Cum mi-am ingropat nemurirea

Era o zi ca nici o alta, cu un cer de un azuriu perfect, limpede ca o oglindă, zi toridă în care şi cele mai ciudate întâmplări te-ar fi făcut să râzi cu poftă. Ana venea agale spre casă, gândind la cât se transformase-n două luni amărâte oraşul ei. Sau, poate că nu se transformase el, poate-şi pusese ea lentilele cele roz pe care le dosise-n cufărul cu amintiri acum multă vreme, cine mai ştie…

Ajunsesem aproape de uşă, dar, ca niciodată, nu simţisem până atunci, cât era drumul de lung, nici o mişcare. Când am ajuns, în faţa uşii, tulburând liniştea comodă a tot ceea ce ştiusem până atunci, o cutie de carton care avea pe ea lipită o scrisoare, părea să m-aştepte, răbdătoare, de mai multe ceasuri.

Iniţial m-am speriat, dar mi-am zis că sunt fată mare, şi mă pot descurca, orice-ar ascunde. Ştiam că va fi o zi lungă, urmată de o noapte plină de frământări, aşa că am găsit de cuviinţă să citesc scrisoarea, să văd ce mă aşteaptă. Şi n-a fost uşor să accept ce-am aflat…Iată cum începea:

„Draga mea Ană,

Vreau să ştii că, deşi am o viaţă tumultuoasă, eşti cel mai mare dintre păcatele mele. Ne ştiam de mult timp şi ai fost, în tot răstimpul ăsta, singura-mi certitudine, singura constantă. Te-am urmărit de la distanţă tot timpul, cu aceeaşi fervoare cu care mi-am urmărit idealurile. Ştiu la ce te gândeşti, dar n-avea teamă…

Te-am observat, analizat şi disecat de dinainte de-a te mărita, de a fugi atunci cu imbecilul ăla. Ah, parcă mai doare şi acum! Ai fost, deopotrivă, muza şi blestemul meu, deşi a fost, poate, cea mai vinovată dintre plăceri, să te văd. Să te văd cum treci de la copila naivă la femeia fără cusur şi fiecare discuţie avută cu tine-n timp, oricât de scurtă, oricât de banală, a fost pentru mine mai mult decât ar fi putut vreodată nenorocitul de mine să spere.

N-o să îţi mai spun, căci presupun că ştii, că ai înţeles; faptul că te-am avut rămâne pentru mine cea mai sublimă dintre experienţe. În cutia asta ţi-am lăsat toate fotografiile pe care ţi le-am făcut vreodată (cu ştirea ta, dar mai ales fără), precum şi caietele în care te-am descris. Eu am plecat de-aici, însă fiindcă tu şi doar tu eşti singura mea muză, spiritul ce bântuie şi îmi însufleţeşte toate picturile, îţi voi lăsa, pe fundul cutiei, cheia atelierului.

Întotdeauna al tău,

Mircea

P. S: Nu te speria şi nu plânge, însă la ora asta, când tu încă-mi mai citeşti scrisoarea, eu sunt mort. M-am spânzurat într-o casă abandonată din cealaltă parte a ţării.”

Pentru o clipă, m-am oprit. Am simţit că lumea mea se prăbuşeşte, că tot ceea ce obişnuiam să cred că sunt sau c-aş putea fi lua, dintr-o dată, cu totul alte valenţe, alte contururi.

Deci Mircea fusese un maniac..confesiunea asta avea să-mi dea insomnii o lungă perioadă de timp. Şi nu neapărat ideea-n sine, cât mai ales faptul că eu, Ana, am fost, dintotdeauna, obiectul uneia dintre acele manii despre care n-afli decât din film sau din literatură, şi care-n realitate ţi se par atât de fictive, atât de-ndepărtate..

Însă nu mai rezistă tentaţiei şi deschise cutia. Erau acolo, aşezate într-o ordine aproape nefirească, albume, caiete fotografii rămase pe dinafară. Se aşeză cuminte pe podea, ca atunci, şi începu să citească, să vadă, să analizeze. Totul arăta, împietrind parcă, exact ca atunci, ca-n seara presărată cu pulbere de stele în care el o avusese. Şi, cu toate astea, lucrurile se schimbaseră aproape radical de la momentul acela, un apogeu al existenţei sale, al existenţei lor.

