Dystopia

ZVMTLU63PH-700x350

Imi beau cafeaua într-un second hand,
Vocea din cap imi zice “this is not the end”.
Vanzatoarea e pe jumătate absentă
Si, de fapt, nu e nimeni prezentă acolo,
Între toate hainele organizate intamplator.
Suntem doar niste obiecte de decor
Vii, cu aparențe dubioase,
Ce-ascund în carne regrete, frustrări și angoase.
Ma uit pe pereți și nu-i nici un ceas,
Zugrăveala căzută ma face sa ma-ntreb de ce am ramas;

Ultimul om de pe pamant,
Nu-i nimeni sa ma auda atunci cand cânt,
Nimeni in jur, doar ochi goi,
Nimeni care ar putea sa mai stie de noi

Anotimpul poveștilor a luat sfârșit
Cu primul scartait ascutit de poartă,
Cu prima stea care a rasarit,
Cu prima sclipire din ochi, subtilă formă de artă
Cu primul batran ce fuma hâtru ce-mi ieși in cale.
De-acum nu mai e loc de scapare, mult gri,
Ma vad un Hamlet pe tocuri, a fi sau a nu fi?

Imi fac curaj sa sparg linistea,
“Țineți și vieți?” intreb.
Vanzatoarea imi scoate cu ochii inima din piept
“De ce, vrei s-o vinzi? Du-te la amanet,
Desi nu se mai cauta, nu faci nici de un kent.”
Plec rumegand un gand venit dimineață,
Razand ca am vrut sa-mi cumpăr o altă viață.

Popi vorbesc de rai pe pamant, un joc
Mie raiul pe pamant imi pare lipsă de noroc.
Raiul meu pe pamant sunt bratele lui,
E un vis distopic, inaccesibil.
Asa ca am plecat in căutarea Iadului pe pamant,
O sa-l gasesc, domesticesc, și-o să-l fac locuibil,
Ca viata mea-i doar un vis imposibil

Advertisements

The sunset of summer

11823932_917246364981045_277533365_n

Poveste muta

6cdab79d53d8ac51ad1e59341b94a2f3

E de la soarele ce-arunca

Priviri de culoarea lavei

Dar dopamina din creier crede ca

E gata, ajunge, ce mai vrei!?

Asa ca ma-ntind

Ca atinsa de deochi,

Ca mortul ce se-ntinde in cosciug

Privind cerul de beton cu Somnu-n gand

Stii cum aflu daca a fost o zi buna?

Daca noaptea tarziu zambesc in somn

Cand imi aud bataile inimii

Stiind ca si-ale tale se-aud

La alt capat de vreme.

Impreuna, scriem la doua inimi

Cea mai frumoasa muzica a lumii,

Un cantec de leagan primordial si continuu

Dar tu esti tu, iar eu sunt eu,

Doua vieti paralele al caror unic punct comun

E locul unde se-ntalnesc in ecou

Doua batai de inima.

Si, brusc, singuratatea capata alta noima,

Ca e nevoie de ea ca sa

Pot aprecia, iubi chiar, asta.

Adica un om tot ca mine.

Nesigur, perfect al imperfectiunii,

Cu un peisaj tomnatic in zambet

Si insinuari lasate-n privire

De cine stie cine;

Un om,

Dar nici gand sa fie ca ceilalti, nu,

E doar un el singular.

O, dulce singularitate, cat esti de veninoasa!

Te simt prin toti porii, de fapt,

Ce sa mai- te impartim si pe tine

La fel de frivol cum impartim

O boare de vant in luna lui mai,

Un apus de august si vederi diferite

Si tot asa, la nesfarsit, tot anul

Caci fara sfarsit e numai inceputul

Un inceput perpetuu si complementar,

Suma a contrariilor regasibila explicit in mine

Si totul de la sunetul unei batai de inima

Ascultat inainte de culcare…

oare?

Haos

Image

 

“E moartă odaia, și mort e poetul…”- Noapte de decemvrie
Si balade trec in zor
Intinand cu-a lor tristete
Lunca, tara, continentul

Geamu-i crapat, aripi de cocor
Survoleaza intinderea neagra,
Avioanele-s duse de-acum
Sa scarmene norii de scama,
Alegorie-a unui intelept
Ce n-ar mai sti visul ce-nseamna

Afara se-aude
Un raset suav,
Caldura se propaga prin asfalt
Iar oamenii merg cu ochi inchsi
Spre-ndestularile placerii

Si rad, si canta, bucurosi
Ca a murit poetul
Azi n-are cine-i critica,
Ei au coroana, sceptrul,
Si de atata vanitate
Orasul suna doar a sticle sparte,
A sticle sparte cu miros de ambra,
Tabloul unei lumi ce o sa fiarba

Noapte cu soare

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.

Exilul

Image

 

E toamnă. E noapte şi-i frig. Frunzele cad la foc continuu, mai ceva ca transeele sub asaltul bombardierelor. Parcă vrea să şi plouă…aiurea!

Ce-o fi geamătul ăsta, de câine bătut? Ah, e doar vântul, care urlă, ca de obicei, degeaba. Măcar de-ar mai păsa cuiva de vaietul lui trist, ascuţit şi prelung, ce tăia liniştea ca un cuţit ruginit pâinea veche, mucegăită, uscată de vreme.

         Da’ chiar : o mai fi cineva treaz la ora asta? Se pare că nu, dacă stau să judec după liniştea de mormânt. Ce locuri…nici nu îţi dai seama când se tremină o stradă şi începe o alta, e un labirint ce i-ar  face invidioşi chiar si pe antici!

Ehh, dar să zicem că trecem peste. Nu mă pot sătura de colindat straduţele-astea întortocheate, au un ceva care m-atrage în mod inexplicabil şi repetat. Dar, cu toate astea, nu vin decât toamna târziu aici. În rest, bântui lumea. Ia uite cât de frumos arată strada tapetată cu frunze. Parc-ar fi din alta lume.

            Şi felinaru-acela chior de la capătul străduţei, care se-ncăpăţânează vehement să reziste timpului. Oare câţi oameni s-au oprit sub lumina-i chioară, câte poveşti, câte secrete ştie? Dacă era om, aş fi zis că are orgoliu, că-i egoist, egocentrist, încăpăţânat, al dracu’, că nu mai moare-odată! Dar unui obiect…ce-aş putea să-i reproşez?

