Apologia mediocrității

b171

Stăteam cândva în tramvai, acel loc mitologic al marilor mele revelații, când aud doi tineri vorbind lângă mine. La un moment dat, cel de lângă mine îi spune prietenului său: Frate, nimic, da’ nimic nu e mai rău decât să fii mediocru! E aproape o crimă, mediocritatea, un fel de ciumă, așa…

Atunci n-am zis nimic, dar mi-au dat de gândit mult și bine. Am zâmbit uitându-mă pe geam și gândindu-mă la tot carnavalul vieții contemporane, o viață atât de complexă, atât de prinsă pe nesimțite într-o cultură a performance-ului, și nu ca act artistic. Performarea a devenit un stil de viață- dacă nu performezi la capacitate maximă nouă zecimi din timp, nu ești bun, ești…mediocru. Iar mediocritatea a devenit, pe nesimțite, noul bau-bau din dulapul zilelor noastre.

Recunosc, n-am înțeles care e treaba cu frica asta de mediocritate, până la momentul discuției mai sus menționate, când am realizat că rădăcina spaimei de a fi mediocru e, de fapt, o corelație foarte populară, și foarte eronată, a mediocrității cu slăbiciunea. Ori, a fi mediocru, nu-nseamnă a fi slab, a fi sub normă, ci, din contră, a te asimila mediei, normalului. Orice trece de asta e fie hipo, fie hiper, ambele condiții de anomalie, excepții de la normă. Ceea ce e amuzant, în toată confuzia asta, pe lângă fuga de mediocritate, e ipocrizia involuntar generată și traductibilă prin aceea că toți vor să se încadreze în normalitate, toți vor să fie speciali, dar nimeni nu vrea să fie mediocru. A fi special înseamnă, prin definiția cea mai de simț comun, a fi diferit de normalitate. Părul neon nu e normal, în sensul statistic, de care respectă norma socială, dar, în același timp, nici nu violează vreo regulă, scrisă sau nescrisă, pentru a putea fi catalogat drept anomalie sau deviație. E doar…altfel și-atât. E, într-un fel, special, în măsura în care acceptarea sa la nivel social nu e nici uniformă, nici garantată, ci doar teoretică. Asta ca să dau un exemplu simplu de văzut, că altminteri sunt mii.

A fi special nu înseamnă să fii top performer, indiferent de ce-ți spun fetele de la HR. A fi special înseamnă să fii sub sau peste nivelul maselor. Indiferent pe ce palier. Să te uiți către mediocritate, s-o recunoști când o vezi, și să-ți zici ”Eh, ce bine că nu-s acolo!” sau, ca mine și alții, ”Ehe, aș vrea eu să fiu mediocră, dar pot?”. Înseamnă să simți altfel, să te raportezi la societate altfel, să nu te bucure neapărat când o voce pițigăiată te proclamă special, că știi și tu că ești, chit că din considerente distincte poate de-ale sale.

Mediocritatea, vrei, nu vrei, e cu noi. E peste tot. Și crede-mă că e bună. E naturală ca respirația și îndrăgosteala. Mediocru ești când vineri seara, după job, ieși în club cu colegii sau te uiți la un serial sau citești cu o mare cană de ceai. Pe tine te bucură, te relaxează, o să-mi cauți frenetic motive, argumente pentru care e ceva special aici, dar nu e. Toți facem asta, pe toți ne relaxează și ne bucură astfel de mici plăceri, sau măcar ne alungă amărăciunea pentru o vreme. De aia îi zice mediocritate, de la medie, sau, cum ar zice Gauss, de la cei mai mulți dintre noi. Speciali sunt, pe bune, o mână de oameni. Și mulți dintre ei nu-s prea încântați, dar n-au ce se mai face, acum. Asta le-a fost și cu asta defilează. Da, da, eu știu că tabuurile se schimbă, și că acum a devenit tabu să fii mediocru, dar asta nu schimbă cu nimic o stare de fapt. Da, ești mediocru. Da, e perfect în regulă să fii. Eu nu sunt, că n-am cum. Dar asta nu înseamnă că n-am clipe când mă uit la voi, ăștia mediocri cu jind, și nu-mi zic ”vreau și euuu!”, că am. Și cumva mă oftică să văd că alergați după praf de zâne din galaxia paralelă, în loc să învățați să fiți voi, să apreciați ce vă face bine, și să nu mai mimați anapoda și aparent fără discernământ tendințele impuse de cei, la fel ca voi,  de mulți și mediocri. Singurul lucru pe care-l regret, la o adică, e că nu le-am zis celor doi amici vorbăreți că…ciuma nu e crimă. Atât.