Avea lacrimi în ochi, iar buzele-i se învineţiseră de la cât le muşcase, de la cât de puternic simţise întreaga scrisoare şi, cu toate astea,era încă acolo. Vedea, imagine cu imagine, un film care parcă era al vieţii altcuiva. Se vedea mică, zveltă, cu ochi scânteietori, îmbrăcată sărăcăcios, dar mustind de fericire lângă Nicu-al ei, un vlăjgan înalt, măsliniu, cu o figură ciudată, şi-atunci se gândi ce văzuse ea la el, de-o făcuse să-i dea atât de multe şanse. Apoi, se văzu când şi-a luat inima-n dinţi şi s-a angajat─ tunsă scurt, cu un sacou roşu pe care-l mai avea şi-atunci în dulap, ca relicvă a unor vise de mult pierdute. Se mai văzu, îngândurată şi trasă la faţă, la botezul mezinei, moment în care realiză cât înseamnă pentru ea fiinţele-astea care-i părea că îi mănâncă zilele, şi admiră, o dată-n plus, meticulozitatea lui Mircea. Se găsi pozată-n toate ipostazele vieţii, în toate locurile ce-o adăpostiseră, care-avuseseră milă s-o găzduiască, până şi în sufrageria Mirunei, la care vorbiseră atunci.

Dar chiar ala, ea ce-o mai fi făcând? Avea s-o sune a doua zi de dimineaţă. Chiar dacă

n-avea să doarmă nici măcar un singur minut în noaptea aia, poate, cine ştie, aveau să se vadă la prânz. Ar fi trecut la jurnale, dacă în uşăă nu s-ar fi auzit o bătaie fermă, dar totuşi discretă. Ana ascunse în grabă tot, băgând scrisoarea-n sân şi cutia umplută de-a valma în şifonier, şi deschise uşa. Coincidenţă sau nu, era chiar Miruna.

-Ce faci mă, ţi-ai făcut casa chilie, te-ai izolat de lume, gata?

-Of Miru, de-ai şti numai! Şi-atunci, toate nopţile nedormite, toată durerea strânsă cu sârg atâta vreme se concretizară într-un plâns brutal, sfâşietor.

-Doamne Ana, ce s-a întâmplat? Uite, stai aici.

Se aşezară la geam şi, ca şi-altă dată, era larg deschis. Ana nu putu face nimic să se oprească, îi întinse doar scrisoarea c-o mână slabă, de cadavru, şi îngăimă:

-Uite, citeşte numai..

Şi-şi aruncă ochii pe geam, privind în zare. Apartamentul era cufundat în acea linişte ostentativă pe care-o aduce cu sine sfârşitul. Ana privea încă cerul atunci când Miruna, albă ca o foaie de jurnal rămasă nescrisă scoase un ţipăt scurt.

-Nu! E imposibil, nu!

-Ba da Miru, s-a terminat tot. El nu mai e. Dacă nu mă crezi pe mine, atunci măcar

crede-l pe el. Uite.

Şi scoase din şifonier cutia-n care îngrămădise, claie peste grămadă, tot.

-Dar..cum?

Şi Ana începu să-i povestească, cu o voce molcomă, tot; privea apusul care, în ziua aia, era mai roşu ca o crimă şi mai fin decât mătasea, vorbind mai mult pentru sine decât pentru prietena ei ce o privea terifiată, temându-se de ceea ce a sa prietenă ar fi putut face.

Miruna era o femeie atipică─ silueta ei longilină, fragilă, o făcea să pară de-a dreptul eterică, în timp ce vocea-i răguşită şi părul pe care-ncerca de ani buni să-l îmblânzească îţi şopteau că nu trebuie să dai chiar atât de mult credit celei dintâi impresii. Îşi stăpânea calmul cu greu, fiind o impulsivă notorie, însă atunci, în seara aia, împietrise parcă până şi ea.

-Brusc, acum totul capătă sens. Atitudinea lui timidă pe care-a avut-o din clipa în care

te-a văzut în sufragerie, bucuria ce i se citea în ochi când i-ai vorbit, se explică totul!

De-aş fi ştiut, de mi-ar fi spus…

-Ce crezi că s-ar fi întâmplat? surâse Ana cinic.

