pe gratis”, potrivite cu stofa lui de barbar în stare latentă.

Iar dac ai „norocul” de a fi victima unui incest, atunci soarta îţi e, în să zicem 8 din 10 cazuri, pecetluită. Mare parte dintre victimele incestului nu pot spune nimănui ceea ce li se întâmplă, din motive precum teama de agresor (care de cele mai multe ori „se protejează” prin ameninţări cu moartea sau cu faptul că dacă cineva o să afle, va avea de îndurat fie o bătaie soră cu moartea, fie va fi victima unui accident rutier aşa…”întâmplător”,) dar există, cu toate acestea, şi o categorie aparte de victime, mai curajoase, care vorbesc. Să vă spun o poveste:

Într-o duminică de vară, acum..nişte ani (să tot fie vreo 10) eram, în buna tradiţie românească, pe la un unchi. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat când în curte dă buzna o fetiţă. Ochii ei mari, de un albastru frumos erau plini de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, tremura toată şi era răvăşită- hainele fuseseră aruncate pe ea la întâmplare, cu o grabă şi o neglijenţă nefirească. Eu o cunoşteam, la fel şi verişoara mea mai mică- era cu un an mai mare decât mine şi era fiica unei femei sărace. A reuşit, cu chiu, cu vai, să ne spună că fratele său mai mare, să-i zicem Vasile, a violat-o, moment în care toată familia a rămas siderată, iar timpul însuşi parc-a stat în loc. Nicicând în comunitate nu se mai auzise una ca asta, ca un frate să râvnească la sora sa mai mică, şi lucrul a uimit cu-atât mai mult cu cât familia lor era una cinstită, deşi săracă şi neînvăţată. Munceau ca zilieri pe unde puteau şi-şi duceau traiul de azi pe mâine. La scurt timp după, apare la aceeaşi poartă el, agresorul. Palid, ciufulit, cu o privire de uliu hulpav şi transpiraţia rece şiroindu-i pe tâmple, îşi căuta de zor prada care plângea în braţele mătuşii mele. Tatăl unchiului meu, bătrânul casei, devenise atât de roşu la faţă pe cât era celălalt de palid. Îi spuse întâi să dispară din ochii săi, iar apoi, văzându-l că o ţine una şi bună, că el nu pleacă nicăieri fără Ionela, ceru să i se aducă biciul mai bine, ca să-i arate ce merită să primească cei ca el.

Urmarea? El azi este închis, tot pentru viol, iar ea măritată cu un băiat „de sat”, de treabă, ba chiar şi mamă.

Personal, mult timp după m-am gândit, ca soră mai mică ce mă aflu, la cum mi-ar fi dacă m-aş trezi, peste noapte, în postura Ionelei. Ce aş face, cum m-aş simţi, cât de tare m-ar afecta un gest similar al fratelui meu. Până la urmă, şi diferenţa dintre noi era nu de 19, ci de 15 ani, deci ce l-ar fi oprit? Răspunsurile găsite în interiorul meu nu m-au încurajat: cel mai probabil aş fi devenit, ca atâtea alte victime ale violului, lesbiană sau frigidă. Sau, poate, de la prea multă ruşine şi vinovăţie adunate, aş fi decis, într-un târziu, să mor. Că oricum nu fac nimănui vreun bine. În orice caz, variantele probabile erau una mai sumbră şi mai smolită decât cealaltă, neputându-se vorbi despre una „preferabilă” celorlalte.

Încă nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la cei ce aleg să comită astfel de fapte- ca la nişte victime care, nemaiputând să se răzbune pe cei care le-au făcut rău, deformându-le imaginea despre lume, sau ca la nişte brute, nişte „neoameni” care se bucură să vadă consecinţele purtării lor inexplicabile, durerea celor mai slabi decât ei, despre care ştiu foarte bine că nu au nici cea mai mică posibilitate de apărare sau ripostă.

Dar vă voi spune altceva, dragii mei „domni”, şi anume că nu mâna care loveşte este puternică, ci mâna care mângâie. Nu vocea care urlă are autoritate, ci vocea care ştie să convingă prin calm. E un moft să pretinzi că iubeşti pe cineva când pentru acel om tu eşti un exponent al terorii. Şi nu dragule, nu eşti nici măcar pe-aproape de a fi „şmecher” sau oricum altcumva îţi mai place ţie să te autointitulezi dacă în loc să vrea ea să meargă cu tine, o iei cu forţa, ca pe un obiect. Fiindcă, oricât de mult nu aţi crede-o, blândeţea e mai autoritară decât teroarea, impune infinit mai mult respect (şi cu siguranţă mai sincer,) iar cei dragi pot alege oricând să plece de lângă voi. Pentru că asta reprezintă violenţa- o sursă inepuizabilă de rău, de traume de neşters, de ură, durere şi singurătate. Şi nu sunt sigură că asta este ceea ce vă doriţi de la viaţă totuşi. Abia când veţi putea înţelege şi accepta aceste lucruri, veţi putea spune că aţi făcut primul pas spre a deveni, aşa cum vă place să vă autodeclaraţi, nişte bărbaţi adevăraţi, nişte domni. Căci nu te naşti nici domn, nici bărbat, aşa cum nu te naşti femeie sau doamnă, ci devii la capătul unui lung şi anevoios proces de formare. Şi nu, acest proces nu obligă întotdeauna la a fi academician, un caracter frumos şi o conduită decentă în societate, faţă de tine şi de ceilalţi poţi avea şi cu 4 clase, şi cu două facultăţi…sau nu, e alegerea ta. A ta şi numai a ta. Restul sunt doar scuze folosite excesiv pe post de scuturi care să-ţi apere laşitatea.

