Exilul

 

E toamnă. E noapte şi-i frig. Frunzele cad la foc continuu, mai ceva ca transeele sub asaltul bombardierelor. Parcă vrea să şi plouă…aiurea!

Ce-o fi geamătul ăsta, de câine bătut? Ah, e doar vântul, care urlă, ca de obicei, degeaba. Măcar de-ar mai păsa cuiva de vaietul lui trist, ascuţit şi prelung, ce tăia liniştea ca un cuţit ruginit pâinea veche, mucegăită, uscată de vreme.

         Da’ chiar : o mai fi cineva treaz la ora asta? Se pare că nu, dacă stau să judec după liniştea de mormânt. Ce locuri…nici nu îţi dai seama când se tremină o stradă şi începe o alta, e un labirint ce i-ar  face invidioşi chiar si pe antici!

Ehh, dar să zicem că trecem peste. Nu mă pot sătura de colindat straduţele-astea întortocheate, au un ceva care m-atrage în mod inexplicabil şi repetat. Dar, cu toate astea, nu vin decât toamna târziu aici. În rest, bântui lumea. Ia uite cât de frumos arată strada tapetată cu frunze. Parc-ar fi din alta lume.

            Şi felinaru-acela chior de la capătul străduţei, care se-ncăpăţânează vehement să reziste timpului. Oare câţi oameni s-au oprit sub lumina-i chioară, câte poveşti, câte secrete ştie? Dacă era om, aş fi zis că are orgoliu, că-i egoist, egocentrist, încăpăţânat, al dracu’, că nu mai moare-odată! Dar unui obiect…ce-aş putea să-i reproşez?

     Nu ştiu ce-aş putea să-i reproşez eu felinarului, da’ ştiu ce-mi veţi reproşa voi mie : că turui ca o moră stricată şi că nu-s diplomată. Aşa-i. Nu-s diplomată absolut deloc. Adică, până acum nici măcar nu ştiţi cu cine vorbiţi, cum mă cheamă. Bine, vă zic, ca să

vă-nchid pliscu’ : mă cheamă Mona. Ce hram port, vă prindeţi şi singuri…cred. Sper.

        În fine. Am aflat târziu de tot că, pentru mine, nu va exista decât o singură gară : asta. Că locul unde mă-ntorc mereu e genu de loc lipsit de farmec, de şarm, dar…poate că spune despre mine ceva. Poate că încă mă caut. Da’ noo, e mult mai simplu de-atât : simt o atracţie dementă faţă de tot ceea ce-i morbid.

  Or, eu loc mai mort ca ăsta încă n-am văzut. Nici măcar luna văd că nu mai răsare pe-aici, poate că s-a speriat si ea de ce-a văzut. Şi-o cred : e pustiu de parc-a lovit ciuma- nici câini pe drum, nici mâţe. de copii nici nu mai vorbesc, ar fi deja prea fantezist şi nu se cade! Cred…

      Acum o cred pe bătrâna ce plângea acu’ douăzeci de ani pe aceeaşi bancă pe care stau eu când vă povestesc vouă, că şi-a încuiat viaţa într-o cuşcă. Plângeaa greu, adânc, cu patos…Drace, mă simt atât de bătrână acum!…

Dar ştiţi de ce-am plecat de-aici? Cu forţa dragii mei, că eu -nebună, vezi bine- n-aş fi vrut defel să plec! Şi-azi nu mai înţeleg de ce încă mă mai întorc aici, dup-atât amar de ani. Ah, stai că-mi amintesc de ce! Hai fie, vă zic si vouă, că prea vă uitaţi ca nişte miei care s-au adăpat cu votcă la mine, şi nu-mi place!

Eram undeva în Africa de Sud, pe ţărm. Mi-era cald, mi-era şi sete, şi-am intrat într-o tavernă. Sărăcăcioasă, întunecată, unsuroasă si împuţităă cum era, avea -culmea!- un succes nebun. Găseai acolo oameni de toate categoriile : ţigănci cu plete pân’ la călcâie, cu câte 5 plozi după ele, negri tatuaţi care acopereau uşa când intrau şi parcă umpleau toată taverna când intrau, albi crestaţi pe feţe, bătrâni acoperiţi de cicatrici şi riduri…dar ce nu era in colţu-ăla de iad!