     Nu ştiu ce-aş putea să-i reproşez eu felinarului, da’ ştiu ce-mi veţi reproşa voi mie : că turui ca o moră stricată şi că nu-s diplomată. Aşa-i. Nu-s diplomată absolut deloc. Adică, până acum nici măcar nu ştiţi cu cine vorbiţi, cum mă cheamă. Bine, vă zic, ca să

vă-nchid pliscu’ : mă cheamă Mona. Ce hram port, vă prindeţi şi singuri…cred. Sper.

        În fine. Am aflat târziu de tot că, pentru mine, nu va exista decât o singură gară : asta. Că locul unde mă-ntorc mereu e genu de loc lipsit de farmec, de şarm, dar…poate că spune despre mine ceva. Poate că încă mă caut. Da’ noo, e mult mai simplu de-atât : simt o atracţie dementă faţă de tot ceea ce-i morbid.

  Or, eu loc mai mort ca ăsta încă n-am văzut. Nici măcar luna văd că nu mai răsare pe-aici, poate că s-a speriat si ea de ce-a văzut. Şi-o cred : e pustiu de parc-a lovit ciuma- nici câini pe drum, nici mâţe. de copii nici nu mai vorbesc, ar fi deja prea fantezist şi nu se cade! Cred…

      Acum o cred pe bătrâna ce plângea acu’ douăzeci de ani pe aceeaşi bancă pe care stau eu când vă povestesc vouă, că şi-a încuiat viaţa într-o cuşcă. Plângeaa greu, adânc, cu patos…Drace, mă simt atât de bătrână acum!…

Dar ştiţi de ce-am plecat de-aici? Cu forţa dragii mei, că eu -nebună, vezi bine- n-aş fi vrut defel să plec! Şi-azi nu mai înţeleg de ce încă mă mai întorc aici, dup-atât amar de ani. Ah, stai că-mi amintesc de ce! Hai fie, vă zic si vouă, că prea vă uitaţi ca nişte miei care s-au adăpat cu votcă la mine, şi nu-mi place!

Eram undeva în Africa de Sud, pe ţărm. Mi-era cald, mi-era şi sete, şi-am intrat într-o tavernă. Sărăcăcioasă, întunecată, unsuroasă si împuţităă cum era, avea -culmea!- un succes nebun. Găseai acolo oameni de toate categoriile : ţigănci cu plete pân’ la călcâie, cu câte 5 plozi după ele, negri tatuaţi care acopereau uşa când intrau şi parcă umpleau toată taverna când intrau, albi crestaţi pe feţe, bătrâni acoperiţi de cicatrici şi riduri…dar ce nu era in colţu-ăla de iad!

Hangiţa era o femeie mică, fragilă şi spăşită. După aspect, părea să fie suedeză sau nemţoaică : era slabă, blondă, cu părul tuns scurt, bărbăteşte (lucru de care doamnele de viţă veche aveau oroare la vremea aceea), cu ochi albaştri, trişti, şi mereu c-o glumă deocheată pe limbă, fapt ce m-a atras teribil.

Ne-am împrietenit repede. Îmi povesti că o chema Linda, că era nemţoaică şi că abia ajunsese aici. Evadase. O băgaseră la mititica pentru furt -după ea, trebuia să aibă grijă de ceilalţi fraţi ai săi, patru la număr. Aşa că, a furat.

 Într-o noapte, s-a dus la sipetul argintat al bătrânei de care-ngrijea, a luat din el bijuteria cea mai dragă şi-a plecat. Era un pandantiv făcut dintr-o bucată de safir negru, în formă de lacrimă. L-a vândut pe bani grei, după care-a venit aici. Aici, la capăt de lume. De banii luaţi le-a asigurat alor ei traiul. A fost prinsă şi a evadat de patru ori. N-ai zice, când o vezi, că e în stare să rupă gratiile unei celule. Până la urmă, gaborii au renunţat la ea.

-Au înţeles şi ei până la urmă că nu au de ce să mă salte. Eu mai degrabă mor decât să

mă-ngroape nişte fătălăi de vie!

Mda, frumoase vorbe din partea uneia ce pare ruptă de la pension şi adusă aici cu forţa. Sau cum înşeală aparenţele. Ehh, da’ hai mai bine să revenim la gara noastră.

       Pe masa la care stăteam cu ea de vorbă, era un glob. Unul din acele globuri de sticlă pe care doamnele din lumea bună le colecţionează  ca pe-un moft drăguţ şi-n care nomadele cu bani pe coadele negre vând viitorul naivilor. Şi asta doar ca să-l prindă şi pe “mâine” ăsta de coadă.

Mi-au sărit dracii, că prea eram scârbită de duhoarea de cloaca-n care simţeam că m-afund tot mai adânc cu fiecare pas făcut pe piatra umedă şi rece. Şi nu era loc de-ntors, nu atunci. L-am spart.

      Am dat cu el de pământ  ca şi cum aş fi vrut să sugrum de vie toată omenirea, să nu mai rămână picior de om de-aici până la poli. Toată ura pe care-o ascundeam de ani de zile chiar şi faţă de mine s-a întors împotriva mea cu puterea unui aborigean iscusit.

Pentru-o secundă, am crezut că toată taverna a-mpietrit : toţi se uitau muţi de spaimă ţi înlemniţi de disperare la mine, aşteptând ceea ce părea să fie sfârşitul. N-am putut zice nimic, am aruncat doar o înjurătură şuierată :

-Ei drăcia dracului! Voi la ce vă uitaţi aşa?

La un momentdat, ţiganca pe care-o văzusem acum câtva timp (cât eram acolo pierdusem complet noţiunea timpului), se pune-n genunchi în mijlocul tavernei şi-ncepu să plângă amarnic.

Pielea-i smeadă se umezise, păru-i albise, ochii îi străluceau într-un mod straniu, demonic, pe care nu-l mai văzusem până atunci şi pe care n-aveam să-l mai văd vreodată.                                         Buzele i se învineţiseră şi tremura spasmodic. Plângea cu sughiţuri, un plânset teribil, scheunat, cu vorbe-abia îngăimate, bolborosite aparent fără şir, rost sau logică. Din celălalt capăt al magherniţei veni spre mine un bătrân la care nu luasem seama până atunci.