Până atunci însă…Cu bine!

Exilul

Image

 

E toamnă. E noapte şi-i frig. Frunzele cad la foc continuu, mai ceva ca transeele sub asaltul bombardierelor. Parcă vrea să şi plouă…aiurea!

Ce-o fi geamătul ăsta, de câine bătut? Ah, e doar vântul, care urlă, ca de obicei, degeaba. Măcar de-ar mai păsa cuiva de vaietul lui trist, ascuţit şi prelung, ce tăia liniştea ca un cuţit ruginit pâinea veche, mucegăită, uscată de vreme.

         Da’ chiar : o mai fi cineva treaz la ora asta? Se pare că nu, dacă stau să judec după liniştea de mormânt. Ce locuri…nici nu îţi dai seama când se tremină o stradă şi începe o alta, e un labirint ce i-ar  face invidioşi chiar si pe antici!

Ehh, dar să zicem că trecem peste. Nu mă pot sătura de colindat straduţele-astea întortocheate, au un ceva care m-atrage în mod inexplicabil şi repetat. Dar, cu toate astea, nu vin decât toamna târziu aici. În rest, bântui lumea. Ia uite cât de frumos arată strada tapetată cu frunze. Parc-ar fi din alta lume.

            Şi felinaru-acela chior de la capătul străduţei, care se-ncăpăţânează vehement să reziste timpului. Oare câţi oameni s-au oprit sub lumina-i chioară, câte poveşti, câte secrete ştie? Dacă era om, aş fi zis că are orgoliu, că-i egoist, egocentrist, încăpăţânat, al dracu’, că nu mai moare-odată! Dar unui obiect…ce-aş putea să-i reproşez?

     Nu ştiu ce-aş putea să-i reproşez eu felinarului, da’ ştiu ce-mi veţi reproşa voi mie : că turui ca o moră stricată şi că nu-s diplomată. Aşa-i. Nu-s diplomată absolut deloc. Adică, până acum nici măcar nu ştiţi cu cine vorbiţi, cum mă cheamă. Bine, vă zic, ca să

vă-nchid pliscu’ : mă cheamă Mona. Ce hram port, vă prindeţi şi singuri…cred. Sper.

        În fine. Am aflat târziu de tot că, pentru mine, nu va exista decât o singură gară : asta. Că locul unde mă-ntorc mereu e genu de loc lipsit de farmec, de şarm, dar…poate că spune despre mine ceva. Poate că încă mă caut. Da’ noo, e mult mai simplu de-atât : simt o atracţie dementă faţă de tot ceea ce-i morbid.

  Or, eu loc mai mort ca ăsta încă n-am văzut. Nici măcar luna văd că nu mai răsare pe-aici, poate că s-a speriat si ea de ce-a văzut. Şi-o cred : e pustiu de parc-a lovit ciuma- nici câini pe drum, nici mâţe. de copii nici nu mai vorbesc, ar fi deja prea fantezist şi nu se cade! Cred…

      Acum o cred pe bătrâna ce plângea acu’ douăzeci de ani pe aceeaşi bancă pe care stau eu când vă povestesc vouă, că şi-a încuiat viaţa într-o cuşcă. Plângeaa greu, adânc, cu patos…Drace, mă simt atât de bătrână acum!…

Dar ştiţi de ce-am plecat de-aici? Cu forţa dragii mei, că eu -nebună, vezi bine- n-aş fi vrut defel să plec! Şi-azi nu mai înţeleg de ce încă mă mai întorc aici, dup-atât amar de ani. Ah, stai că-mi amintesc de ce! Hai fie, vă zic si vouă, că prea vă uitaţi ca nişte miei care s-au adăpat cu votcă la mine, şi nu-mi place!

Eram undeva în Africa de Sud, pe ţărm. Mi-era cald, mi-era şi sete, şi-am intrat într-o tavernă. Sărăcăcioasă, întunecată, unsuroasă si împuţităă cum era, avea -culmea!- un succes nebun. Găseai acolo oameni de toate categoriile : ţigănci cu plete pân’ la călcâie, cu câte 5 plozi după ele, negri tatuaţi care acopereau uşa când intrau şi parcă umpleau toată taverna când intrau, albi crestaţi pe feţe, bătrâni acoperiţi de cicatrici şi riduri…dar ce nu era in colţu-ăla de iad!

Hangiţa era o femeie mică, fragilă şi spăşită. După aspect, părea să fie suedeză sau nemţoaică : era slabă, blondă, cu părul tuns scurt, bărbăteşte (lucru de care doamnele de viţă veche aveau oroare la vremea aceea), cu ochi albaştri, trişti, şi mereu c-o glumă deocheată pe limbă, fapt ce m-a atras teribil.

Ne-am împrietenit repede. Îmi povesti că o chema Linda, că era nemţoaică şi că abia ajunsese aici. Evadase. O băgaseră la mititica pentru furt -după ea, trebuia să aibă grijă de ceilalţi fraţi ai săi, patru la număr. Aşa că, a furat.