Hangiţa era o femeie mică, fragilă şi spăşită. După aspect, părea să fie suedeză sau nemţoaică : era slabă, blondă, cu părul tuns scurt, bărbăteşte (lucru de care doamnele de viţă veche aveau oroare la vremea aceea), cu ochi albaştri, trişti, şi mereu c-o glumă deocheată pe limbă, fapt ce m-a atras teribil.

Ne-am împrietenit repede. Îmi povesti că o chema Linda, că era nemţoaică şi că abia ajunsese aici. Evadase. O băgaseră la mititica pentru furt -după ea, trebuia să aibă grijă de ceilalţi fraţi ai săi, patru la număr. Aşa că, a furat.

 Într-o noapte, s-a dus la sipetul argintat al bătrânei de care-ngrijea, a luat din el bijuteria cea mai dragă şi-a plecat. Era un pandantiv făcut dintr-o bucată de safir negru, în formă de lacrimă. L-a vândut pe bani grei, după care-a venit aici. Aici, la capăt de lume. De banii luaţi le-a asigurat alor ei traiul. A fost prinsă şi a evadat de patru ori. N-ai zice, când o vezi, că e în stare să rupă gratiile unei celule. Până la urmă, gaborii au renunţat la ea.

-Au înţeles şi ei până la urmă că nu au de ce să mă salte. Eu mai degrabă mor decât să

mă-ngroape nişte fătălăi de vie!

Mda, frumoase vorbe din partea uneia ce pare ruptă de la pension şi adusă aici cu forţa. Sau cum înşeală aparenţele. Ehh, da’ hai mai bine să revenim la gara noastră.

       Pe masa la care stăteam cu ea de vorbă, era un glob. Unul din acele globuri de sticlă pe care doamnele din lumea bună le colecţionează  ca pe-un moft drăguţ şi-n care nomadele cu bani pe coadele negre vând viitorul naivilor. Şi asta doar ca să-l prindă şi pe “mâine” ăsta de coadă.

Mi-au sărit dracii, că prea eram scârbită de duhoarea de cloaca-n care simţeam că m-afund tot mai adânc cu fiecare pas făcut pe piatra umedă şi rece. Şi nu era loc de-ntors, nu atunci. L-am spart.

      Am dat cu el de pământ  ca şi cum aş fi vrut să sugrum de vie toată omenirea, să nu mai rămână picior de om de-aici până la poli. Toată ura pe care-o ascundeam de ani de zile chiar şi faţă de mine s-a întors împotriva mea cu puterea unui aborigean iscusit.

Pentru-o secundă, am crezut că toată taverna a-mpietrit : toţi se uitau muţi de spaimă ţi înlemniţi de disperare la mine, aşteptând ceea ce părea să fie sfârşitul. N-am putut zice nimic, am aruncat doar o înjurătură şuierată :

-Ei drăcia dracului! Voi la ce vă uitaţi aşa?

La un momentdat, ţiganca pe care-o văzusem acum câtva timp (cât eram acolo pierdusem complet noţiunea timpului), se pune-n genunchi în mijlocul tavernei şi-ncepu să plângă amarnic.

Pielea-i smeadă se umezise, păru-i albise, ochii îi străluceau într-un mod straniu, demonic, pe care nu-l mai văzusem până atunci şi pe care n-aveam să-l mai văd vreodată.                                         Buzele i se învineţiseră şi tremura spasmodic. Plângea cu sughiţuri, un plânset teribil, scheunat, cu vorbe-abia îngăimate, bolborosite aparent fără şir, rost sau logică. Din celălalt capăt al magherniţei veni spre mine un bătrân la care nu luasem seama până atunci.

Era uscăţiv, înalt şi cocoşat, cu o privire sumbră, dar magnetică şi plete lungi şi albe. Parcă era un preot rupt din cartea-mi cu poveşti de-acasă.

-Ştii ce-ai făcut, nu?îmi zise el mustrător.

-Păi…am spart globul ăla! Nu?

Vezi tu, indolenta tot indolentă! Rânjeam de parcă aşteptam să mă decoreze careva. Acum, privind în urmă, constat că am asta în sânge. Patologic.

-Deci nu ştii…păi, hai să-ţi povestesc atunci! zise el un pic mai liniştit.

Bucuroasă că nu mai e aşa înflăcărat (dacă n-avea anii ăia, aş fi aşteptat să-mi sară la gât), am acceptat! Proastă alegere!

