I’m fine

Not that long ago I’ve seen a post on Social Media asking ‘What’s your favorite lie?’ I did not answer at the moment, but I know that my favorite one has always been I’m fine. It is the lie I’m telling most of the time, and even if I know I should not, I keep telling it even when I’m anything but fine. Or especially then.

It is bad, yet a deeply rooted habit, and a costly one in terms of mental health and general well-being. But it is far from being something special. In fact, this is part of the factors leading towards what is known as The Caregiver’s Burnout. This is a common condition amongst the caregivers, manifesting as anxiety, depression, physical and emotional fatigue.

But here’s the catch: there are way more caregivers than we tend to admit. The caregivers are defined as persons caring usually for family members suffering from a disability or a chronic disease and are mostly associated with adults caring for their family’s elders. They are not.

A caregiver is also that friend who is always catching and trying to support and lift the others. That friend taking everyone else’s hand during their mentally challenging times and never talking openly about its own. It is that one person that always seems to have their life together, to know exactly where they’re going and what they have to do.

Because not every suffering is visible. Some of us face mental health challenges, others are facing losses, grieving times, there is a lot going on in every person’s life. And, every here and there, it is at least one person being the safety net of their social group. That one person who got the others coming to them for guidance in their tough times. They are caregivers as well, highly empathetic people that care and feel deeply responsible for those guided by them, even if not witnessed as caregivers by society.

And that leads them into a very dangerous trap. It makes them feel like the time for them to talk about their struggles is never now, always later. Now there are others that need their help and support, loved ones that need to receive their best in order to recover or get through the darkness. And this is how they get used to answering I’m fine when they’re asked about themselves. Because they are not a priority on their own list.

This also comes from a strong belief that places bad times as a thing to be kept private. As if, once admitted that you struggle as well, your ability of supporting others would vanish away, making you as weak as they are. Because the strong ones don’t make their dark times public while happen, but only talk about them later, when there are only the scars without the pain. However, truth is we all can struggle at the same time, but not in the same ways. We can (and we do) struggle in different ways, due to different reasons, and at very different intensities. That’s not what matters. What really matters is the ability to manage struggle, frustration and pressure. Because, as an informal caregiver, there’s a different kind of pressure on your shoulders: the thought that you’ve been trusted. That your close one, your friend, the person who asked you for help, did so because it knew you can deal with the situation without being overwhelmed. That you will lift them up, not that they would drag you down. When it comes to a family member that needs to be taken care of, there is a slightly easier burden to carry: you’ve had no actual choice, other than caring for them.

And just like that, the story of I’m fine begins to unfold: with the desire of not being a disappointment to the people which have seen the best in you, and with the belief that there will come a day when you will be free to talk openly about your struggles and allow yourself to ask for the help you need.

Because at the end of the day, what makes a caregiver fail those who trust them by failing themselves is the mix between empathy and fear. You know how it feels to be let down, so you fear that, by saying that you are struggling, you will let the ones that trusted you down. But you’re not. In fact, you would only be helping them more, as they see that it is fine to talk about your bad times. That you can only grow stronger when you learn to be honest. And, the most important lesson one could learn, that it is an act of self-care and self-respect, proof of generosity, as no one has ever been able to pour into other’s souls from an empty cup.

spațiu

geamul ce dă spre Strada Speranței e murdar
Speranța nu mai stă acolo de mult.
e Strada Deznădejdii, colț cu Nostalgiei
de-acum.

e o stradă ca oricare alta,
și totuși e acea stradă
pe care viața mi-a demonstrat periodic
că bate ficțiunea tocmai fiind reală
și că realismul magic e în stradă.

are nume, prenume, emoție și umblă
teleleu pe cine-știe-unde, sub
atâtea înfățișări câți oameni
întâlniți într-o viață de om
care n-a uitat să trăiască viu.

acolo și doar acolo trăiește și el,
iar ce găsești între coperți e doar o copie fadă,
fațadă a întâmplărilor de aici și de aiurea.
pentru că limbajul omului e ficțiune de lunea până lunea,
născând întâmplări și mascând adevăruri
de când există lumea.

pe sub fereastra de la colț
trec oameni. multiversuri pitite
pe după aparențe încarnate
ce lasă loc de interpretări voalate; la ei
nimic nu e doar ce se vede.