 Într-o noapte, s-a dus la sipetul argintat al bătrânei de care-ngrijea, a luat din el bijuteria cea mai dragă şi-a plecat. Era un pandantiv făcut dintr-o bucată de safir negru, în formă de lacrimă. L-a vândut pe bani grei, după care-a venit aici. Aici, la capăt de lume. De banii luaţi le-a asigurat alor ei traiul. A fost prinsă şi a evadat de patru ori. N-ai zice, când o vezi, că e în stare să rupă gratiile unei celule. Până la urmă, gaborii au renunţat la ea.

-Au înţeles şi ei până la urmă că nu au de ce să mă salte. Eu mai degrabă mor decât să

mă-ngroape nişte fătălăi de vie!

Mda, frumoase vorbe din partea uneia ce pare ruptă de la pension şi adusă aici cu forţa. Sau cum înşeală aparenţele. Ehh, da’ hai mai bine să revenim la gara noastră.

       Pe masa la care stăteam cu ea de vorbă, era un glob. Unul din acele globuri de sticlă pe care doamnele din lumea bună le colecţionează  ca pe-un moft drăguţ şi-n care nomadele cu bani pe coadele negre vând viitorul naivilor. Şi asta doar ca să-l prindă şi pe “mâine” ăsta de coadă.

Mi-au sărit dracii, că prea eram scârbită de duhoarea de cloaca-n care simţeam că m-afund tot mai adânc cu fiecare pas făcut pe piatra umedă şi rece. Şi nu era loc de-ntors, nu atunci. L-am spart.

      Am dat cu el de pământ  ca şi cum aş fi vrut să sugrum de vie toată omenirea, să nu mai rămână picior de om de-aici până la poli. Toată ura pe care-o ascundeam de ani de zile chiar şi faţă de mine s-a întors împotriva mea cu puterea unui aborigean iscusit.

Pentru-o secundă, am crezut că toată taverna a-mpietrit : toţi se uitau muţi de spaimă ţi înlemniţi de disperare la mine, aşteptând ceea ce părea să fie sfârşitul. N-am putut zice nimic, am aruncat doar o înjurătură şuierată :

-Ei drăcia dracului! Voi la ce vă uitaţi aşa?

La un momentdat, ţiganca pe care-o văzusem acum câtva timp (cât eram acolo pierdusem complet noţiunea timpului), se pune-n genunchi în mijlocul tavernei şi-ncepu să plângă amarnic.

Pielea-i smeadă se umezise, păru-i albise, ochii îi străluceau într-un mod straniu, demonic, pe care nu-l mai văzusem până atunci şi pe care n-aveam să-l mai văd vreodată.                                         Buzele i se învineţiseră şi tremura spasmodic. Plângea cu sughiţuri, un plânset teribil, scheunat, cu vorbe-abia îngăimate, bolborosite aparent fără şir, rost sau logică. Din celălalt capăt al magherniţei veni spre mine un bătrân la care nu luasem seama până atunci.

Era uscăţiv, înalt şi cocoşat, cu o privire sumbră, dar magnetică şi plete lungi şi albe. Parcă era un preot rupt din cartea-mi cu poveşti de-acasă.

-Ştii ce-ai făcut, nu?îmi zise el mustrător.

-Păi…am spart globul ăla! Nu?

Vezi tu, indolenta tot indolentă! Rânjeam de parcă aşteptam să mă decoreze careva. Acum, privind în urmă, constat că am asta în sânge. Patologic.

-Deci nu ştii…păi, hai să-ţi povestesc atunci! zise el un pic mai liniştit.

Bucuroasă că nu mai e aşa înflăcărat (dacă n-avea anii ăia, aş fi aşteptat să-mi sară la gât), am acceptat! Proastă alegere!

  Se puse-n faţa mea la masă şi privindu-mă în ochi îmi însiră o poveste care-mi făcu pielea de găină. Era vorba despre un blestem vechi ce zicea că finalul comunităţii lor va veni într-o zi de joi, după luna roşie, pe apă. Sfârşitul…eram eu. Asta m-a făcut să mă cutremur cât eram de mare.

M-am întors spre Linda. Voiam să o întreb dacă e-adevărat, dar ochii săi şi bocetele sfâşietoare ce împânzeau locul mi-au răspuns înainte ca eu să-ntreb. Aşa era.

    Ţiganca a venit drept la mine, iar după ce mi-a pus în mână o hârtie cretată, pe care era scris ceva, şi un ban ciudat, găurit, a dispărut. Apoi, m-au scos pe uşă afară, au aprins opaiţele ; au tras zăvoarele şi-au aşteptat, cuminţi, să moară.

Recunosc, nici azi nu le-am putut înţelege atitudinea. Adică, hai să fim serioşi, hai să fim sinceri : voi aţi putea aştepta cu atâta calm…să vă duceţi dracului, să daţi colţu’, să…în fine, să muriţi?!

Eu una, nu aş putea. M-am dus cât mai departe de locul ăla, într-o colibă părăsită de pescari şi m-am pus pe citit biletul. Pe descifrat, de fapt. Şi azi regret că am făcut-o.