Era uscăţiv, înalt şi cocoşat, cu o privire sumbră, dar magnetică şi plete lungi şi albe. Parcă era un preot rupt din cartea-mi cu poveşti de-acasă.

-Ştii ce-ai făcut, nu?îmi zise el mustrător.

-Păi…am spart globul ăla! Nu?

Vezi tu, indolenta tot indolentă! Rânjeam de parcă aşteptam să mă decoreze careva. Acum, privind în urmă, constat că am asta în sânge. Patologic.

-Deci nu ştii…păi, hai să-ţi povestesc atunci! zise el un pic mai liniştit.

Bucuroasă că nu mai e aşa înflăcărat (dacă n-avea anii ăia, aş fi aşteptat să-mi sară la gât), am acceptat! Proastă alegere!

  Se puse-n faţa mea la masă şi privindu-mă în ochi îmi însiră o poveste care-mi făcu pielea de găină. Era vorba despre un blestem vechi ce zicea că finalul comunităţii lor va veni într-o zi de joi, după luna roşie, pe apă. Sfârşitul…eram eu. Asta m-a făcut să mă cutremur cât eram de mare.

M-am întors spre Linda. Voiam să o întreb dacă e-adevărat, dar ochii săi şi bocetele sfâşietoare ce împânzeau locul mi-au răspuns înainte ca eu să-ntreb. Aşa era.

    Ţiganca a venit drept la mine, iar după ce mi-a pus în mână o hârtie cretată, pe care era scris ceva, şi un ban ciudat, găurit, a dispărut. Apoi, m-au scos pe uşă afară, au aprins opaiţele ; au tras zăvoarele şi-au aşteptat, cuminţi, să moară.

Recunosc, nici azi nu le-am putut înţelege atitudinea. Adică, hai să fim serioşi, hai să fim sinceri : voi aţi putea aştepta cu atâta calm…să vă duceţi dracului, să daţi colţu’, să…în fine, să muriţi?!

Eu una, nu aş putea. M-am dus cât mai departe de locul ăla, într-o colibă părăsită de pescari şi m-am pus pe citit biletul. Pe descifrat, de fapt. Şi azi regret că am făcut-o.

Îmi spunea cum aveam să mor : în vremea când pomii sunt mai mult goi, am să primesc, la uşă, un buchet de crini. Albi. Poate 20, poate 40. Nu mai mulţi, nici mai puţini. Vor fi aduşi de un străin superb(sunt fascinată de tot ce-nseamnă risc şi necunoscut), însoţit de-o mâţă nici gri, nici neagră- ceva între, un fel de hibrid. Aveam să mor de tânără, zicea acolo. La 37 sau la 50 de ani, depindea de mine. Dacă găseam şi cealaltă inscripţie a monedei, aveam şansa alegerii- 37 sau 50, cât vroiam eu.

M-am cutremurat încă odată. Cât sadism să ai ca să-i spui unei persoane cum va muri, în detaliu, iar apoi…s-i spui că poate alege ea vârsta la care se va curăţa. Cam cât de cinic să fii?

Am continuat să citesc. Pupilele mi se micşorau pe măsură ce-l parcurgeam. Am mai aflat că oriunde voi merge, voi reveni la locul pe care-l detest cel mai tare. Cam ilogic, gândeam eu, ce-aş avea să revin acasă? Exact. Niciun motiv.

Dar, uite…n-a fost tocmai cum mă gândeam eu la vremea aia. Acum mă întorc mereu aici, la cloaca asta născătoare de canalii. Deh, eram tânără. Acum simt că ar trebui să îţi arăt ceva, ceva ce nu va mai şti nimeni după mine, nimeni după tine.

“Nu mai pot. Eşti păcatul meu de căpătâi, primordialul. Sunt plină de tine. De mirosul tău când fugeam noaptea prin ganguri în vreme ce-afară ploua cu găleata, beţi de fericire. De şoaptele pe care le auzeam ca prin vis când tu nu erai. De ideile ce mi le-ai lăsat înrădăcinate la plecare. De nopţile geroase când stăteam goi-puşcă la fereastră, cu toate luminile aprinse, adulmecând gerul cu nesaţ, ca doi ogari lacomi. Eşti păcatul meu violet, crima atâtor nopţi târzii. Nu mai are rost. E un joc ciudat. E ca un sentiment magic, revelaţia faptului că suntem peste legi. Peste orice barieră. E atracţie. Dorinţă demonică. E…ca un fel de putere neţărmuită la care nu ajung decât prin şi pentru tine. Ca un drog, o dependenţă. Un sentiment animalic. E pasiune, vină, sălbăticie. La fel ca un joc în care eu încalc orice regulă doar ca să te-ating, să te simt, să te am. Ţi-am dat tot ce-am putut simţi, dar m-ai golit pe dinăuntru. Ăsta e unul din acele jocuri fără final. Dar nu va continua cu mine, chiar dacă tu eşti etern.

Adio!”

Mâine nu voi mai fi aici, iar felinarul se va stinge. Vino să-l vezi pentru ultima oară, străino. Vezi, am făcut ce era-n bilet. Acum mă duc, trebuie să-l aştept.

Şi-a plecat. A doua zi, felinarul s-a stins. Pe veci, aşa cum zisese Ea. Şi mă gândesc : dacă felinarul ăla a mai auzit măcar încă o poveste ca asta, păi a aflat mai multe decât toată rasa umană, cu civilizaţia ei de gips cu tot.

     Nu vă uitaţi urât pe mine, că nu glumesc. Ce, credeaţi că eu o să mă duc să dau colţul aşteptându-mi cuminţică musafirul etern? Nu dragilor, Mona mai rămâne un timp cu voi. Şi vă va spune poveşti şi după moarte, în vis. Pe bătrână o chema Yolanda, apropo.

Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că ceasul retragerii mi-a sunat şi mie! Ar fi o idee bună, nu? Şleahtă de netoţi ce sunteţi…ne-om mai vedea noi şi-altă dată, acum valea!

