NOIembrie

Mă tot gândesc, de la o vreme, la iubire. Sau, dacă e să fiu sinceră, la iubiri. Trecute, prezente și viitoare. Și văd cum căutăm la nesfârșit replica perfectă.
Toți avem acel ceva ce poate cu ușurință trece drept iubire de referință, acea relație pe care o căutăm în toate care au ghinion să-i urmeze. Și căutăm, și căutăm, și ne învinovățim atunci când nu pare să mai fie nicăieri…ai zice că la nesfârșit.
Și, pentru unii, chiar așa e. Așa cred că ajung oamenii să fie prinși în relații toxice: sunt atât de convinși că au găsit replica perfectă a iubirii lor de referință, încât nici măcar nu se mai obosesc să vadă. Să se uite la relația aia și s-o vadă exact așa cum e, nefiltrată. Pentru că, de multe ori, nici măcar nu contează. Oricum nu căutăm relația de referință, ci felul în care ea ne făcea să ne simțim în propria viață, în propria poveste despre noi. Nu contează, în punctul ăsta ajunși, cum s-a întâmplat, realmente, povestea aia, sau care sunt, în realitate, punctele comune ale celor două povești.

Care…nu prea sunt. Fiindcă nu există două iubiri la fel. Sau care să semene și altundeva în afară de mintea protagonistului căutător.

Nu, prima iubire nu-i unică pentru că e prima. E unică pentru că e iubire, și fiecare iubire e singulară. E memorabilă (și) fiindcă e prima, dar unică? Unică e orice iubire, chiar dacă, la o adică, le poți grupa cinic într-o taxonomie a iubirilor: iubirea care te ridică la cer, ici, iubirea care se simte ca o întoarcere acasă după o zi grea, colo…și tot așa.
Și fiecare dintre iubiri te schimbă. Ne schimbă, pe toți.

De asta o iubire pierdută, încheiată, abandonată, nu se mai întoarce. Pentru că, oricât vrem de tare în unele zile, și mai ales în unele nopți, noi nu mai putem fi oamenii din povestea a cărei replică o căutăm.

Am pierdut nu doar povestea sau iubirea, ci și omul care obișnuiam să fim. Chiar dacă, uneori, cu greu poți spune că a fost o pierdere reală.

Puternica? Nu eu…

 

De niste vreme, ani, cam de cand eram eu adolescenta, se bate moneda pe femeia puternica. Hai ca o stiti, toate site-urile, revistele, blogurile, o propovaduiesc de atata amar de vreme. A ajuns si la TV. E tipa aia care nu plange niciodata. Care e ironica, acida, independenta financiar, stilata, culta, superioara, emancipata, gratioasa, selectiva cu cei din jur…toata povestea aia. Ti se induce ca asa trebuie sa fii, daca vrei sa fii o femeie misto. Sa nu stie nimeni ce te doare, sa fii mereu bine, zambitoare, ca timpul nu sta pe loc fiindca te doare pe tine sufletul.

Desi unele din atributele de mai sus sunt perfect in regula, pot sa spun ca, in ciuda a orice se vede din exterior, eu nu-s o femeie puternica. Sunt doar mandra, dar mandria nu-mi cenzureaza mereu eficient exprimarea emotiilor. Asa ajung sa plang, rar ce-i drept, in public. Am trait o buna parte din viata dorindu-mi sa fiu puternica cu orice pret. Pentru mine, pentru cei dragi din jur, pentru binele tuturor. Mi-am urat cu disperare fragilitatea, vulnerabilitatea. Am fugit de ele, m-am dat cu capul de pereti ca simt prea mult, prea profund, si ca eu nu mai vreau sa mai simt nimic.

Nu sunt puternica, ma dor prea multe. Inechitati carora le-am fost martora sau victima. Oameni pe care nu i-am putut ajuta asa cum mi-as fi dorit. Nedreptati de care, chiar daca am scapat ca prin urechile acului, umbra lor m-a urmat oriunde, ca un catel. Zilele in care puteam mai bine. Momentele in care, poate, n-am stiut sa ma apar asa cum as fi meritat. Anii in care nici nu mi-a dat prin cap ca ar trebui sa ma apar, sa spun gata! si nu!, ca nu trebuie sa multumesc pe nimeni in afara de mine insami.