  Se puse-n faţa mea la masă şi privindu-mă în ochi îmi însiră o poveste care-mi făcu pielea de găină. Era vorba despre un blestem vechi ce zicea că finalul comunităţii lor va veni într-o zi de joi, după luna roşie, pe apă. Sfârşitul…eram eu. Asta m-a făcut să mă cutremur cât eram de mare.

M-am întors spre Linda. Voiam să o întreb dacă e-adevărat, dar ochii săi şi bocetele sfâşietoare ce împânzeau locul mi-au răspuns înainte ca eu să-ntreb. Aşa era.

    Ţiganca a venit drept la mine, iar după ce mi-a pus în mână o hârtie cretată, pe care era scris ceva, şi un ban ciudat, găurit, a dispărut. Apoi, m-au scos pe uşă afară, au aprins opaiţele ; au tras zăvoarele şi-au aşteptat, cuminţi, să moară.

Recunosc, nici azi nu le-am putut înţelege atitudinea. Adică, hai să fim serioşi, hai să fim sinceri : voi aţi putea aştepta cu atâta calm…să vă duceţi dracului, să daţi colţu’, să…în fine, să muriţi?!

Eu una, nu aş putea. M-am dus cât mai departe de locul ăla, într-o colibă părăsită de pescari şi m-am pus pe citit biletul. Pe descifrat, de fapt. Şi azi regret că am făcut-o.

Îmi spunea cum aveam să mor : în vremea când pomii sunt mai mult goi, am să primesc, la uşă, un buchet de crini. Albi. Poate 20, poate 40. Nu mai mulţi, nici mai puţini. Vor fi aduşi de un străin superb(sunt fascinată de tot ce-nseamnă risc şi necunoscut), însoţit de-o mâţă nici gri, nici neagră- ceva între, un fel de hibrid. Aveam să mor de tânără, zicea acolo. La 37 sau la 50 de ani, depindea de mine. Dacă găseam şi cealaltă inscripţie a monedei, aveam şansa alegerii- 37 sau 50, cât vroiam eu.

M-am cutremurat încă odată. Cât sadism să ai ca să-i spui unei persoane cum va muri, în detaliu, iar apoi…s-i spui că poate alege ea vârsta la care se va curăţa. Cam cât de cinic să fii?

Am continuat să citesc. Pupilele mi se micşorau pe măsură ce-l parcurgeam. Am mai aflat că oriunde voi merge, voi reveni la locul pe care-l detest cel mai tare. Cam ilogic, gândeam eu, ce-aş avea să revin acasă? Exact. Niciun motiv.

Dar, uite…n-a fost tocmai cum mă gândeam eu la vremea aia. Acum mă întorc mereu aici, la cloaca asta născătoare de canalii. Deh, eram tânără. Acum simt că ar trebui să îţi arăt ceva, ceva ce nu va mai şti nimeni după mine, nimeni după tine.

“Nu mai pot. Eşti păcatul meu de căpătâi, primordialul. Sunt plină de tine. De mirosul tău când fugeam noaptea prin ganguri în vreme ce-afară ploua cu găleata, beţi de fericire. De şoaptele pe care le auzeam ca prin vis când tu nu erai. De ideile ce mi le-ai lăsat înrădăcinate la plecare. De nopţile geroase când stăteam goi-puşcă la fereastră, cu toate luminile aprinse, adulmecând gerul cu nesaţ, ca doi ogari lacomi. Eşti păcatul meu violet, crima atâtor nopţi târzii. Nu mai are rost. E un joc ciudat. E ca un sentiment magic, revelaţia faptului că suntem peste legi. Peste orice barieră. E atracţie. Dorinţă demonică. E…ca un fel de putere neţărmuită la care nu ajung decât prin şi pentru tine. Ca un drog, o dependenţă. Un sentiment animalic. E pasiune, vină, sălbăticie. La fel ca un joc în care eu încalc orice regulă doar ca să te-ating, să te simt, să te am. Ţi-am dat tot ce-am putut simţi, dar m-ai golit pe dinăuntru. Ăsta e unul din acele jocuri fără final. Dar nu va continua cu mine, chiar dacă tu eşti etern.

Adio!”

Mâine nu voi mai fi aici, iar felinarul se va stinge. Vino să-l vezi pentru ultima oară, străino. Vezi, am făcut ce era-n bilet. Acum mă duc, trebuie să-l aştept.