 

Pin-up Poetry

Image

E-o seara gretoasa, cu gauri adanci.

Tu zugravesti in culori niste stanci

Care sunt ele tipatoare oricum,

Nu e nevoie de fasii mai adanci

 

Deja amutita, nu spulber tacerea

Acelor umbre ciudate ce zboara ilar,

Nascute din haos si din amar,

Batrane ca tine, ca mine, ca cerul

Ce zguduie azi tot palierul

 

Poate c-ar fi o pura intamplarem

Daca dup-un zambet si-o privire

Nu ne legau atatea mici enigme-nlantuite

                                                   La umbra cea de neuitat a..      

 

Nici nu stiu cui,

Atingerea-ti ma-ngheata

Ca timpul un grafitti pe un zid,

Iar aerul sarbatoresc al saraciei

Azi nu-mi mai pare altfel, doar morbid

 

Tu le pictezi, iar eu fur ca o hoata

Nepriceputa, prinsa in flagrant

De-un animal bizar, jumate schiop, pe jumatate mort.

 

Le iau culorilor stralucirea si-o depun

Cumva ca-ntr-un ritual sacru

In cutii uitate, prafuite,

Gasite intr-un pod mi-aduc aminte,

Cand ne jucam, copii timizi, de-a viata.

 

Culorile le-am aninat de mine;

In obraji, pe buze, in par, pe la ochi.

Pe dupa castel zac doua trenuri abandonate

Iar jocu-mi pare o inventie-a omului ce minte

 

            Pe la desert am gasit o scoala,

m-am oprit.

Ca un biet si-amarat turist

Am stat, am invatat impartirea pan’ la doi

Si am pornit

Nerabdator, condus de soapte,

Pe mai departe, Peregrin cel trist.

 

Dup-o cortina de franjuri,

Undeva printre ape, stalactite si stanci

Ai incercat cumva s-arunci

In negura cu dungi de clopotel

Si cantec lin de vrabii

Deruta calm-a unei deveniri

 

Cu gri si vis se deseneaza timpul;

Ma uit la tine cum inca le pictezi si-i jale,

As scrie despre ce-ntalnesc

Prin pensuli cu miscari usoare

 

Insa..e prea multa culoare,

Si n-am nici foi, sau pix, scrisoare

Catre un dulce Nicaieri va fi

Intreaga-mi vreme langa tine, pasul

Cu ecou ce zgudui ieri cerul,

Atingerea-ti in palma rece,

Praf de stele, iluzii, cele 12 Iele

Sunt azi, din nou, in pestera pictata.

La adapost de noapte, ziua..

Le-om mai vedea vreodata?

 

Sub cerul care arde

Image

Stii, e iarna aici. Iarna si..alte lucruri. Cum ar fi razboiul. Sangele. Saracia si copilasii ce se joaca fericiti. Ca tine, ca mine, ca gheata.

Dar inca ma uit intrebator la cer. De ce atatia nori? De ce acum si nu vara trecuta? Si..de ce mama naibii e zapada rosie si nu alba??!!?! Auzi, zapada rosie.. Am impresia ca-s blestemata, ca o sa mor curand, ca-s un demon. Dar nu, stiu ca-s in regula si singurele mincinoase de aici sunt sentimentele mele. Ca intotdeauna de fapt.

     Poate ca-mi place sa ma vad ca pe o creatura cruda, marsava, avocatul diavolului. Dar nu sunt. De fapt, sunt mai umana decat imi voi permite vreodata sa recunosc. Si nu din cauza faptului ca-s femeie, chiar deloc. Crede-ma. Ah, si apropo..numele meu e Carla.

N-ai putea avea incredere intr-o tipa fara nume, nu-i asa? Nici eu. Nu sunt spion,

relaxeaza-te. De fapt, nu pot spune ca inteleg prea bine de ce a trebuit sa fie razboi. Chiar nu mai era alta cale? Si cand te gandesti ca obisnuia sa-mi placa politica..

  Asa mi-a vorbit vreme de aproape zece minute, un interval la prima vedere urias pentru orice barbat, dar nu. As fi ascultat-o zece ore, zece zile, zece ani. Sau macar pana se termina razboiul asta afurisit.

Era tanara, cu un par lung si negru, ochi albastri si niste buze rosii, incitante. Si vocea aia.. Vocea ei era ca o sonata scrisa de cei mai mari compozitori ai lumii.

Carla era placere. O priveam vorbind si, ca hipnotizat, ma intrebam..cum. Cum poate cineva sa stransforme o taverna saracacioasa, ordinara, intr-un loc atat de atragator. Era pur si simplu magic. Subjugase o intre comunitate, de la  copiii care veneau in crasma inghetati de vantul rece ce sufla afara ca sa-i ceara bomboane si ciocolata calda, pana la batranii care veneau doar s-o tina de vorba.

-Ai pute fi un spion pe cinste. Esti frumoasa, charismatica si isteata. De ce nu?

-Nu sunt. Chiar deloc. Si nu e asta stilul meu de a face lucrurile. E vorba de sarm si alte rahaturi, inteleg, merci, dar nu. Nu acum, nu pentru ei. Ador discretia, misterul si-alte chestii, dar..nu. Stii, am de facut atatea lucruri, atatia oameni de iubit, incat pur si simplu nu mai am timp pentru altii. Lumea mea e prea mare pentru lucruri mici, neimportante, cum ar fi spionajul. Si cand te gandesti ca sunt atatea fete care viseaza sa devina spioni..sa devina niste tradatoare practic!

     O priveam cum mergea prin mocirla zapezii ametecata cu apa, inconjurata de-o droaie de copii ce cantau si bateau din palme si radeau, in timp ce, la mai putin de 100 de metri de ei mirosea a pamant, a sange si a moarte, unde tatii si fratii lor mai mari se dusesera sa se jertfeasca, din spirit de sacrificiu, pentru un ideal obscur, vag, imposibil de cuantificat sau de pus pe masa in timp ce, razand victoriosi, le spun picilor cu glas de bariton, triumfator, “Asta e!”.