-Ce s-a întâmplat şi-n alte dăţi, l-aş fi ajutat v-aş fi cuplat cumva şi-ar fi fost totul bine, ar fi fost viu acum…

-Eşti aşa sigură Miruna…Eu n-aş fi în locul tău, să ştii..

-De ce mă? N-aţi fi fost nici primii, nici ultimii asupra cărora mi-am pus amprenta.

-Dar cu siguranţă finalul ar fi fost altfel decât celelalte. Ar fi rămas…tot ăsta. Uite.

Şi, deschizând unul dintre caietele ce-i serviseră răposatului de jurnal, îi citi: „Nu mai cred nici în rai sau în iad, nici în Dumnezeu şi nu mai am speranţa în mai bine, deci sunt o cauză pierdută. Eşti raiul meu şi iadul meu, şi chiar dacă ştiu că n-ai să citeşti asta, îţi voi spune că nu merită să-ţi baţi capul cu mine, să încerci să mă iubeşti, sau să mă înţelegi, sau să mă accepţi măcar.” Trase aer în piept şi o întrebă:

-Acum înţelegi? Ăsta avea să fie sfârşitul indiferent de ce-aveam eu de zis sau de ce încercam eu. El nu mă iubea pe mine, pe Ana, ci o Ană din imaginaţia lui. Dar mai bine-ai veni cu mine…

-Ce? Unde? Acum? E trei dimineaţa! zise Miruna, trecând de la o stare la alta cu viteza fulgerului.

Între timp, Ana tot scotocea prin cutie, în căutarea cheii de la atelierul lui. A găsit-o repede, într-o cutiuţă mică, roşie.

-Hai, îţi zic pe drum! Conduci tu, eu nu sunt în stare, îi spuse Mirunei pe-un ton grăbit, în timp ce-şi căuta în casa transformată-n haos geanta şi un şal.

-Bine, dar zi-mi măcar unde mergi, nu mă speria Ana!

-Stai mă calmă, mergem la atelier.

Neavând nimic altceva de făcut a doua zi şi cumva temându-se de reacţia prietenei sale la un refuz, merse. Până la urmă, curioasă era şi ea, deci ce-avea de pierdut? Plecară deci în goană spre atelierul aflat în cartierul vecin dar ce găsiră acolo fu mult peste aşteptările şi chiar peste puterile celor două.

Atelierul era o hală ce fusese îngrijită şi folosită de Mircea după abandonare drept atelier de pictură. Găsea că îl inspiră şi-i lasă destul spaţiu de desfăşurare şi-l găseai mai mult aici decât acasă. Asta..când nu lua întreg oraşul la pas, străduţă cu străduţă, în căutarea a ceva demn de imortalizat─  un chip, o scenă sau, de ce nu, o plantă, animal sau clădire pe care să o facă, prin metodele sale, nemuritoare.

Era plin de tablouri, multe din ele cu fetiţe sau femei în cele mai „altfel” ipostaze. Găseai acolo regine îngenunchiate, Lolite masochiste, zâne ancorate în banal şi tot ce n-ai fi crezut vreodată ca fiind plauzibil atunci când venea vorba despre el. Piesa de rezistenţă însă era o măsuţă pe care găseai în termos cafea, două ceşti şi două răvaşe.

„Miruna,

Te-aş ruga să nu plângi, să nu leşini şi să te ţii tare. Du-te în spatele halei şi vei găsi o casetă îngropată. În casetă sunt bijuterii şi-o inimă. Inima e a mea, arde-o. Bijuteriile sunt pentru tine, ca amintire, fiindcă am avut mereu ceva aparte pentru tine. Să nu mă uiţi. Mircea.”

Se făcu pământie, reveni la paloarea-i de cadavru ce n-o mai părăsise din clipa în care citise scrisoarea lui şi se lovise ca de un zid de durerea şi labilitatea Anei, care-i fuseseră, până atunci, necunoscute. Într-un fel cumva natural, mânată de-un soi de instinct, merse unde i s-a zis şi se-apucă, în locul însemnat, să dea pământul umed la o parte cu mâinile goale. Cutia, de lemn de-această dată, adăpostea o inimă, aşa cum îi zisese, şi bijuterii lucrate doar din perle, însoţite de un bilet mai mult decât succint, caligrafiat într-un mod de-a dreptul ciudat, nefiresc de estetic pentru el. „Pentru că eşti la fel de suavă ca ele. Rămâi aceeaşi mereu.”