Şi-a plecat. A doua zi, felinarul s-a stins. Pe veci, aşa cum zisese Ea. Şi mă gândesc : dacă felinarul ăla a mai auzit măcar încă o poveste ca asta, păi a aflat mai multe decât toată rasa umană, cu civilizaţia ei de gips cu tot.

     Nu vă uitaţi urât pe mine, că nu glumesc. Ce, credeaţi că eu o să mă duc să dau colţul aşteptându-mi cuminţică musafirul etern? Nu dragilor, Mona mai rămâne un timp cu voi. Şi vă va spune poveşti şi după moarte, în vis. Pe bătrână o chema Yolanda, apropo.

Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că ceasul retragerii mi-a sunat şi mie! Ar fi o idee bună, nu? Şleahtă de netoţi ce sunteţi…ne-om mai vedea noi şi-altă dată, acum valea!

 

Sub cerul care arde

Stii, e iarna aici. Iarna si..alte lucruri. Cum ar fi razboiul. Sangele. Saracia si copilasii ce se joaca fericiti. Ca tine, ca mine, ca gheata.

Dar inca ma uit intrebator la cer. De ce atatia nori? De ce acum si nu vara trecuta? Si..de ce mama naibii e zapada rosie si nu alba??!!?! Auzi, zapada rosie.. Am impresia ca-s blestemata, ca o sa mor curand, ca-s un demon. Dar nu, stiu ca-s in regula si singurele mincinoase de aici sunt sentimentele mele. Ca intotdeauna de fapt.

     Poate ca-mi place sa ma vad ca pe o creatura cruda, marsava, avocatul diavolului. Dar nu sunt. De fapt, sunt mai umana decat imi voi permite vreodata sa recunosc. Si nu din cauza faptului ca-s femeie, chiar deloc. Crede-ma. Ah, si apropo..numele meu e Carla.

N-ai putea avea incredere intr-o tipa fara nume, nu-i asa? Nici eu. Nu sunt spion,

relaxeaza-te. De fapt, nu pot spune ca inteleg prea bine de ce a trebuit sa fie razboi. Chiar nu mai era alta cale? Si cand te gandesti ca obisnuia sa-mi placa politica..

  Asa mi-a vorbit vreme de aproape zece minute, un interval la prima vedere urias pentru orice barbat, dar nu. As fi ascultat-o zece ore, zece zile, zece ani. Sau macar pana se termina razboiul asta afurisit.

Era tanara, cu un par lung si negru, ochi albastri si niste buze rosii, incitante. Si vocea aia.. Vocea ei era ca o sonata scrisa de cei mai mari compozitori ai lumii.

Carla era placere. O priveam vorbind si, ca hipnotizat, ma intrebam..cum. Cum poate cineva sa stransforme o taverna saracacioasa, ordinara, intr-un loc atat de atragator. Era pur si simplu magic. Subjugase o intre comunitate, de la  copiii care veneau in crasma inghetati de vantul rece ce sufla afara ca sa-i ceara bomboane si ciocolata calda, pana la batranii care veneau doar s-o tina de vorba.

-Ai pute fi un spion pe cinste. Esti frumoasa, charismatica si isteata. De ce nu?

-Nu sunt. Chiar deloc. Si nu e asta stilul meu de a face lucrurile. E vorba de sarm si alte rahaturi, inteleg, merci, dar nu. Nu acum, nu pentru ei. Ador discretia, misterul si-alte chestii, dar..nu. Stii, am de facut atatea lucruri, atatia oameni de iubit, incat pur si simplu nu mai am timp pentru altii. Lumea mea e prea mare pentru lucruri mici, neimportante, cum ar fi spionajul. Si cand te gandesti ca sunt atatea fete care viseaza sa devina spioni..sa devina niste tradatoare practic!

     O priveam cum mergea prin mocirla zapezii ametecata cu apa, inconjurata de-o droaie de copii ce cantau si bateau din palme si radeau, in timp ce, la mai putin de 100 de metri de ei mirosea a pamant, a sange si a moarte, unde tatii si fratii lor mai mari se dusesera sa se jertfeasca, din spirit de sacrificiu, pentru un ideal obscur, vag, imposibil de cuantificat sau de pus pe masa in timp ce, razand victoriosi, le spun picilor cu glas de bariton, triumfator, “Asta e!”.