Avea lumea ei, defiland lenes in pardesiul ei de stofa cenusie, un cenusiu ce parca deriva din parul ei negru, din tacerea ce apasa orasul intre doua bombardamente si-un geamat sumbru al vreunui nefericit ce si-a sfarsit viata inainte de un asa-zis termen, din sangele ce colorase zapada si facuse zidurile sa erodeze sub desenele care le populau ostentativ, obscen. O recunosteai dupa cum ii zambea soarelui, in timp ce pasea grabita spre

Nu-se-stie-unde, poate spre Nicaieri, sau poate spre centrul fizic al universului, centru descoperit accidental, din cea mai pura intamplare, ratacindu-se si gasind o vagauna.

 

 

 La cum trecea prin lume, ai fi zis ca-i o nimfa, o muza muta ce vrajeste rasucindu-si parul pe dupa ureche, exersand arta tacerii la nesfarsit. As fi putut-o urma, dar nu. N-am putut, nu ca n-as fi vrut. Mi-o doream numai pentru mine, ascunsa undeva sub un cub de sticla, dar n-ar fi fost corect. Fata de lume in primul rand. I-as fi rapit lumii o comoara, iar ei din farmec. Imi doream atat de tare s-o fi intrebat atunci  la crasma ceva..orice, nu conteaza cat de stupid, de evident, de..nu stiu! Regret ca n-am putut, ca am fost dominat de slabiciune, ca, preocupat sa-i urmaresc discursul si sa-i invat gesturile pe de rost,

m-am lasat ca intr-un vestibul pe mine insumi, exact asa cum lasi o umbrela.

   Nu am dormit in acea noapte, ma foiam in pat, anticipandu-i trupul, parfumul, privirile, rasul. Eram la fel de impacientat ca un copil in ajunul Craciunului, doar ca la mine Craciunul avea sa vina in seara urmatoare, nu tocmai la anul. M-am mutat langa fereastra, privind cum fulgi de nea de-un alb perfect cadeau intr-un vals idilic, rosind subit la contactul cu sangele nemuritorilor, la fel ca obrajii unei fete mari la auzul unei tirade vulgare rostita cu emfaza si aplomb de-un filosof mahmur. Ii priveam cazand si ma gandeam la cat de lent trece timpul cand astepti.

O asteptam cumva cu teama, asteptam sa-i aud glasul si incercam sa ma gandesc la ce-i voi spune, la cum o voi face. Si seara vine atat de lent, si cu toate astea as putea sa va jur ca-i simt parfumul, c-o aud. Nici azi nu stiu cum, insa in zgomotele plansetelor, grenadelor, impuscaturilor am simtit ca, pierzandu-ma atunci in urma ei, m-am regasit pe mine.

   Am auzit ca zgomot perpetuu de fundal sacaitorul ticait al ornicului, si mi-a venit in minte razboiul. Ciudat lucru! E prima oara in cei zece ani de cand tot zboara pretutindeni halci de carne in numele patriei si moartea si-a asezat sevaletul pe acoperisul moscheei, hotarata ca va ramane la noi oricat e nevoie pentru a-si putea desavarsi capodopera. Pare ca-i place la noi.

Atunci cand a rabufnit toata drama asta eram mic, nu stiam ce-nseamna. La vremea aia eram un pusti de doispe ani care se catarase pe zid si radea de bucurie ca vedea soldati si arme adevarate, in timp ce mama, bunica, surorile si matusile plangeau alaturi de intregul oras ca tata, la fel ca atatia altii, plecase la razboi. Ele stiau ca n-are sa se mai intoarca, eu stiam ca pare un joc amuzant si ca vreau si eu. Acum insa, as da multe doar sa-l stiu sfarsit, o amintire pierduta, un cosmar ingropat Nu-se-stie-unde, in fundul pamantului.

Si, fara sa stiu cand, a venit ziua, a trecut, si-a venit seara. Mult-asteptata mea seara, seara in care speram cu toata puterea de care era in stare un suflet buimac, vechi de abia douazeci si doi de ani. Apusul ce inaugura seara era de-a dreptul genial, un preludiu intimidant a ce-acea sa urmeze.

  Cerul era, desi senin, rosu. Rosu de la atata soare ce arsese fara sa topeasca zapada inchegata, cristalizata, ca un monument, rosu ca o oglinda fidela a ceea ce era in plina desfasurare aici jos. Sau, mai degraba, aproximativa, caci el nu trecea imaginea prin filtrul negru de carbune ce ni-l impune, ca pe o dogma moartea, ce inca isi mai picteaza de zor tabloul.

Intru in taverna pregatit aproape de orice, mai putin pentru ceea ce avea sa urmeze. Pentru asta, trebuie s-o spun, nu m-ar fi putut pregati nici un maestru si nici un profet.

-Esti din nou aici..oare de ce?      

  Atunci..m-am blocat. Nu m-am asteptat sa-i simt suflarea in ceafa, sa-i simt parfumul sau sa-mi vorbeasca.

-Pai, nu stiu, tu sa-mi spui.

-Bine, daca tii neaparat iti spun. Esti aici din cauza mea. Crezi ca nu stiu? M-am prins inca de cand ai intrat aici. Erai tacut, cuminte, ascultator, aproape docil. Si vrajit. Ascultai tot, nu vorbeai, nu..nu! Si te-am simtit privindu-ma, chit ca nu ma uitam spre tine.

Si-apoi, te-am  vazut cu coada ochiului mergand in urma mea. Atunci m-am temut, dar cand am vazut ca nu ai nici o intentie in ceea ce ma priveste, m-am  mai relaxat si eu putin. Esti un visator, nu-i asa?

-Da, mai mult ca sigur. Nu te gandi ca am vrut sa-ti fac rau, n-as face asta nimanui. Pot fi orice, dar nu un animal. N-am putut niciodata nici intelege, nici fi ca animalele astea care se omoara unii pe altii cu atata ardoare. Eu unul n-as putea.

-Adevarat, nici eu nu pot intelege, si cu atat mai mult accepta asta. Si groaza e ca dureaza.

    M-a mirat tonul transant al acestei fiinte de altfel asa de suava. Era uimitoare cand se incrunta si devenea impulsiva.

-Stiu unde stai, o sa trec pe la tine.

Ii zise si-l pupa pe obraz, incepand sa rada cu pofta.