Îmi spunea cum aveam să mor : în vremea când pomii sunt mai mult goi, am să primesc, la uşă, un buchet de crini. Albi. Poate 20, poate 40. Nu mai mulţi, nici mai puţini. Vor fi aduşi de un străin superb(sunt fascinată de tot ce-nseamnă risc şi necunoscut), însoţit de-o mâţă nici gri, nici neagră- ceva între, un fel de hibrid. Aveam să mor de tânără, zicea acolo. La 37 sau la 50 de ani, depindea de mine. Dacă găseam şi cealaltă inscripţie a monedei, aveam şansa alegerii- 37 sau 50, cât vroiam eu.

M-am cutremurat încă odată. Cât sadism să ai ca să-i spui unei persoane cum va muri, în detaliu, iar apoi…s-i spui că poate alege ea vârsta la care se va curăţa. Cam cât de cinic să fii?

Am continuat să citesc. Pupilele mi se micşorau pe măsură ce-l parcurgeam. Am mai aflat că oriunde voi merge, voi reveni la locul pe care-l detest cel mai tare. Cam ilogic, gândeam eu, ce-aş avea să revin acasă? Exact. Niciun motiv.

Dar, uite…n-a fost tocmai cum mă gândeam eu la vremea aia. Acum mă întorc mereu aici, la cloaca asta născătoare de canalii. Deh, eram tânără. Acum simt că ar trebui să îţi arăt ceva, ceva ce nu va mai şti nimeni după mine, nimeni după tine.

“Nu mai pot. Eşti păcatul meu de căpătâi, primordialul. Sunt plină de tine. De mirosul tău când fugeam noaptea prin ganguri în vreme ce-afară ploua cu găleata, beţi de fericire. De şoaptele pe care le auzeam ca prin vis când tu nu erai. De ideile ce mi le-ai lăsat înrădăcinate la plecare. De nopţile geroase când stăteam goi-puşcă la fereastră, cu toate luminile aprinse, adulmecând gerul cu nesaţ, ca doi ogari lacomi. Eşti păcatul meu violet, crima atâtor nopţi târzii. Nu mai are rost. E un joc ciudat. E ca un sentiment magic, revelaţia faptului că suntem peste legi. Peste orice barieră. E atracţie. Dorinţă demonică. E…ca un fel de putere neţărmuită la care nu ajung decât prin şi pentru tine. Ca un drog, o dependenţă. Un sentiment animalic. E pasiune, vină, sălbăticie. La fel ca un joc în care eu încalc orice regulă doar ca să te-ating, să te simt, să te am. Ţi-am dat tot ce-am putut simţi, dar m-ai golit pe dinăuntru. Ăsta e unul din acele jocuri fără final. Dar nu va continua cu mine, chiar dacă tu eşti etern.

Adio!”

Mâine nu voi mai fi aici, iar felinarul se va stinge. Vino să-l vezi pentru ultima oară, străino. Vezi, am făcut ce era-n bilet. Acum mă duc, trebuie să-l aştept.

Şi-a plecat. A doua zi, felinarul s-a stins. Pe veci, aşa cum zisese Ea. Şi mă gândesc : dacă felinarul ăla a mai auzit măcar încă o poveste ca asta, păi a aflat mai multe decât toată rasa umană, cu civilizaţia ei de gips cu tot.

     Nu vă uitaţi urât pe mine, că nu glumesc. Ce, credeaţi că eu o să mă duc să dau colţul aşteptându-mi cuminţică musafirul etern? Nu dragilor, Mona mai rămâne un timp cu voi. Şi vă va spune poveşti şi după moarte, în vis. Pe bătrână o chema Yolanda, apropo.

Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că ceasul retragerii mi-a sunat şi mie! Ar fi o idee bună, nu? Şleahtă de netoţi ce sunteţi…ne-om mai vedea noi şi-altă dată, acum valea!

 

Sub cerul care arde

Image

Stii, e iarna aici. Iarna si..alte lucruri. Cum ar fi razboiul. Sangele. Saracia si copilasii ce se joaca fericiti. Ca tine, ca mine, ca gheata.

Dar inca ma uit intrebator la cer. De ce atatia nori? De ce acum si nu vara trecuta? Si..de ce mama naibii e zapada rosie si nu alba??!!?! Auzi, zapada rosie.. Am impresia ca-s blestemata, ca o sa mor curand, ca-s un demon. Dar nu, stiu ca-s in regula si singurele mincinoase de aici sunt sentimentele mele. Ca intotdeauna de fapt.

     Poate ca-mi place sa ma vad ca pe o creatura cruda, marsava, avocatul diavolului. Dar nu sunt. De fapt, sunt mai umana decat imi voi permite vreodata sa recunosc. Si nu din cauza faptului ca-s femeie, chiar deloc. Crede-ma. Ah, si apropo..numele meu e Carla.

N-ai putea avea incredere intr-o tipa fara nume, nu-i asa? Nici eu. Nu sunt spion,

relaxeaza-te. De fapt, nu pot spune ca inteleg prea bine de ce a trebuit sa fie razboi. Chiar nu mai era alta cale? Si cand te gandesti ca obisnuia sa-mi placa politica..

  Asa mi-a vorbit vreme de aproape zece minute, un interval la prima vedere urias pentru orice barbat, dar nu. As fi ascultat-o zece ore, zece zile, zece ani. Sau macar pana se termina razboiul asta afurisit.

Era tanara, cu un par lung si negru, ochi albastri si niste buze rosii, incitante. Si vocea aia.. Vocea ei era ca o sonata scrisa de cei mai mari compozitori ai lumii.