Avea lumea ei, defiland lenes in pardesiul ei de stofa cenusie, un cenusiu ce parca deriva din parul ei negru, din tacerea ce apasa orasul intre doua bombardamente si-un geamat sumbru al vreunui nefericit ce si-a sfarsit viata inainte de un asa-zis termen, din sangele ce colorase zapada si facuse zidurile sa erodeze sub desenele care le populau ostentativ, obscen. O recunosteai dupa cum ii zambea soarelui, in timp ce pasea grabita spre

Nu-se-stie-unde, poate spre Nicaieri, sau poate spre centrul fizic al universului, centru descoperit accidental, din cea mai pura intamplare, ratacindu-se si gasind o vagauna.

 

 

 La cum trecea prin lume, ai fi zis ca-i o nimfa, o muza muta ce vrajeste rasucindu-si parul pe dupa ureche, exersand arta tacerii la nesfarsit. As fi putut-o urma, dar nu. N-am putut, nu ca n-as fi vrut. Mi-o doream numai pentru mine, ascunsa undeva sub un cub de sticla, dar n-ar fi fost corect. Fata de lume in primul rand. I-as fi rapit lumii o comoara, iar ei din farmec. Imi doream atat de tare s-o fi intrebat atunci  la crasma ceva..orice, nu conteaza cat de stupid, de evident, de..nu stiu! Regret ca n-am putut, ca am fost dominat de slabiciune, ca, preocupat sa-i urmaresc discursul si sa-i invat gesturile pe de rost,

m-am lasat ca intr-un vestibul pe mine insumi, exact asa cum lasi o umbrela.

   Nu am dormit in acea noapte, ma foiam in pat, anticipandu-i trupul, parfumul, privirile, rasul. Eram la fel de impacientat ca un copil in ajunul Craciunului, doar ca la mine Craciunul avea sa vina in seara urmatoare, nu tocmai la anul. M-am mutat langa fereastra, privind cum fulgi de nea de-un alb perfect cadeau intr-un vals idilic, rosind subit la contactul cu sangele nemuritorilor, la fel ca obrajii unei fete mari la auzul unei tirade vulgare rostita cu emfaza si aplomb de-un filosof mahmur. Ii priveam cazand si ma gandeam la cat de lent trece timpul cand astepti.

O asteptam cumva cu teama, asteptam sa-i aud glasul si incercam sa ma gandesc la ce-i voi spune, la cum o voi face. Si seara vine atat de lent, si cu toate astea as putea sa va jur ca-i simt parfumul, c-o aud. Nici azi nu stiu cum, insa in zgomotele plansetelor, grenadelor, impuscaturilor am simtit ca, pierzandu-ma atunci in urma ei, m-am regasit pe mine.

   Am auzit ca zgomot perpetuu de fundal sacaitorul ticait al ornicului, si mi-a venit in minte razboiul. Ciudat lucru! E prima oara in cei zece ani de cand tot zboara pretutindeni halci de carne in numele patriei si moartea si-a asezat sevaletul pe acoperisul moscheei, hotarata ca va ramane la noi oricat e nevoie pentru a-si putea desavarsi capodopera. Pare ca-i place la noi.

Atunci cand a rabufnit toata drama asta eram mic, nu stiam ce-nseamna. La vremea aia eram un pusti de doispe ani care se catarase pe zid si radea de bucurie ca vedea soldati si arme adevarate, in timp ce mama, bunica, surorile si matusile plangeau alaturi de intregul oras ca tata, la fel ca atatia altii, plecase la razboi. Ele stiau ca n-are sa se mai intoarca, eu stiam ca pare un joc amuzant si ca vreau si eu. Acum insa, as da multe doar sa-l stiu sfarsit, o amintire pierduta, un cosmar ingropat Nu-se-stie-unde, in fundul pamantului.

Si, fara sa stiu cand, a venit ziua, a trecut, si-a venit seara. Mult-asteptata mea seara, seara in care speram cu toata puterea de care era in stare un suflet buimac, vechi de abia douazeci si doi de ani. Apusul ce inaugura seara era de-a dreptul genial, un preludiu intimidant a ce-acea sa urmeze.

  Cerul era, desi senin, rosu. Rosu de la atata soare ce arsese fara sa topeasca zapada inchegata, cristalizata, ca un monument, rosu ca o oglinda fidela a ceea ce era in plina desfasurare aici jos. Sau, mai degraba, aproximativa, caci el nu trecea imaginea prin filtrul negru de carbune ce ni-l impune, ca pe o dogma moartea, ce inca isi mai picteaza de zor tabloul.