  Eram naucit. Nu-mi venea sa cred, si   cu toate astea..era. Pata de pe obrazul meu o spunea, o arata. Acum aveam si eu un stigmat, rosul de pe cer si din zapada, de peste tot.

Plec, constient de faptul ca acum era momentul cel mai potrivit s-o fac. Dar a doua zi, iesi la rugaciune pe jumatate mort de nerabdare, ca sa-mi zica un batran mai glumet ca, la mai putin de un sfert de ora dupa a plecat si ea.

  Eram nedumerit, nu aveam nici macar idee despre ce-avea sa ma astepte, despre ce ar fi putut urma. Ziua ce-a urmat am petrecut-o langa fereastra, ganditor, cu cana de cafea devenita ritualica deja in brate, contempland imprejurimile. Si tot stand acolo, ca pietrificat..vad. Vad ca, pentru prima oara dupa mult timp..ploua. Ploua, ploua asa cum

n-a plouat niciodata, cu lacrimi mari de inger ce mor atingand zidurile gri, asfaltul negru si marea de rosu ce-a acoperit pamantul, zapada-nsangerata.

 Stiu ca-i devreme, dar cumva sper la o primavara precoce. Ma sufoca, ma arde atata rosu si atata fumuriu ce mi-a invadat spatiul, universul, ba chiar intreaga mea fiinta. Si, cu toate astea, sunt singurul ce pare ca nu mai vrea, ca nu mai poate, ca nu mai rezista. Ceilalti nu par deloc ofensati ca moartea le-a confiscat culorile, bucuriile, zambetele abuziv, ca o dictatoare, fara ca macar sa dea de stire despre cat o sa dureze toata degringolada asta.

   Dar nu. Isi duceau viata-n crasme, prin buticuri, de azi pe maine. Ei se adunau la crasma sa se certe pe politica si pe un razboi ce nici macar nu le apartinea. Ele- la diverse buticuri, la eterna barfa. Atata vreme cat aveau dreptul lor la sporovaiala, le era bine. Sau se amageau asa macar. De parca mai conta ceva in momentele in care radiourile nu mai pridideau cu necrologurile celor ce mureau chiar in acele secunde pentru o patrie marsava, ce-avea sa-i uite in mai putin de doua zile.

Lacrimile batranelor se-mpleteau cu ploaia ce nu mai contenea, rasetele nestiutoare se contopeau intr-un cantec ancestral, pagan, cu plansetul maicilor si gemetele ranitilor si toate formau o fresca ireala de pe meleagurile Acelui rau pe care nu-l mai invoca nimeni deja, ca a-nvatat drumul singur si-acum nu-l mai dai dus.

 Asa ma gandeam, nemaivazand nimic in jur, si-as mai fi stat asa mult si bine, prada unui haos din mine ce-l imita pe cel de-afara, daca nu m-ar fi trezit doua batai ferme in usa. Am sarit de pe scaun ca ars, scuturandu-ma de toata letargia in care zacusem pana atunci.

Oare sa fie ea? Mi se parea imposibil sa se tina de cuvant, sa fi vorbit serios cu..unul ca mine. Adica, bani n-aveam (n-avea mai nimeni pe vremurile-alea, dar asta nu-i o scuza,) nu eram nici Adonis, si nici nu stiam toate tainele universulu, deci ce sa vada la mine, o prajina cu par lung si ondulat, de culoarea frunzelor toamna?

   M-am dus sa deschid, plin de-ndoiala, cu inima cat un purice. Intr-adevar, in prag era ea. Cu parul ud, nemachiata, cu ochii mari si-obrajii rosii, fara umbrela, ma astepta cuminte.

-Ai cam stat pe ganduri daca sa-mi deschizi, imi spuse ea trecandu-si mana prin parul meu. Nu credeai c-am sa vin, asa-i?

-Lasa, iti spun dupa ce credeam si ce nu, acum intra-n casa. Tu n-ai auzit de umbrele,

asa-i?

-Oh, ba da, insa nu le suport, sunt asa de incomode si de nepractice!

-Uita-te la tine, esti uda leoarca!

-Si? Ce daca? ma intreba ea cu ochii mari, in timp ce-si lepada paltonul.

   O priveam de la distanta, contempland-o cum se instala, cu cata gratie o facea, in viata mea ce nu facea nici doua cepe degerate.

-Esti..

-Frumoasa? Te rog, n-o mai spune si tu, m-am saturat asa de rau de placa asta.. Stiu c-o gandesti, dar nu mi-o spune!

  Era, printre atatea altele, singura femeie cunoscuta vreodata care..n-a vrut sa i se spuna ca e frumoasa. Si asta..desi era, chiar si vraiste, nemachiata. Sau, mai ales asa. Desi era. Mai ales cand o priveam cum statea tolanita in pat aidoma unei pisici rasfatate, imbracata doar intr-un tricou alb. N-o mai cert, ma asez langa ea, constient de ce-avea sa urmeze. Incui usa, pun de cafea si ma pun in pat.

   Ochii ei aveau o sclipire ciudata, din alta lume parca, mustind de pofte si dorinta. As fi tabarat asupra ei la fel cum un lup flamand tabara pe iedul neajutorat, dar nu. Stiam prea bine ca, daca a venit cum promisese, nu mai putea sa reziste, sa se abtina; asa ca o las pe ea.

Imi ia mana si-o duce, incet, intre coapse. Era goala. Nu venise decat cu cizmele, tricoul si-n palton. Ma ajuta sa ma dezbrac, iar apoi, pe-un ton inocent, ma-ntreaba:

-Stii ce vreau de la tine, nu?

Raspunsul, la fel ca realitatea de altfel, era evident, asa c-o ajut sa scape de tricou.

  A fost noaptea in care pot spune cu siguranta ca am vazt cerul arzand, arzand din temelii, mangaiere dupa mangaiere, clipa dupa clipa, tipat dupa tipat, orgasm dupa orgasm. Era o adevarata profesionista, iar eu un novice debusolat, ce nu-si mai permitea sa creada in iubire.

Ea a plecat, eu am ramas la fel, acelasi Tudor sceptic si ganditor, care nu mai vrea si nu mai asteapta nimic de la nimeni. Insa spre deosebire de-atunci, am un portret viu in creion al perfectiunii. Pe care, in treacat, n-o s-o mai caut. Nici pe ea, nici motivele sau finalul razboiului. Doar le contemplez, vizibil pasiv.