Atunci, Miruna-şi permise, pentru prima dată după toată înşiruirea de stări şi, până la urmă, de evenimente, libertatea de-a plânge. Plânse încetişor, fără zgomot, până când s-a eliberat de tot. Şi adunase tare multe..

Între timp, Ana contempla atelierul. Se plimba printre tablouri,  făcând cunoştinţă cu un alt Mircea. Picturile sale aduceau cu sine scene de mahala, ganguri părăsite, nuduri, animale ce-nconjurau tronul pe care stătea, de obicei, o femeie, mereu alta, cu faşa acoperită ba de un voal roşu, ba de unul negru sau gri. Pictase lăutari care cântau plângând, ţigani în căruţele lor cu coviltir, împopoţonate cu clopoţei şi pânze colorate, şi-n general cam tot ce oferise viaţa până atunci.

Cumva, i se părea ciudat că în toate-acele tablouri era ea, dar o şi flata totodată. Termină de măsurat şi analizat picturile, atelierul, când îşi aduse aminte de răvaş. Se-ntoarse la măsuţa plasată parcă dinadins în mijlocul atelierului, trase aer în piept şi citi:

„Ana,

Nu credeam, sincer, că vei veni aici. Ştiam că eşti puternică, însă mă aşteptam să fii acasă, plângând, nu să îţi înghiţi lacrimile şi să pleci pe drumuri să mă cauţi. În schimb, o vedeam făcând asta pe Miruna, o dată aflată vestea. Acum, că eşti aici, îţi voi spune adevărul─ sunt cât se poate de viu, dar am plecat din ţară. Dacă vrei, poţi încerca să mă cauţi, dar până atunci, adio.

Al tău, Mircea.”

Era viu. Înscenase toată harababura asta ca să ce? Să mă testeze? Simţeam că începe

să-mi fie teamă, că nu ştiu prea bine în ce anume am intrat. Dacă vreau să-l găsesc? Cu siguranţă, şi am planrui mari pe tema asta. Am ars răvaşul şi-am tăcut, nu voiam să-i spun nimic Mirunei care tocmai ce se-ntorsese.

-Eşti bine? mă întrebă ea privindu-mă cu o linişte pe care aproape i-o uitasem în perioada asta atât de scurtă, dar cu siguranţă mai intensă decât cel puţin jumătate din anul care aproape trecuse.

-Da, acum m-am liniştit. Ştiu ce am de făcut de-acum, îi spusei eu, ducând o mână pe umăr, ca într-un fel de îmbrăţişare solitară.

-Nu ştii ce bine-mi pare şi cât de frică mi-a fost! auzi tunând vocea Mirunei, ce îmi sări în braţe şi se puse pe plâns.

Era rândul meu s-o ascult, aşa că ne-am aşezat pe podea, îmbrăţişate, singurele fărâme de viaţă din toată pustietatea asta rece.

-De ce Miru, la ce te-ai gândit? Că mor şi eu? o-ntreb râzând.

-Te ştiu fragilă, impulsivă, deci da, m-am gândit c-o să te pot privi cum îţi iei adio de la toate şi, într-un acces de slăbiciune, zbori pe geam!

-Nu draga mea, pot mai bine de-atât. Megem acasă? Dorm la tine azi, nu te las singură aşa.

-Bine, hai să mergem. Nici nu ştii cât de mult vreau să treacă perioada asta Ani, nici n-ai tu idee..

-Ştiu, simt acelaşi lucru ca tine. Şi când te gândeşti că ceilalţi nu ştiu nimic, că se aşteaptă să fim bine, că..

-Taaaci! Taci şi hai să mergem! îmi trigă Miruna cu toată neputinţa pe care-o adunase.

Şi..duse-am fost. Eu, cu speranţa că îl voi regăsi. Miruna, visând la linişte. Îmi propusesem să las mansarda aia pentru totdeauna, şi ştiam că mi-e egal dacă-l voi regăsi sau nu. Voiam să plec, voiam să mă regăsesc şi asta aveam să şi fac. Mai exact, era o chestiune de timp─ în 2 luni aveam să plec. Doar de atât aveam nevoie ca s-o las pe Miruna în viaţă, în stare bună, să o pot reda societăţii.