Carla era placere. O priveam vorbind si, ca hipnotizat, ma intrebam..cum. Cum poate cineva sa stransforme o taverna saracacioasa, ordinara, intr-un loc atat de atragator. Era pur si simplu magic. Subjugase o intre comunitate, de la  copiii care veneau in crasma inghetati de vantul rece ce sufla afara ca sa-i ceara bomboane si ciocolata calda, pana la batranii care veneau doar s-o tina de vorba.

-Ai pute fi un spion pe cinste. Esti frumoasa, charismatica si isteata. De ce nu?

-Nu sunt. Chiar deloc. Si nu e asta stilul meu de a face lucrurile. E vorba de sarm si alte rahaturi, inteleg, merci, dar nu. Nu acum, nu pentru ei. Ador discretia, misterul si-alte chestii, dar..nu. Stii, am de facut atatea lucruri, atatia oameni de iubit, incat pur si simplu nu mai am timp pentru altii. Lumea mea e prea mare pentru lucruri mici, neimportante, cum ar fi spionajul. Si cand te gandesti ca sunt atatea fete care viseaza sa devina spioni..sa devina niste tradatoare practic!

     O priveam cum mergea prin mocirla zapezii ametecata cu apa, inconjurata de-o droaie de copii ce cantau si bateau din palme si radeau, in timp ce, la mai putin de 100 de metri de ei mirosea a pamant, a sange si a moarte, unde tatii si fratii lor mai mari se dusesera sa se jertfeasca, din spirit de sacrificiu, pentru un ideal obscur, vag, imposibil de cuantificat sau de pus pe masa in timp ce, razand victoriosi, le spun picilor cu glas de bariton, triumfator, “Asta e!”.

Avea lumea ei, defiland lenes in pardesiul ei de stofa cenusie, un cenusiu ce parca deriva din parul ei negru, din tacerea ce apasa orasul intre doua bombardamente si-un geamat sumbru al vreunui nefericit ce si-a sfarsit viata inainte de un asa-zis termen, din sangele ce colorase zapada si facuse zidurile sa erodeze sub desenele care le populau ostentativ, obscen. O recunosteai dupa cum ii zambea soarelui, in timp ce pasea grabita spre

Nu-se-stie-unde, poate spre Nicaieri, sau poate spre centrul fizic al universului, centru descoperit accidental, din cea mai pura intamplare, ratacindu-se si gasind o vagauna.

 

 

 La cum trecea prin lume, ai fi zis ca-i o nimfa, o muza muta ce vrajeste rasucindu-si parul pe dupa ureche, exersand arta tacerii la nesfarsit. As fi putut-o urma, dar nu. N-am putut, nu ca n-as fi vrut. Mi-o doream numai pentru mine, ascunsa undeva sub un cub de sticla, dar n-ar fi fost corect. Fata de lume in primul rand. I-as fi rapit lumii o comoara, iar ei din farmec. Imi doream atat de tare s-o fi intrebat atunci  la crasma ceva..orice, nu conteaza cat de stupid, de evident, de..nu stiu! Regret ca n-am putut, ca am fost dominat de slabiciune, ca, preocupat sa-i urmaresc discursul si sa-i invat gesturile pe de rost,

m-am lasat ca intr-un vestibul pe mine insumi, exact asa cum lasi o umbrela.

   Nu am dormit in acea noapte, ma foiam in pat, anticipandu-i trupul, parfumul, privirile, rasul. Eram la fel de impacientat ca un copil in ajunul Craciunului, doar ca la mine Craciunul avea sa vina in seara urmatoare, nu tocmai la anul. M-am mutat langa fereastra, privind cum fulgi de nea de-un alb perfect cadeau intr-un vals idilic, rosind subit la contactul cu sangele nemuritorilor, la fel ca obrajii unei fete mari la auzul unei tirade vulgare rostita cu emfaza si aplomb de-un filosof mahmur. Ii priveam cazand si ma gandeam la cat de lent trece timpul cand astepti.

O asteptam cumva cu teama, asteptam sa-i aud glasul si incercam sa ma gandesc la ce-i voi spune, la cum o voi face. Si seara vine atat de lent, si cu toate astea as putea sa va jur ca-i simt parfumul, c-o aud. Nici azi nu stiu cum, insa in zgomotele plansetelor, grenadelor, impuscaturilor am simtit ca, pierzandu-ma atunci in urma ei, m-am regasit pe mine.

   Am auzit ca zgomot perpetuu de fundal sacaitorul ticait al ornicului, si mi-a venit in minte razboiul. Ciudat lucru! E prima oara in cei zece ani de cand tot zboara pretutindeni halci de carne in numele patriei si moartea si-a asezat sevaletul pe acoperisul moscheei, hotarata ca va ramane la noi oricat e nevoie pentru a-si putea desavarsi capodopera. Pare ca-i place la noi.

Atunci cand a rabufnit toata drama asta eram mic, nu stiam ce-nseamna. La vremea aia eram un pusti de doispe ani care se catarase pe zid si radea de bucurie ca vedea soldati si arme adevarate, in timp ce mama, bunica, surorile si matusile plangeau alaturi de intregul oras ca tata, la fel ca atatia altii, plecase la razboi. Ele stiau ca n-are sa se mai intoarca, eu stiam ca pare un joc amuzant si ca vreau si eu. Acum insa, as da multe doar sa-l stiu sfarsit, o amintire pierduta, un cosmar ingropat Nu-se-stie-unde, in fundul pamantului.