    Ca razboiul pare sa nu aiba termene, iar perfectiunea adresa. Asa ca ma reasez la fereastra, s-ascult timpul cum curge, cum picura. Dupa ce am trait atatea in atat de putin timp,ce mi-ar mai ramane bun de facut? Zi si tu, n-ai fi facut la fel?

Basm contemporan

Image

 

Intr-o dimineata clasica de Cuptor cu parfum de iasomie, marele oras incepea sa se trezeasca la viata. Era asemeni unui urias somnoros, molesit de bataia soarelui ce

se-ncapatana sa arda-atunci mai tare ca oricand, dand peste cap ordinea fireasca a lucrurilor.

 Putea fi orice, mai putin o zi obisnuita, in care plictiseala si rutina ce-i confereau furnicarului imens de oameni in continua miscare o aura de implacabila fatalitate, un aer mohorat. Sau, in orice caz, ea n-avea sa i se lase prada. Cel putin..nu azi, asa ca-si lua pensulele, vopseaua si caietul, si pleca, lasand in urma ei sunet de tocuri si parfum de lamai.

 O chema Sonia, si-i placea sa-si fumeze tigara de foi din fiecare dimineata devreme, pe balcon, inainte ca toti ceilalti  sa se trezeasca. Era..nu stia nici ea prea bine cum. Iubita? Poate. Adica, se-avea bine cu toti copiii din bloc, niste pici haiosi care veneau mereu “la Soni” ca sa-si etaleze picturile si sa-i picteze pe fata. Daca te gandeai la ei, da, era iubita. Admirata? Ehh, aici nu-i asa de simplu. Daca te gandesti la toti cei care-o petrec cu privirea pe strada parca mangaind-o pana dispare din raza lor vizuala, desigur, puteai spune ca era chiar adorata! Sau poate.. invidiata, urata? Doar de femei, sau, mai

bine-spus, de cele foarte nesigure pe identitatea lor, care-o urau pentru nonsalanta cu care-si etala parul lung si ondulat, vopsit de una singura intr-o nuanta turbata de rosu, rochiile inflorate cu decolteu ametitor si zambetul larg, nonsalant, diafan. Nu stia prea bine cum o vedeau ceilalti, dar nici nu putea spune ca a avut prea multe framantari existentialiste pe tema asta. Stia c-are un quelque-chose al ei, un magnetism specific care atrage si seduce iremediabil.

Cumva, se simtea mandra de asta, pentru ca fusese mereu altfel fata de colegele de internat din liceu− cand ele invatau sa placa si sa se machieze cat mai elaborat, ea se descoperea ca pictorita si-i zambea larg intregii lumi. Acum, pleca sa picteze.

“Voi face ceva ce nimeni nu si-a mai imaginat pana acum si ma voi topi in povestea de pe panza” , isi spunea mergand entuziasta spre parcul in care isi gasea adesea inspiratia. Se aseza pe malul lacului, cum ii era obiceiul, si-si incepu opera pe care-o visase atata timp. Ajunsese la jumatate, ghidata parca de-un Altcineva, un Cineva molcom si rece. Era ca intr-o transa indusa de-un hipnoterapeut priceput− fuma, picta parca rupta de tot ce-ar fi putut fi in juru-i,  in ritmul unei muzici doar de ea auzite si zambind vizibil diferit ca-n alte dati, Si-ar mai fi durat o vesnicie poate, daca nu ar fi fost trezita.

-Hmm, interesant. N-ai un foc?

Il privi cu ochi mari, vizibil uimita.

-Crezi? Ba cum sa nu!

-Da, cred. Sunt sigur de fapt. De cand te privesc..nu m-ai bagat de seama, nu?

-Ufff..nu, sa fii convins. Si nu intentionat. Stii, cand pictez vad doar sevaletul. E lumea mea; se scuza ea cu-n glas molcom si-un zambet larg.

-Am observat, tocmai de-asta am si indraznit sa te intreb. Stiam ca altfel n-o sa ma vezi. Ala-i un Phoenix?

-Cu siguranta da! Cum ai ghicit?

– Destul de simplu. Stii, pari genul ce stie mai mult decat arata. De ce tocmai un Phoenix?

-Serios? chicoti ea asa cum facea cand se simtea flatata, in timp ce-l privea cum trage din tigara, vizibil ravasit. Imi aduce aminte de multe. Uite, avem pana si aceeasi culoare la penaj,  rase ea amuzata de absurdul situatiei.

Si, intr-adevar, era absurd. Inocentul necunoscut (care, in treacat fiind spus, ii parea Soniei mai putin inocent decat un lup pus paznic la oi) ii captase atentia de cand o oprise din pictat, ca apoi sa continuie  nestingherita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar luandu-i totusi seama.

  Adevarul era ca, la drept vorbind, avea si la ce sa fie atenta− tanarul cu trup zvelt, mladios, fara a fi efeminat sau fragil, ochii migdalati, de-o culoare mieroasa, calda, arab pesemne, avea o voce blanda, calda, ce subjuga aproape orice femeie intalnita. Aproape. Pentru ca Sonia, un suflet cald de altfel, putea avea raceala unei ierni siberiene, numai

de-ar fi vrut.

-Nu esti de-aici, nu?

-Nu..am venit pentru prima oara.

-Stiam.

-Cum asa?zise el uimit.

-Simplu. Aici ma cunosc toti. De la teatre, festivale, vernisaje…Unde-i arta, sunt si eu.

Parea ca rolurile s-au schimbat, intr-atat era de subjugat de farmecele ei. Stia, de-aia plusa, continuand pe-un ton enigmatic :

-Nu te-ntreb cum te cheama. Te voi vedea maine aici? La 5.

-Da, sigur. De ce nu?

-Pentru ca esti nou. Am fost si eu noua. Vrei prieteni, stabilitate si pe cineva sa

te-ndrume. Nu-mi trebuie numele tau pentru asta.

 Ii spusese asta pe un ton soptit, in timp ce-si plimba degetele-i de portelan pe gatu-i masliniu. Terminase tabloul si trebuia sa plece, caci ziua era abia la jumatate. Ii zambi lung, lasandu-l in urma fericit, chiar daca stia foarte bine ca nu-l va mai vedea curand.

