fiecare femeie are o parte
care visează, moștenită.
și cum originea e-o treabă complicată,
s-a întâmplat să mă aleg cu trei,
împletitură.
visez uneori.
vise vii, că am două vieți,
una aievea și viața din somn
și nu știu care dintre ele
mi-e mai viață.
visez diferit. diferit de la
perioadă la perioadă,
de la etapă la etapă,
de la azi la mâine.
cartografia imaterială a vieții mele,
visul.
și niciodată nu visez
alb-negru. am
vise în culori vii, aprinse, neon,
lumea din visele mele e o distopie
cu oameni reali, dar care a luat foc,
și pe care stropii de pastel n-o ajută.
tardiv…
visez oameni și locuri
visez întâmplări.
oameni pe care îi cunosc.
oameni pe care îi iubesc.
oameni pe care îi urăsc.
oameni pe care vreau să-i uit.
visez.
visez locuri în care-am fost.
locuri în care nu am fost niciodată.
locuri unde am ajuns pentru prima dată.
locurile în care m-a durut cel mai tare.
locuri unde a rămas captiv
ceva din mine.
ceva de neatins și care mă urmează.
visez lucruri care nu s-au întâmplat,
și lucruri care se vor întâmpla cândva.
am vise ce stau cu mine cu anii,
ca niște câini de pază,
dresați să nu piardă urma.
de ce tocmai ele?
de ce mă păzesc?
întrebări al căror răspuns nu-l merit.
visele mele sunt ceva magic, o magie
de-a cărei rețetă nu vreau să știu,
pe a cărei putere o simt
și pe care n-am de gând s-o pătez
cu jurnale de vise în care să încerc
să păstrez culorile, să conserv starea
și să ghicesc un înțeles
care oricum vine la mine când vrea
visele mele sunt cu mine mereu.
uneori
vin și-mi vizitează realitatea, am flashbacks
cu vise.
cu întâmplări.
cu amintiri.
cu tine.
nici nu mai știu unde e limita, uneori
când devin visele realitate și când
realitatea se joacă cu mine de-a visul.
slalom printre idei și culori.
dimineață.
visez uneori o tăcere,
copie a tăcerii originare
și sora tuturor ce i-au urmat,
tăcerea
ce e cu mine zi de zi
de atâta timp încât
o să mă-ngrijorez când nu o să mai fie,
tăcerea de când eram încă vie.
visez
cum mă întorc în aceeași noapte
după care nu am mai putut
sălta ochii spre stele.
simt că m-am pierdut, că nu
mai sunt ale mele.
visez cum te țin strâns de mână și tac.
cum mă uit în ochii tăi și apoi la stele.
ele sunt multe, iar eu am lumea la picioare
azi,
faptul că trăim sub același cer e nul
am văzut că pot fi sub același cer
cu oameni cu care nu mai împart de mult
nici măcar o frântură de realitate.
și deși încă nu pot trece mai departe,
deși încă am nopți în care visele
te aduc înapoi pentru câteva ore,
realitatea e ruptura ce încă doare
dintre vis și realitate, ea e mai blândă,
dar harta se schimbă în lungimi de secundă
când visul și realitatea schimbă locurile
și mă uit spre cer, gândindu-mă care sunt jocurile,
uitând să respir când încerc să pătrund rosturile
unor vise ca niște vrăji pe care uit că le fac,
unor culori vii de ale căror arsuri nu am leac,
unor zile în care nu mă-ntreb de ce tac,
unor nopți albe în care îmbrățișările-s
descântece, iod peste rana de o fac cuvintele
spirală de emoții împletită în propria minte
de o inimă care încă speră și simte.
Lumea Lucretiei 