Dystopia

ZVMTLU63PH-700x350

Imi beau cafeaua într-un second hand,
Vocea din cap imi zice “this is not the end”.
Vanzatoarea e pe jumătate absentă
Si, de fapt, nu e nimeni prezentă acolo,
Între toate hainele organizate intamplator.
Suntem doar niste obiecte de decor
Vii, cu aparențe dubioase,
Ce-ascund în carne regrete, frustrări și angoase.
Ma uit pe pereți și nu-i nici un ceas,
Zugrăveala căzută ma face sa ma-ntreb de ce am ramas;

Ultimul om de pe pamant,
Nu-i nimeni sa ma auda atunci cand cânt,
Nimeni in jur, doar ochi goi,
Nimeni care ar putea sa mai stie de noi

Anotimpul poveștilor a luat sfârșit
Cu primul scartait ascutit de poartă,
Cu prima stea care a rasarit,
Cu prima sclipire din ochi, subtilă formă de artă
Cu primul batran ce fuma hâtru ce-mi ieși in cale.
De-acum nu mai e loc de scapare, mult gri,
Ma vad un Hamlet pe tocuri, a fi sau a nu fi?

Imi fac curaj sa sparg linistea,
“Țineți și vieți?” intreb.
Vanzatoarea imi scoate cu ochii inima din piept
“De ce, vrei s-o vinzi? Du-te la amanet,
Desi nu se mai cauta, nu faci nici de un kent.”
Plec rumegand un gand venit dimineață,
Razand ca am vrut sa-mi cumpăr o altă viață.

Popi vorbesc de rai pe pamant, un joc
Mie raiul pe pamant imi pare lipsă de noroc.
Raiul meu pe pamant sunt bratele lui,
E un vis distopic, inaccesibil.
Asa ca am plecat in căutarea Iadului pe pamant,
O sa-l gasesc, domesticesc, și-o să-l fac locuibil,
Ca viata mea-i doar un vis imposibil

Advertisements

Demonizare

Image

 

Umbra ta pe un perete

Ramane cea mai frumoasa amintire,

Tablou fin conturat de-un pictor celebru,

Dar cu desavarsire anonim

Ce pare-a fi peste tot de-o data,

Dulce sinestezie, proces de-asimilare.

 

Nu imi mai pune iara intrebari,

Stii ca n-am raspunsuri nici macar pentru mine,

M-ai vazut alergand printre linii fine,

Iar raspunsurile nu le-am gasit nici azi.

 

Parca-ti simt parfumul seara

De fiecare data inainte sa adorrm,

Un ultim contact cu realitatea

Si pare-o nota grava de pian

Ratacita, o insula ce si-a pierdut unitatea.

 

Timpul pare-a se dilata

Dupa norme discrete, lasand

Idei concrete, cele mai variate precepte

Sa intre de-a valma in minti naive

Imbinata cu asprea sufletelor reci,

Rupte din iluzia masinariilor idolatre

 

Si te vad, te-ntrebi si azi

Ce e cu tine-n lumea asta fistichie,

De ce a trebuit sa dai tocmai de mine

Cand acolo te-asteptau atatea

Fiinte dragi si creaturi complexe

Care parca-ti furau din integritate,

Te-absoarbe, te-nghite, te ucide

Lasandu-ti doar o ceata amaruie

 

Te simti cumva demonizat

De-o minte oarecum nelalocul ei,

Ce-nsira o mie si una de povesti

Cu asperitati ciudate, nuante batranesti,

Iar azi…nici macar  tu nu mai stii

De unde vii si, mai precis, cine esti

 

Vezi candelabrul cum cade

De undeva din cupola camerei,

Din inaltul tavanului, mult prea privit

In fiecare noapte, cumva religios

Si nu mai stii de ai sau nu ce pierde

Cred ca ma mai simti si azi

Asa cum simti o durere viscerala, mocnita,

Ce se-ncapataneaza sa ramana cu tine

Peste toate si toti, timp si spatiu,

In noptile cu insomnie m-oglindesti,

Zi de zi o alta umbra pe tapetul tau,

Un alt contur sapat adanc, 

De parca-un monstru te-a sapat pe dinauntru.

Poate ca tu n-o stii,

Probabil c-ai uitat-o cu vremea,

Insa pentru mine ramai

Cea mai ciudata inventie posibila a lumii,

Un balon colorat ce zboara  aiurea

Intr-o imensa mare de gri,

Parca intrigant, parca ratiune secreta

De-a exista, de-a fiinta, de-a fi.

 

Cred c-as putea s-o duc asa

La nesfarsit daca nu m-ai opri,

Cu fiecare litera, cuvant sau rima,

O lume-n lume, enclava ascunsa,

Condamnata deja la o izolare trufasa

Daca…n-ai fi chiar tu, umbrea umbrei mele,

Demon interior, obsesie si instantaneu, imagine.

Fara raspuns

Image

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…

Empty Places

Empty Places

Umbre

Image

 

Sunt pasari ce se dau ranite

Ca sa primeasca atentie.

si oameni ce-ti cer atentie

Ca sa-si oblojeasca ranile.

 

Tu de care zici ca esti?

Din lumea unde copacii

Isi cauta de zor radacinile

Umbland cu capu-n umbrele ceresti,

Mascand nefericirile nalucii

Si umbland toti ca naucii

 

Eu imi caut radacinile

Raspandindu-mi varfurile-nveninate

Ale coroanei ce strapunge norii

Si…inca!! te mai astept.

 

Pictez litere-n absenta,

Ca sa resimt trecerea

Vremii peste mine mai usor,

Pana-n clipa-n care, istovit,

Vei regasi drumul tau spre..