“Eh, asta e”, isi zise in vreme ce-i scria un ravas ticluit, la lumina chioara a unei veioze.

“Ii voi spune ca eu sunt Sonia, si pe unde umblu; ii va fi de-ajuns sa ma gaseasca…daca asta vrea.” medita la miez de noapte, in timp ce-si bea calma cafeaua.

     Avusese dreptate, cea care tocmai se incheiase fusese orice, mai putin o zi obisnuita, asa ca adormi indata, in miros de cafea dreasa cu whiskey, cu perdele trase, scaldata-n lumina selenara, nerabdatoare sa traiasca scenariul ce i-l pregatise marele oras pentru cea de-a doua zi, cu-n zambet larg si sincer pe fata, cu pielea arzanda. Fusese bine, si-asa avea sa fie mereu.

Simplitatea azi

Image

 

 

Trăim într-o lume în care a fi complicat a devenit un mod de viaţă : tehnologii, vieţi, slujbe, dileme ; totul trebuie să fie complicat ca să reziste pe piaţă, sofisticat şi extravagant pentru a fi ţinut minte de public o perioadă cât mai lungă de timp (vezi ascensiunea continuă a unor vedete ca Madonna sau mai noua Lady Gaga).
Pornind de la această premisă, constat că simplitatea, sub toate formele ei, a devenit, în timp, un deziderat tot mai greu de atins. Bucuriile simple ale vieţii sunt tot mai des văzute de majoritate ca un vis frumos sau ca un lucru ce aparţine copilariei.
Dar unul din cele mai afectate domenii ale cotidianului de aceasta invazie a sofisticării este limbajul. Hainele nu mai sunt frumoase, au devenit “trendy”, obiectele nu mai sunt vulgare, ele s-au metamorfozat in “kitsch”, oamenii din jur nu mai sunt mişto sau plicticoşi, ci “cool” sau “uncool”/”lame”.
Şi ce e mai grav nu-i acest import masiv de termeni, ci vechimea acestei metehne în societatea românească, limba română(o limbă foarte expresivă de alfel şi cu mult mai multe resurse semantice decât acceptăm noi, din punctul meu de vedere) a suferit un proces de mutilare constant : începând cu exterminarea termenilor de origine dacică şi înlocuirea lor cu latinisme pentru a demonstra latinitatea ţării si a facilita crearea României Mari, la urmele lăsate de diverse stăpâniri în vocabularul românilor(turcismele şi slavonismele fiind fruntaşe), trecând prin odiseea “limbajului de lemn” al tovarăşilor şi până la ceea ce a devenit un adevărat sindrom naţional : Sindromul Chiriţa.
Împrumutăm termeni “de specialitate” din diferite limbi pentru a ne mai ostoi frustrarea generată de gândul că suntem o ţară ce nu prea contează, termeni care ajung, mai apoi, pe buzele tuturor, adesea folosiţi cu sens impropriu.
Pentru că nu suntem nici mai mult, nici mai puţin, decât un popor de Chiriţoaie, care aspirând la o cultură vastă(sau măcar la APARENŢA sa, ca să nu muncim prea mult, că strică) folosim termenii cei mai pompoşi pentru a exprima lucrurile cele mai…banale. E “de bonton” sa ne împopoţonăm frazele cu ceva culoare stridentă din Străinezia.
Dar chiar : dacă domnişoarele de pension din opera maeştrilor Caragiale şi Alecsandri foloseau franţuzisme cu toptanul (uneori pe lângă vreo câteva moldovenisme pentru extazierea auditoriului, ca Guliţă bunăoară), azi nu e şanţ, magazin, colţ de stradă unde să n-auzi MĂCAR un englezism “scuipat” într-un context banal, unde nu şi-ar avea locul, pe un ton emfatic, superior, mă-ntreb : oare în viitor aceşti termeni vor fi din chineză, germană, sau rusă? Sau poate hindi? Rămâne de văzut, dar ceea ce noi ca popor ar trebui să înţelegem e faptul că se poate şi altfel. Ca-n Islanda, de exemplu.
Popor mic într-o ţară de gheaţă şi nu neapărat un stat cu prea multă influenţă pe plan internaţional, au totuşi ceva special ce-i diferenţiază de gloată, ceva numai şi numai al
lor – limba. O adevarată revelaţie pentru orice istoric şi lingvist pasionat, limba islandeză păstrează aproximativ 85% din graiul viking(asta consider eu o dovadă inegalabilă de respect pentru trecut şi patriotism.)
Şi nu, nu sunt deloc inadaptaţi ai epocii, paria, cum poate eşti tentat să crezi când auzi procentul atât de mare păstrat. De ce nu sunt? Pentru că au preferat să-şi creeze propria terminologie adaptată modernităţii , decât s-o preia pe-a altora.
Ei au înţeles ceea ce marea masă nici măcar nu ştie(sau, dacă ştie, tratează ca pe o teorie fantezistă) : faptul că evoluţia şi progresul nu înseamnă întotdeauna complicaţii- trebuiesc exploatate resursele la maxim, înainte să trecem la alambicări în prezent inutile şi…forţate.
Trebuie să luăm ca atare faptul că “limba noastră-i o comoară” şi s-o readucem la suprafaţă din abisurile în care tot noi am înfundat-o, să ne bucurăm de lucrurile care am învăţat orbeşte, ca oile, că ni se cuvin. Ar trebui, în cel de-al doisprezecelea ceas, să ne bucurăm de fiecare zi pe care o primim şi să-l folosim mai rar pe “nu” ; să luăm aminte la felul în care vorbesc bunicii noştri, la graiul lor viu şi necenzurat pe care-n mod greşit îl etichetăm ca “neştiinţă” si “ignoranţă”.
Dar cel mai bun lucru pe care l-am putea face, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi, ar fi să nu ne mai credem judecatori…măcar pentru o zi. Că simplitatea şi fericirea, oricât am vrea, oricât am tânji după ele, nu se vor naşte niciodată din ură şi frustrare. Complicaţiile în schimb, da. Întotdeauna. Şi nu vor duce niciodată la nimic bun.