Intru in taverna pregatit aproape de orice, mai putin pentru ceea ce avea sa urmeze. Pentru asta, trebuie s-o spun, nu m-ar fi putut pregati nici un maestru si nici un profet.

-Esti din nou aici..oare de ce?      

  Atunci..m-am blocat. Nu m-am asteptat sa-i simt suflarea in ceafa, sa-i simt parfumul sau sa-mi vorbeasca.

-Pai, nu stiu, tu sa-mi spui.

-Bine, daca tii neaparat iti spun. Esti aici din cauza mea. Crezi ca nu stiu? M-am prins inca de cand ai intrat aici. Erai tacut, cuminte, ascultator, aproape docil. Si vrajit. Ascultai tot, nu vorbeai, nu..nu! Si te-am simtit privindu-ma, chit ca nu ma uitam spre tine.

Si-apoi, te-am  vazut cu coada ochiului mergand in urma mea. Atunci m-am temut, dar cand am vazut ca nu ai nici o intentie in ceea ce ma priveste, m-am  mai relaxat si eu putin. Esti un visator, nu-i asa?

-Da, mai mult ca sigur. Nu te gandi ca am vrut sa-ti fac rau, n-as face asta nimanui. Pot fi orice, dar nu un animal. N-am putut niciodata nici intelege, nici fi ca animalele astea care se omoara unii pe altii cu atata ardoare. Eu unul n-as putea.

-Adevarat, nici eu nu pot intelege, si cu atat mai mult accepta asta. Si groaza e ca dureaza.

    M-a mirat tonul transant al acestei fiinte de altfel asa de suava. Era uimitoare cand se incrunta si devenea impulsiva.

-Stiu unde stai, o sa trec pe la tine.

Ii zise si-l pupa pe obraz, incepand sa rada cu pofta.

  Eram naucit. Nu-mi venea sa cred, si   cu toate astea..era. Pata de pe obrazul meu o spunea, o arata. Acum aveam si eu un stigmat, rosul de pe cer si din zapada, de peste tot.

Plec, constient de faptul ca acum era momentul cel mai potrivit s-o fac. Dar a doua zi, iesi la rugaciune pe jumatate mort de nerabdare, ca sa-mi zica un batran mai glumet ca, la mai putin de un sfert de ora dupa a plecat si ea.

  Eram nedumerit, nu aveam nici macar idee despre ce-avea sa ma astepte, despre ce ar fi putut urma. Ziua ce-a urmat am petrecut-o langa fereastra, ganditor, cu cana de cafea devenita ritualica deja in brate, contempland imprejurimile. Si tot stand acolo, ca pietrificat..vad. Vad ca, pentru prima oara dupa mult timp..ploua. Ploua, ploua asa cum

n-a plouat niciodata, cu lacrimi mari de inger ce mor atingand zidurile gri, asfaltul negru si marea de rosu ce-a acoperit pamantul, zapada-nsangerata.

 Stiu ca-i devreme, dar cumva sper la o primavara precoce. Ma sufoca, ma arde atata rosu si atata fumuriu ce mi-a invadat spatiul, universul, ba chiar intreaga mea fiinta. Si, cu toate astea, sunt singurul ce pare ca nu mai vrea, ca nu mai poate, ca nu mai rezista. Ceilalti nu par deloc ofensati ca moartea le-a confiscat culorile, bucuriile, zambetele abuziv, ca o dictatoare, fara ca macar sa dea de stire despre cat o sa dureze toata degringolada asta.

   Dar nu. Isi duceau viata-n crasme, prin buticuri, de azi pe maine. Ei se adunau la crasma sa se certe pe politica si pe un razboi ce nici macar nu le apartinea. Ele- la diverse buticuri, la eterna barfa. Atata vreme cat aveau dreptul lor la sporovaiala, le era bine. Sau se amageau asa macar. De parca mai conta ceva in momentele in care radiourile nu mai pridideau cu necrologurile celor ce mureau chiar in acele secunde pentru o patrie marsava, ce-avea sa-i uite in mai putin de doua zile.