în orice clipire e timp
care traversează vieți mergând
spre cine știe unde.
în fiecare gest, un spațiu.
teritoriu de graniță între
ce s-a făcut și ce s-a vrut,
orice tăcere, o moarte sub acoperire
și sub fiecare cuvânt se ascund blesteme.
sunt doar oameni vii, nimeni nu se mai teme

și dacă nimic nu-i ce pare,
gesturile organizează și asamblează
spații după spații, interacțiuni
ale oamenilor în carne și oase
unii cu alții și fiecare cu el însuși,
mai după tipar, mai în derivă,
fiecare gest trage după sine altul
ca o locomotivă balon de săpun,
îl fac și se evaporă până următorul
e măcar gata de drum.

prin geamul murdar se mai vede
doar realismul, că magia
a băgat divorț în piață.
nu se mai regăsea, se otrăvea
cu fiecare gest, clipire, tăcere
întâmplate cu el. lângă el.
l-a dat pentru ce-i promisese mafia,
dar dincolo de povești
se săturase să fie de fier
când focul din ea îi cerea
liniște și miros de crizanteme,
mătase și fulgi, bătaie cu perne.

și realismul cutreieră lumi
nemaigăsindu-și locul, spațiul,
că lumea lui se mărginește la cât întinde brațul.
se-ntreabă ce-nțelege magia din lumi,
dar magia a rămas în ea însăși
prea obosită să dispere,
prea cinică să spere,
se caută pe dinăuntru, a orbit,
toate lumile de afară îi par străine
ca o bucată ascuțită de grafit
și nu știe ce caută, că nu s-a mai rătăcit.
râde, respiră și expiră durerea, zicând
că ce-i magic n-are sfârșit
de fiecare dată când vede că ea
intră cu fiecare ploaie mai adânc în pământ.

între timp pe bulevard viața curge la fel,
doarme mărginit de cei mai anoști tei,
tăcerea lui e-o moarte prelungită
nu vrea să știe ce s-a ales de ei
doar doarme și respiră tragism peste
legiunile cu ochi goi ce-i întrerup intimitatea,
un fel de loc rău pentru oameni
ce-i trec fără să știe granițe despre care
nimeni nu știe să existe, volatile ca o boare
până să existe pentru orbi, se pierd în uitare
viața pe Dezamăgirii e la fel ca ieri,
nimic nu se-ntâmplă când totul dispare
și, cât nu trăiește, nimic nu moare.

Intuneric

463_543263879045964_473658669_n

S-a lasat intunericul in mine

Cum se lasa noaptea peste sat

Si-i greu cand orbecai

Pe dinauntrul propriei fiinte

Pipaindu-i peretii porosi ca un apucat

Azi nu mai privesc in ochii soarelui,

Caldura si-naltimea lui

Ma fac mica-ntr-un colt de eu.

Si nici nu ii mai rad in fata,

De fapt,

Il caut si cand mi se pare ca l-am gasit,

Incep si-l mai caut odata.

Nu, Sisif n-a murit nici pomeneala!

Uite-l, are plete si poarta nume de fata,

E chiar aici, priveste-mi numai

Ochii dezndajduiti, zambetu-n ranjet.

Istovirea di pasii ce redeseneaza

Aceleasi carari batatorite, fara sunet.

Ai zice ca nu asa trebuie sa fie

Iar eu nu-ti pot spune decat ca

Traim intr-o frenetica distopie.

Ne-ntoarcem in trecut mereu

Sa gasim varietati si ecouri de “Eu”,

Sintetice si prefabricate ca insasi existenta

“S-a lasat demult negura aici,

si e greu pe-ntuneric!”, ce fals

Poate sa sune fraza asta, si totusi…

Totusi, e verbalizarea unui interior

Plin de sageti veninoase, acide

Singuratate. Uitare. Abandon. Pierdere.

Lacrimi inabusite-n gat si intoarse

Din drum cu forta. Onestitate.

Azi, da, e greu pe-ntuneric, mai greu ca ieri…

E mai greu ca atunci cand ti-am muscat buza

Sub ochii soarelui de februarie.

Eu ti-am muscat buzele, tu sufletul…

Proasta alegere, jur! Era pulbere oricum,

La ce mai vii si tu?

Si nu mai pot sa ridic ochii la soare,

Nu intr-o lume in care tu esti

Deasupra oricaror baricade, controland jocul, nu.

Acum stiu ca n-ai putut decat distruge ceva

Ce oricum nu mai era viu

Si oricat m-ar durea, stiu

C-atunci cand vei citi

O sa stii c a e…despre tine,

Chiar daca n-ai merita nici macar o scrisoare de adio

Si da, asta-i poate cea mai sincera chestie pe care-am scris-o!