Dar hai c-am zis destule deja, și, fiindcă sunt de treabă, atât vă mai zic: să zboare roșiileeeee!

Advertisements

Satul, Triada lui Lefebvre și Bucureștiul contemporan

 

20431557_1493070327398643_9096323987021649454_n

Era o seară de toamnă leneșă, cu oameni ieșiți de vorbă la porți, cât să dezbată ce s-a mai întâmplat peste zi. Orice om care-a avut vreo formă de contact direct cu satul știe că ăsta e unul din cele mai importante momente din zi: dimineața, când se strâng oamenii la pâine și, dacă-i primăvară până spre toamnă, la trimis vitele la păscut, și seara, când se strâng fie de vorbă după o zi de muncă, fie să aștepte vitele, momentele de respiro și, în același timp, de apogeu al bursei știrilor locale. Stând de vorbă, se ajunge și la ceea ce era subiectul zilei- un om se eliberase din închisoare și revenise acasă, printre ai lui. Atunci, am realizat o treabă, poate printre cele mai importante de până acum. Am avut revelația unei memorii diferite sat-oraș.

S-a vorbit mult despre spațiile memoriei, și e firesc. Cu greu ține omul de azi minte ceva abstract, lipsit de concretețea dată de timp și de spațiu. Diferența ce-apare aici între sat și oraș e cea de formă, nu de fond. De formă a manifestării memoriei, mai precis. Dacă în oraș există spații foarte clar delimitate care aparțin unei perioade istorice, sau care au o anumită încărcătură, în sat, tendința asta se eludează. De ce? Pentru că, pentru sătean, satul lui a fost acolo dintotdeauna, e ceva peren, ca o buruiană încăpățânată care-a existat cu mult înainte de el, și care-o să rămână tot acolo, în mare parte așa cum e și-acum. Dacă în oraș memoria e mai mult despre locul unde, odată introdusă-n sat, ea devine despre mai ții minte când. Și, pe fundalul concursului Miss/Mister Balcon organizat de primăria generală, mă gândeam la București și memoria lui de oraș bătrân, care-a văzut multe.

Din punctul meu de vedere, Bucureștiul este un oraș complex de analizat. Spun asta deoarece modul în care este perceput este adesea unul al contrariilor, oamenii fie iubind orașul, fie detestându-l. E un oraș divers, cu multe straturi identitare și multe influențe ce se pot ghici la o plimbare prin centrul său. Este un oraș de confluență între tradițe și modernitate, orientalism și occidentalism, sărăcie și bogăție, așa cum mulți dintre vesticii veniți la București înainte de instaurarea regimului comunist au povestit ulterior. Eu una, drept vorbind, nici nu mi l-aș putea portretiza altfel decât ca pe un mare și complex mozaic: de tendințe vestimentare, de accente și limbi vorbite, de obiceiuri…e, dacă vrei, un oraș-ceapă, un oraș cu muuuulte straturi ce se-mbină armonios.

De asta este foarte dificilă raportarea la București ca la un spațiu trăit, sau cel puțin nu în sensul în care înțelege Lefebvre noțiunea aceasta. Spun asta deoarece Bucureștiul nu a apărut la comanda unui prinț sau dintr-un moft, iar de ar fi fost așa, persoana ce-a gândit orașul utopic București, contextul în care-a făcut-o, precum și raționamentul din spatele ideii sunt nereperabile temporal, pierzându-se în zona miturilor (vezi legenda întemeietorului Bucur ciobanul.) Ce știm despre București este faptul că, la origini, este un târg apărut datorită oportunității geografice (se afla într-o zonă tranzitată a Bărăganului.) Ulterior, acesta a crescut în mod radiar, această creștere fiind consecința directă a prosperității economice a târgului și a creșterii sale demografice. Astfel cred că se explică diversitatea de stiluri și împărțirea zonelor după specific (de exemplu, în zona Timpuri Noi-Nerva Traian sunt foarte multe afaceri și restaurante cu specific turcesc, lucru ce te duce cu gândul la faptul că acesta este ”cartierul turcesc” din București.)