Lacrimile batranelor se-mpleteau cu ploaia ce nu mai contenea, rasetele nestiutoare se contopeau intr-un cantec ancestral, pagan, cu plansetul maicilor si gemetele ranitilor si toate formau o fresca ireala de pe meleagurile Acelui rau pe care nu-l mai invoca nimeni deja, ca a-nvatat drumul singur si-acum nu-l mai dai dus.

 Asa ma gandeam, nemaivazand nimic in jur, si-as mai fi stat asa mult si bine, prada unui haos din mine ce-l imita pe cel de-afara, daca nu m-ar fi trezit doua batai ferme in usa. Am sarit de pe scaun ca ars, scuturandu-ma de toata letargia in care zacusem pana atunci.

Oare sa fie ea? Mi se parea imposibil sa se tina de cuvant, sa fi vorbit serios cu..unul ca mine. Adica, bani n-aveam (n-avea mai nimeni pe vremurile-alea, dar asta nu-i o scuza,) nu eram nici Adonis, si nici nu stiam toate tainele universulu, deci ce sa vada la mine, o prajina cu par lung si ondulat, de culoarea frunzelor toamna?

   M-am dus sa deschid, plin de-ndoiala, cu inima cat un purice. Intr-adevar, in prag era ea. Cu parul ud, nemachiata, cu ochii mari si-obrajii rosii, fara umbrela, ma astepta cuminte.

-Ai cam stat pe ganduri daca sa-mi deschizi, imi spuse ea trecandu-si mana prin parul meu. Nu credeai c-am sa vin, asa-i?

-Lasa, iti spun dupa ce credeam si ce nu, acum intra-n casa. Tu n-ai auzit de umbrele,

asa-i?

-Oh, ba da, insa nu le suport, sunt asa de incomode si de nepractice!

-Uita-te la tine, esti uda leoarca!

-Si? Ce daca? ma intreba ea cu ochii mari, in timp ce-si lepada paltonul.

   O priveam de la distanta, contempland-o cum se instala, cu cata gratie o facea, in viata mea ce nu facea nici doua cepe degerate.

-Esti..

-Frumoasa? Te rog, n-o mai spune si tu, m-am saturat asa de rau de placa asta.. Stiu c-o gandesti, dar nu mi-o spune!

  Era, printre atatea altele, singura femeie cunoscuta vreodata care..n-a vrut sa i se spuna ca e frumoasa. Si asta..desi era, chiar si vraiste, nemachiata. Sau, mai ales asa. Desi era. Mai ales cand o priveam cum statea tolanita in pat aidoma unei pisici rasfatate, imbracata doar intr-un tricou alb. N-o mai cert, ma asez langa ea, constient de ce-avea sa urmeze. Incui usa, pun de cafea si ma pun in pat.

   Ochii ei aveau o sclipire ciudata, din alta lume parca, mustind de pofte si dorinta. As fi tabarat asupra ei la fel cum un lup flamand tabara pe iedul neajutorat, dar nu. Stiam prea bine ca, daca a venit cum promisese, nu mai putea sa reziste, sa se abtina; asa ca o las pe ea.

Imi ia mana si-o duce, incet, intre coapse. Era goala. Nu venise decat cu cizmele, tricoul si-n palton. Ma ajuta sa ma dezbrac, iar apoi, pe-un ton inocent, ma-ntreaba:

-Stii ce vreau de la tine, nu?

Raspunsul, la fel ca realitatea de altfel, era evident, asa c-o ajut sa scape de tricou.

  A fost noaptea in care pot spune cu siguranta ca am vazt cerul arzand, arzand din temelii, mangaiere dupa mangaiere, clipa dupa clipa, tipat dupa tipat, orgasm dupa orgasm. Era o adevarata profesionista, iar eu un novice debusolat, ce nu-si mai permitea sa creada in iubire.

Ea a plecat, eu am ramas la fel, acelasi Tudor sceptic si ganditor, care nu mai vrea si nu mai asteapta nimic de la nimeni. Insa spre deosebire de-atunci, am un portret viu in creion al perfectiunii. Pe care, in treacat, n-o s-o mai caut. Nici pe ea, nici motivele sau finalul razboiului. Doar le contemplez, vizibil pasiv.

    Ca razboiul pare sa nu aiba termene, iar perfectiunea adresa. Asa ca ma reasez la fereastra, s-ascult timpul cum curge, cum picura. Dupa ce am trait atatea in atat de putin timp,ce mi-ar mai ramane bun de facut? Zi si tu, n-ai fi facut la fel?

Temporalitate

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?