Nu sunt puternica. Am zile in care-as putea jura ca sunt stapana lumii, dublate de nopti in care ma simt a nimanui in propria viata, in propria lume interioara. Zile in care plang, in care ma simt nefericita, nedreptatita, invinsa. Zile-n care as da foc lumii intr-un acces de furie oarba, de la prea multele nedreptati la care-am asistat neputincioasa si care inca ma dor. Compensatoriu.

Nu sunt puternica, si nici femeie nu-s inca. Sunt un copil mare, cu accese de intelepciune, efuziuni de euforie, si rabufniri de furie care se amesteca in feluri care mai de care mai de ne-nteles. Am crescut cu o boala rara, iar prezenta constanta a mamei in jur m-a ferit, in copilarie, de rautatile copiilor. Altii, desi sanatosi, dar saraci, n-au avut norocul asta, sa scape de batjocura gratuita.

Nu sunt puternica, si nici macar nu mai incerc sa fiu. Am acceptat, pana la urma, ca-s o fiinta fragila. Ca ma descurc mai bine singura, decat inconjurata de multimi tampe de oameni. Ca sunt un ocean de emotii care se vor bate mereu cap in cap, si ma vor arde pe dinauntru. Ca nu-s deloc a dracu’ daca ma aleg pe mine.

Nu mai vreau sa mint despre cat de puternica sunt. Nu sunt. N-am fost niciodata. Ce am fost in schimb mereu, si o sa raman, e o fiinta mandra. Din mandrie nu m-am dus de cate ori s-ar fi impus la oamenii care m-au ranit, cand m-au ranit, sa le-o spun si sa-i intreb de ce?. Mi se parea o chestie triviala, sub demnitatea mea, un gest de mahalagioaica pusa pe scandal. Azi nu-l mai vad deloc, dar deloc asa. Azi, daca mi-ai facut ceva, o sa afli. Fie ca vrei, fie ca nu, si cu totala nepasare daca ce auzi iti e pe plac sau nu, confortabil sau nu.

Nu sunt puternica, nici nu vreau, nici nu pot, ca sa parafrazez o femeie controversata. Nu vreau, frate, mi s-a luat! Mi s-a luat sa protejez mereu pe toata lumea si sa fiu nevoita sa ma cenzurez si cand vreau, si cand nu. De fapt, daca ma gandesc un pic mai bine, vreau sa mai fiu si eu protejata, intrebata, ingrijita. Macar din cand in cand, pana cand se vor obisnui cu asta regulat. Ca eu raman la fel de fragila pe cat eram si inainte vreme, cand pretindeam ca-s mare amazoana, nu d’alta.

M-am lecuit de la a fi aia pe care nu o mai doare nimic. Ma dor multe, si o sa le spun oricui ma intreaba sau ma provoaca. O sa raman sincera cu ceilalti si cu mine, o sa spun ce vad si ce simt. Mai ales ce simt. O sa respect ce-am invatat cu mult greu: ca timpul meu cu mine, in singuratate, e dar, nu blestem, ca limitele-mi sunt date ca sa mi le invat si respect, ca trebuie sa pun punct inainte ca tot ce traiesc, vad, incerc, simt, sa ma arda pe interior ca lumanarea.

O sa fac multe, tare multe, promit. Dar nu o sa mai tac, pentru ca tacerea e de aur doar in dictaturi, in restul lumii e, cel mai adesea, de plumb. Si sigur nu o sa mai fac din a fi puternica un ideal, un model, sau un motiv de bravura. Asta dat din oficiu de societate, fara sa-l ceara explicit nimeni, e  un model tern, lipsit de nuante, si mi-a ajuns. Nu ma regasesc in el si mi-am pierdut déjà prea mult timp incercand sa-l interiorizez. Cui ii place, sa-l pastreze, dar sa nu mi-l bage pe gat.