Si, fara sa stiu cand, a venit ziua, a trecut, si-a venit seara. Mult-asteptata mea seara, seara in care speram cu toata puterea de care era in stare un suflet buimac, vechi de abia douazeci si doi de ani. Apusul ce inaugura seara era de-a dreptul genial, un preludiu intimidant a ce-acea sa urmeze.

  Cerul era, desi senin, rosu. Rosu de la atata soare ce arsese fara sa topeasca zapada inchegata, cristalizata, ca un monument, rosu ca o oglinda fidela a ceea ce era in plina desfasurare aici jos. Sau, mai degraba, aproximativa, caci el nu trecea imaginea prin filtrul negru de carbune ce ni-l impune, ca pe o dogma moartea, ce inca isi mai picteaza de zor tabloul.

Intru in taverna pregatit aproape de orice, mai putin pentru ceea ce avea sa urmeze. Pentru asta, trebuie s-o spun, nu m-ar fi putut pregati nici un maestru si nici un profet.

-Esti din nou aici..oare de ce?      

  Atunci..m-am blocat. Nu m-am asteptat sa-i simt suflarea in ceafa, sa-i simt parfumul sau sa-mi vorbeasca.

-Pai, nu stiu, tu sa-mi spui.

-Bine, daca tii neaparat iti spun. Esti aici din cauza mea. Crezi ca nu stiu? M-am prins inca de cand ai intrat aici. Erai tacut, cuminte, ascultator, aproape docil. Si vrajit. Ascultai tot, nu vorbeai, nu..nu! Si te-am simtit privindu-ma, chit ca nu ma uitam spre tine.

Si-apoi, te-am  vazut cu coada ochiului mergand in urma mea. Atunci m-am temut, dar cand am vazut ca nu ai nici o intentie in ceea ce ma priveste, m-am  mai relaxat si eu putin. Esti un visator, nu-i asa?

-Da, mai mult ca sigur. Nu te gandi ca am vrut sa-ti fac rau, n-as face asta nimanui. Pot fi orice, dar nu un animal. N-am putut niciodata nici intelege, nici fi ca animalele astea care se omoara unii pe altii cu atata ardoare. Eu unul n-as putea.

-Adevarat, nici eu nu pot intelege, si cu atat mai mult accepta asta. Si groaza e ca dureaza.

    M-a mirat tonul transant al acestei fiinte de altfel asa de suava. Era uimitoare cand se incrunta si devenea impulsiva.

-Stiu unde stai, o sa trec pe la tine.

Ii zise si-l pupa pe obraz, incepand sa rada cu pofta.

  Eram naucit. Nu-mi venea sa cred, si   cu toate astea..era. Pata de pe obrazul meu o spunea, o arata. Acum aveam si eu un stigmat, rosul de pe cer si din zapada, de peste tot.

Plec, constient de faptul ca acum era momentul cel mai potrivit s-o fac. Dar a doua zi, iesi la rugaciune pe jumatate mort de nerabdare, ca sa-mi zica un batran mai glumet ca, la mai putin de un sfert de ora dupa a plecat si ea.

  Eram nedumerit, nu aveam nici macar idee despre ce-avea sa ma astepte, despre ce ar fi putut urma. Ziua ce-a urmat am petrecut-o langa fereastra, ganditor, cu cana de cafea devenita ritualica deja in brate, contempland imprejurimile. Si tot stand acolo, ca pietrificat..vad. Vad ca, pentru prima oara dupa mult timp..ploua. Ploua, ploua asa cum

n-a plouat niciodata, cu lacrimi mari de inger ce mor atingand zidurile gri, asfaltul negru si marea de rosu ce-a acoperit pamantul, zapada-nsangerata.

 Stiu ca-i devreme, dar cumva sper la o primavara precoce. Ma sufoca, ma arde atata rosu si atata fumuriu ce mi-a invadat spatiul, universul, ba chiar intreaga mea fiinta. Si, cu toate astea, sunt singurul ce pare ca nu mai vrea, ca nu mai poate, ca nu mai rezista. Ceilalti nu par deloc ofensati ca moartea le-a confiscat culorile, bucuriile, zambetele abuziv, ca o dictatoare, fara ca macar sa dea de stire despre cat o sa dureze toata degringolada asta.

   Dar nu. Isi duceau viata-n crasme, prin buticuri, de azi pe maine. Ei se adunau la crasma sa se certe pe politica si pe un razboi ce nici macar nu le apartinea. Ele- la diverse buticuri, la eterna barfa. Atata vreme cat aveau dreptul lor la sporovaiala, le era bine. Sau se amageau asa macar. De parca mai conta ceva in momentele in care radiourile nu mai pridideau cu necrologurile celor ce mureau chiar in acele secunde pentru o patrie marsava, ce-avea sa-i uite in mai putin de doua zile.

Lacrimile batranelor se-mpleteau cu ploaia ce nu mai contenea, rasetele nestiutoare se contopeau intr-un cantec ancestral, pagan, cu plansetul maicilor si gemetele ranitilor si toate formau o fresca ireala de pe meleagurile Acelui rau pe care nu-l mai invoca nimeni deja, ca a-nvatat drumul singur si-acum nu-l mai dai dus.