Dacă vorbim despre conceperea acestui oraș, o putem face la nivel de stiluri- dacă inițial se remarcă apariția stilurilor de inspirație vestică, cel francez cu precădere, precum și clădiri inspirate din curentele arhitecturale importante, ulterior apariției comunismului putem vorbi despre o imixtiune a politicului în zona de urbanism, fapt concretizat prin preluarea ideilor despre ”cum ar trebui să fie un  oraș” pe filieră estică. Orașul este unul gândit ca funcțional, nu neapărat estetic (vezi blocurile comuniste și lipsa spațiilor verzi,) cu o imagine cât mai uniformă, care punea accent pe confortul locatarilor și utilitatea spațiilor în detrimentul esteticului. Astăzi se poate vedea o tendință de a reconcilia vechiul cu noul, de a atribui clădirilor vechi destinații noi (exemple elocvente mi se par Cărturești Verona și Cărturești Carusel,) o tendință cu două sensuri- atât de recuperare a memoriei, cât și de aliniere la standardele europene (ilustrată elocvent de reabilitarea blocurilor.) Și asta îl face, zic eu, să fie special. Că n-a rămas prizonierul unui singur stil și-a unei singure ere, ci a fost nevoit să se adapteze din mers vremurilor trăite. Adaptare a cărei urme (sau să le zic sechele?) sunt vizibile, pentru cine se uită, și-acum.

Concluzionând, pot spune că Bucureștiul este un oraș-mozaic ce s-a dezvoltat spontan, lucru vizibil cu ochiul liber chiar și astăzi, iar despre triada lui Henri Lefebvre, că este lacunară. O consider lacunară deoarce neglijează dimensiunea unei temporalități urbane, a unui trecut. Ori asta nu face decât să dezumanizeze orice oraș, umanitatea sa fiind legată indisolubil de modul în care alege să păstreze contactul cu timpul trecut al ființei sale, cu istoriile sale macro, oficiale, dar și cu cele micro, istorii intime și jucăușe. Practic, orașul văzut din acest unghi are o singură dimensiune, cea spațială, viața urbană desfășurându-se într-un prezent abstract și continuu, iar momentul în care a început să ia ființă orașul respectiv neputând fi întotdeauna separat istoricește de dimensiunea mitologică. Acest lucru predispune la o înțelegere confuză a elementelor triadei, întrucât percepția ține de subiectivismul individual, noțiunea de spațiu trăit, de cea de istoric al locului, iar noțiunea de spațiu conceput, de cea de spațiu trăit menționată anterior.

Astfel, pentru o bună înțelegere a acestor elemente, consider vitală menționarea, chiar și în treacăt, a importanței cunoașterii contextului originar ce-a favorizat apariția ideii în cauză, în caz contrar discuția purtându-se doar la nivel abstract, teoretic, atemporal.

Dar, de pe podul din sat, ajung și la concluzia, poate mai neașteptată, că atunci când vorbim despre memorie, nimic nu e simplu pe lumea asta. Și, la fel, nimic nu e complicat. Pentru că sunt atât de diferite, nu poți să compari memoria bazată pe timp, genealogii, povești și oralitate a satului, unde reperele spațiale există doar în contexte mai ample, ca părți ale unei povești- că doar toate alea trebuie să se întâmple undeva, nu?- cu memoria atât de geografică, de spațială, a orașelor. Sunt diferite, și e bine că-i așa, căci sunt diferențe naturale, dictate de însăși esența și spiritul lor. Păi cum ar fi, într-un oraș ca Bucureștiul, să ai reper blocul în fața căruia se bătu Gheorghe al lu’ Marin al popii cu vărul de-al treilea al ăleia de era măritată cu poștașul când eram io mic, iar într-un sătuc oarecare să ai reper Bulevardul Decebal. Zi și tu, nu-i așa că sună de-a dreptul incoerent, distopic? Că prima reacție ar fi tu știi despre ce vorbești acolo? Păi, în cazul ăsta, înseamnă că nu schimbarea din temelii ar fi soluția, ci, mai degrabă, atât de obișnuitul deja amestec. Să ai bulevardul, clar și imuabil, dar să ai și povestea lui, poveste care nici nu poate, nici nu e musai să fie la fel de imuabilă. Să ai satul, cu genealogia lui încâlcită și vanitoasă, care mustăcește atunci când se repovestește a mia oară, dar și cu reperele fizice clare. Să facem, adică, spațiile după chipul și asemănarea celor pe care-i deservesc: libere, imperfecte, umane și, cel mai adesea, discordante. Dar de pe podul din vecini, cu apusul lui blând și poveștile multe la care-a asistat, totul pare mai simplu. Inclusiv asta. Sau poate chiar e? Asta n-am de unde mai ști…

 

Mini-me? Nu, merci!

8c38d95f08f1ca3b6ce8af2eafe374b4--mother-daughter-outfits-fashionable-kids

 

Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!