 

Nu spre mine, cum ai putea crede,

Ci doar spre Sinele de-odinioara

Zavorat intr-o camera goala,

Prizonierul mintii intr-o lume

de sacali si broaste.

 

De-acum eternitatea tace,

Domolita de vaietele nebuniei

Ce se cere cu-n egoism rapace

Eliberata; maica a stihiei

 

Ma uit in crapatura pamantului,

Cum se uita cadana in oglinda.

Iar gandul ca, intr-o tinda

Candva ceea ce-am cautat mereu,

Intinde aripi largi imaginatiei, abisului

 

 

 

 

Numai c-astea nu-s aripi de inger,

N-au sclipirea diamantelor in soare,

Si nici moliciunea aspra a zapezii.

Nici de diavol nu-s, caci n-au

Incandescenta focului sublim; ele nu tenteaza.

 

Sunt aripi de plumb, ce-abia le car.

Pe ele zac gravate biete cuvinte,

Ce, pare-se, le-as fi primit in dar,

Dar de-s blesteme sau rugi sfinte

habar n-am.

 

Stiu doar ca exista,

Ca sfarsesc in lame ascutite de cutit,

Iar daca voi nu le vedeti,

Pe mine ma misca, de credeti,

Ca un papusar papusa-i trista,

Ca cel ce se simte constrans,

Strans cu usa;

si-i Sfarsit…

 

 

 

Voiaj cu pasari calatoare

Image

 

 

 Undeva, intr-un targusor cocotat pe o colina, inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma, venise toamna.

Frunzele roseau parca de rusinea batranetii, se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau, parca numai sa le faca in ciuda, iar in final venea resemnarea stacojie, stearsa, si moartea cu parfum subtil de crizanteme.

In castelul ce priveghea alene la viata targusorului, paznic pustiit ce sta sa moara, o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor, in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.

   Muie labuta in cerneala si zgarie un cal, langa o balta ce dormea si ea.  Era rosu, puternic si mandru, insa in ochii blanzi, supusi de-atata vreme, citeai tristete.

Langa el, dintr-un plop urias, canta un corb. Il ignora, dar corbul i se aseza pe spate, cantand parca mai tare si mai clar.

 Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci. Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea, cu lumini de mozaic raspandite peste tot, calde si vii, colorate si moi. Si calul simti ca e nevinovat. Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui, ci ca altii, mai destepti ca el, il facusera sa creada asa.Floarea se ofili, luminile murira, dar el nu fugi. Ramase sa isi infrunte destinul, asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.

  Nu mica ii fu mirarea cand, ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii ,isi vazu cosmarul pandind.

Era..nici el nu stia clar ce. Stia doar ca ani la rand fugise de el. Acum, sosise vremea sa il cunoasca. Aratarea, caci altfel nu o putea numi, avea corp de lup, cap de iepure, blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal, ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea, ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.

 Calul incepu sa necheze, in vreme ce creatura ii sari in fata, dornica de atac. Il izbi puternic cu copita, apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi. Aratarea pierise, si pestera odata cu ea.

  Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint. De la mansarda incepu sa razbata alt cantec, mai frumos parca decat al ei, o romanta a tuturor amintirilor diafane, de catifea poleita cu argint si pietre. Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda, pentru prima oara. Afara, luna apunea, lasand loc unei alte zile, una cu paduri de cersetori si zdrente lalai. In camera, o lumanare pe un cufar ros de timp, o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.

   Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere. Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea…sfasie tot ce facuse, desenul care ii furase atata din suflet, si cantecul i se transforma in planset scancit, cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima. Alungata, fugi din targusor o zi mai tarziu, odata cu sosirea primului fulg de nea, cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.

  Pana la urma, castelul nu era “acasa”. Deci pleca pribeaga spre alte zari. Poate si acasa, daca o mai fi ceva din ce a lasat.

Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini; sa isi redescopere radacinile.

Caci asta e timpul, asta e viata: un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect. Corect, adica asa cum simtim fiecare: tu, eu, el,voi. Si asa mai departe, in asteptarea oglindirii finalului.

Meridianele durerii

Image

 

Foșnetul rochiei mi-amintește de tine.

La fel și razele soarelui ce-mi trec printre degete

Și pe care le simt ascuțite-n palmă,

Crestându-mi în suflet meridianele durerii

 

            Cu praf de stele mi-a pătat apusul

Întregul drum abrupt de la pământ la cer.

De mă va amăgi din nou exclusul,

Voi renunța pe dată la mister

 

În noapte, răgete și urlet

Împodobesc văzduhul adormit.

Eu zac nomadă-n iarbă și te cânt

Așa cum cânt-eroii un ultim cânt

 

Și parcă-mi văd sufletul zdrobit,

Îl văd încețoșat, ca prin vitralii sparte,

Cu pete de venin și vanitate

 

Pe muzica lumii totul arată-n alt fel,

E-aceeași muzică ce-o știe sufletul meu

Crestat, franjurat, tăiat cu două strune de vioară,

Scăldat în apă tulbure și-amară

 

Atingerea vântului cald de vară

Mi-aduce aminte că încă n-am murit,

Că încă sunt aici, cu tine,

Pitită-n negura de la zenit,

Sfioasă de parcă te-am zărit azi prima oară.

 

Iar zgârietura peniței pe foaie

Face ca inima să mi se-nmoaie,

Să-ți simt iar izul care-mi taie

Nemilos, pe tot corpul și-n sufletul franjuri deja,

Meridianele durerii, aidoma unui măcelar priceput,

Căci orice sfârșit e-un nou început