 Asa ma gandeam, nemaivazand nimic in jur, si-as mai fi stat asa mult si bine, prada unui haos din mine ce-l imita pe cel de-afara, daca nu m-ar fi trezit doua batai ferme in usa. Am sarit de pe scaun ca ars, scuturandu-ma de toata letargia in care zacusem pana atunci.

Oare sa fie ea? Mi se parea imposibil sa se tina de cuvant, sa fi vorbit serios cu..unul ca mine. Adica, bani n-aveam (n-avea mai nimeni pe vremurile-alea, dar asta nu-i o scuza,) nu eram nici Adonis, si nici nu stiam toate tainele universulu, deci ce sa vada la mine, o prajina cu par lung si ondulat, de culoarea frunzelor toamna?

   M-am dus sa deschid, plin de-ndoiala, cu inima cat un purice. Intr-adevar, in prag era ea. Cu parul ud, nemachiata, cu ochii mari si-obrajii rosii, fara umbrela, ma astepta cuminte.

-Ai cam stat pe ganduri daca sa-mi deschizi, imi spuse ea trecandu-si mana prin parul meu. Nu credeai c-am sa vin, asa-i?

-Lasa, iti spun dupa ce credeam si ce nu, acum intra-n casa. Tu n-ai auzit de umbrele,

asa-i?

-Oh, ba da, insa nu le suport, sunt asa de incomode si de nepractice!

-Uita-te la tine, esti uda leoarca!

-Si? Ce daca? ma intreba ea cu ochii mari, in timp ce-si lepada paltonul.

   O priveam de la distanta, contempland-o cum se instala, cu cata gratie o facea, in viata mea ce nu facea nici doua cepe degerate.

-Esti..

-Frumoasa? Te rog, n-o mai spune si tu, m-am saturat asa de rau de placa asta.. Stiu c-o gandesti, dar nu mi-o spune!

  Era, printre atatea altele, singura femeie cunoscuta vreodata care..n-a vrut sa i se spuna ca e frumoasa. Si asta..desi era, chiar si vraiste, nemachiata. Sau, mai ales asa. Desi era. Mai ales cand o priveam cum statea tolanita in pat aidoma unei pisici rasfatate, imbracata doar intr-un tricou alb. N-o mai cert, ma asez langa ea, constient de ce-avea sa urmeze. Incui usa, pun de cafea si ma pun in pat.

   Ochii ei aveau o sclipire ciudata, din alta lume parca, mustind de pofte si dorinta. As fi tabarat asupra ei la fel cum un lup flamand tabara pe iedul neajutorat, dar nu. Stiam prea bine ca, daca a venit cum promisese, nu mai putea sa reziste, sa se abtina; asa ca o las pe ea.

Imi ia mana si-o duce, incet, intre coapse. Era goala. Nu venise decat cu cizmele, tricoul si-n palton. Ma ajuta sa ma dezbrac, iar apoi, pe-un ton inocent, ma-ntreaba:

-Stii ce vreau de la tine, nu?

Raspunsul, la fel ca realitatea de altfel, era evident, asa c-o ajut sa scape de tricou.

  A fost noaptea in care pot spune cu siguranta ca am vazt cerul arzand, arzand din temelii, mangaiere dupa mangaiere, clipa dupa clipa, tipat dupa tipat, orgasm dupa orgasm. Era o adevarata profesionista, iar eu un novice debusolat, ce nu-si mai permitea sa creada in iubire.

Ea a plecat, eu am ramas la fel, acelasi Tudor sceptic si ganditor, care nu mai vrea si nu mai asteapta nimic de la nimeni. Insa spre deosebire de-atunci, am un portret viu in creion al perfectiunii. Pe care, in treacat, n-o s-o mai caut. Nici pe ea, nici motivele sau finalul razboiului. Doar le contemplez, vizibil pasiv.

    Ca razboiul pare sa nu aiba termene, iar perfectiunea adresa. Asa ca ma reasez la fereastra, s-ascult timpul cum curge, cum picura. Dupa ce am trait atatea in atat de putin timp,ce mi-ar mai ramane bun de facut? Zi si tu, n-ai fi facut la fel?

Temporalitate

012

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?

Renasterea unei arahnide

Image

 

M-ai omorat intr-o noapte obscura de mai,

Pe cand eram un acarian indragostit de tine

Strivindu-ma sub tocu-ti ascutit.

M-ai parasit ‘nainte de-a incepe

Zicand ca n-ai ce sa-mi dai,

Iar eu in tocul usii m-am pitit

Agonizand, cu ochii doar la tine,

Si-apoi, ei bine..

s-a intamplat…

 

Apoi mi-am facut cavou intr-o fasie grea

de chihlimbar,

Dar n-am facut multi purici nici acolo,

Caci zei m-au inviat, dandu-ti in dar

Tocmai umilul meu cavou, sa-l tii la gat

Iar tu zambeai, gatita in tricou-ti alb de polo

 

In suta de milenii ce-a trecut

De cand, pe jumatate mort, m-ai aruncat,

In tot acel rastimp m-am metamorfozat

In creatura cu picioare mici, firave,

Cu panza din matase sclipitoare,

Pe care-o vezi pazindu-ti credincioasa

Capul patului, fie de esti sau nu.

 

Si poate suta-mi de milenii

La tine n-a tinut mai mult

De-o ora, un sarut, sau o-adiere

de dulce, aspru vant;

Iar de mi-ai cere

Sa mor din nou pe-altarul fericirii

Gatit cu perle si bijuterii maiastre

M-as arunca din nou de la fereastra

Ce da spre marea ap-a nemuririi

 

Bolnav de molima iubirii,

Mereu am sa ajung la tine

Chiar de m-oi radia pe mine,

Etern nebun firav, blocat in Sine,

un capcaun ce-alearga beat pe sine

Jelindu-se c-ar fi uitat mireasma urii

 

 

 

Dar eu parfumul nu pot sa ti-l uit

De-as sti ca ma mai torturezi de mii de ori

Cu nepasare-ti veninoasa ce o ai in pori,

            In noptile de iarna cu cer plumbuit,

Doamn-a magiei si-a torturii!

 

Ma subjugi, m-aprinzi,

Ca dupa sa ma lasi, sleit de neputinta

Sa bajbai prin vami, turbat de dorinta,

Sa vreau sa te mai am, sau sa te prind

De fiecare data cand tu cazi

 

Stiu, sunt nebun, nici nu ma vad prea bine,

Dar nu pot pur si simplu sa uit

Zgomotul pasilor tai adus de vant,

Privirea-ti absenta spre mine

Atunci cand tragi, singura si trista din tigara,

Dar pot in schimb promite ca incerc

Sa fug, sa uit, sa plec, sau..sa te iert.

 

Dar asta, draga mea naluca,

Atarna doar de vorba ta.

De-i nu, eu plec indata,

Iar de-i da…

O vesnicie langa tine voi mai sta!

Vreau…

images (8)

 

Vreau sa fug departe,

Sa ma pierd in noapte,

Sa dispar incet, incet,

Fara nici macar o urma de regret

 

Vreau sa ma pierd,

Sa dau uitarii tot ce-a fost,

Tot ce-am fost,

Fiindca azi trecutul

Nu mai are rost

 

Vreau sa las in urma tot,

Ca si cum nu ar fi fost

Sa uit cine eram

Si sa ma regasesc

 

Vreau ranile sa imi inchid,

Sa uit, sa nu mai stiu nimic,

Nimic sa nu ma mai raneasca

Oricat de-adanc incearca sa tinteasca

 

Vreau sa fiu eu,

Dar sa nu doara.

Fiecare om sa fie

Ca un strain dintr-o gara,

Ca o iluzie, o stafie,

Departe insa aproape mereu,

Aproape aici, departe in sufletul meu

 

Vreau sa strig incat toti sa auda

Ultimul sunet scos de-o disperare muta,

Sa ramana pironiti in loc

Si strigatul sa parjoleasca tot,

Pana vor vedea ca nu e un joc

Tentatie

026

 

Şoapte de noapte

Vin de departe

Pe sub poduri strâmte,

Lângă firele rupte

 

Şuvoaie de vise alunecă-n vale,

Valuri de nouri curg din tablouri,

Desfigurând o lume-n carouri

Într-un loc unde bătrâneţea nu poartă mantouri

 

Stai!
Arat
ă-mi universul în mâinile-ţi goale,

Fă-mă să văd ce alţii nu simt,

Să simt ceea ce ceilalţi nu văd

Aruncă-mi podul în aer,

Rupe-mi firul, istoria, mitul, povestea,

Frânge-mă toatăşi aruncă-mă-n gol

 

Sfâşie-mi egoul, înnoadă-l din nou,

Aprinde noaptea şi aruncă-mi-o-n râu,

Las-o sa curgă, să plângă, să zboare…

Toată mândria-mi e pierdutăîn zare

 

Lasă-mi pe cufar

Nopţile ce-au trecut,

Căldura pe care ei

N-ar vrea s-o simt,

Vâltoarea dorinţei de neascuns

Ce într-o singură noapte

Abia m-a pătruns

 

E lemn, e suflare,

Instinctele-mi rag

Si parc-aş pune o lume pe rug

Ca să nu mai trebuiască să fug

Nicăieri, niciodată, nici măcar de mine.

 

Când cortina cade, apele ard,

Iar noi ardem cu ele odată

Cum nimeni niciodată

N-o va face vreodată

 

Tentaţia, teribilul demon

Îmi curge agale prin vene,

Şi noaptea-n întuneric

Îl aud cum geme

Din ce in ce mai puternic…

Iar tu fără mine mori încet,

Stingherit de şoapte, de noapte

 

Dulcea tentaţie nu poate

Să repare oglinda din zare

Ce ne apropia odinioară

Pe drumul vechi, bătut de vânt şi care

 

Mi-a dat dependenţă, nu pot renunţa

La poveste cu una, cu două.

Dar cerul e-albastru, iar tentaţia

Parcă recapătă fiinţă

Cât să ne-amintească nouă

Că era trecut de două

Atunci când a venit

 

Nu are de ce să plece, să stea,

Sau să fugă de nebună.

Zarea e roşie, albă, e gri,

Dar de portretul dorinţei nu ştii

Că doarme ascuns după lună,

Aşa cum firul răăsucit voia

 

Iar podurile s-au sugrumat iar…

Şi cerul cu stele devine tavan,

Albumul rămâne deschis

Ca o spontană aruncare de zar,

Ce indică cu unghia splendoarea unui an

Şi toată viaţa-i un şir de tentaţii,

Animată de-un şir de elucubraţii,

Prin lumea cea grea ca o dantelă.