It takes two to tango

086d58f1be04066277ca24ddc4b9c845--tango-dance-dance-dance-dance
De cele mai multe ori, viața ne curge lin și fără incidente, dar din când în când, parcă tocmai pentru a ne arăta că suntem vii, vine o vreme despre care s-a vorbit și se va mai vorbi- vremea bilanțului. Dacă ar fi îmi fac socoteala, aș zice că cel mai important lucru aflat, sau, mai în clar, lucrul pe care-l simt ca fiind cel mai important din tot ceea ce știu, e reciprocitatea în interacțiune. Sau, cum zic anglofilii, it takes two to tango. Pentru că nici în tango, nici în viața cea de zi cu zi, mult mai lipsită de spectaculos, nu se poate întâmpla nimic bun fără reciprocitate. Iar de asta nu te convinge nimic așa cum o face o ruptură, indiferent de natura legăturii respective. Pentru că, și aici apare o problemă majoră ce ține de educația populației, relație nu are și nu trebuie să aibă doar o conotație amoroasă. Nu. Ai foarte multe relații cu foarte mulți oameni- cu tanti de la chioșc, care te anunță când au mai adus snacks-urile tale favorite sau îți oprește pâinea, cu poștașul, cu colegii de muncă, familia, persoana dragă, societatea. Alea toate-s relații și funcționează, cu mici variațiuni pe-aceeași temă, după aceleași resorturi.
Dacă aș găsi un fir roșu ce leagă toate rupturile din lumea asta, acela ar fi neprevăzutul. Nimeni, chiar dacă uneori simte că lucrurile nu mai merg așa cum obișnuiau s-o facă, nu va crede că acea relație va fi un eșec. Nu, a altora, poate, dar a lui ? În nici un caz! Asta le și face să fie evenimente dureroase fără excepție, indiferent de tipul de relație aflat în discuție, gândul că nu, nu ți se va întâmpla tocmai ție. Dar…
Pentru indiferent ce relație e nevoie de doi oameni. De doi oameni care să contribuie egal. Care să dea și să primească în aceeași măsură timp, energie, resurse, afecțiune, încredere, respect, grijă. Dezechilibrul apare atunci când cei doi își împart rolurile- doar unul dă și doar unul primește. Așa se ajunge la finaluri dramatice, presărate cu ranchiună și vorbe grele, de multe ori regretate ulterior. Prin împărțirea rolurilor. Pentru că, odată cu ea, apar alte două elemente- sentimentul de ”mi se cuvine” și sentimentul de ”așa trebuie/ e cel mai bine,” ambele la fel de sinistre și toxice pe termen lung. Dar, pare-se, e inflație de super-eroi, fiindcă văd tot mai mulți oameni care se avântă în legături unilaterale, oferind tot ce pot da la momentele respective, fără să privească sau să țină cont și de disponibilitatea celeilalte persoane, convinși că, prin generozitatea lor sufletească, vor face diferența. Ei cad primii în spinoasa capcană a relațiilor toxice, unde singurul deziderat al celuilalt e să profite de ceea ce oameni ca ei au de dat. Și, evident, sunt ultimii care aleg să renunțe la relația respectivă.
De multe ori e muncă de Sisif să-ncerci să te prinzi care-i cine. Până la urma urmei, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune, deci de ce ne-ar mai mira viața? Cu toate astea, atunci când rămâi unul pe-un drum de doi, primele lucruri care te izbesc sunt speranțele. Sau, mai degrabă, ecoul lor asemănător cu cel al vaselor sparte. Pentru că ruptura nu e despre celălalt mai niciodată. Ne place sau nu, e despre noi, despre investiția noastră care-a falimentat. Despre cum credeam că vom fi mereu ca atunci când ne era bine, cum celălalt, acum parcă la ani-lumină de noi. Despre cum credeam că totul o să decurgă lin și la bătrânețe ne vom povesti nepoților la un ceai (ok, ok, poate dres cu o urmă de cognac, de dragul tinereții cândva sălbatice!) gafele și aventurile noastre, cu detașarea și nostalgia aduse de timpul ce-a trecut. Despre cum vom fi martori fericiți ai tuturor momentelor importante din viața celuilalt, cu sprijin necondiționat în caz de bucurie gălăgioasă și întristare mută. Nu mai rămâne decât furia născută din înșelare în urma rupturii, și ceva amintiri pe care, tot din furie și revoltă, le punem inițial în borcanul cu balast emoțional. Deși pe nedrept, pentru că vorbim de ceva diferit. Dar, din câte se poate băga de seamă, celălalt, partenerul de tango relațional, n-are nici pe departe un rol activ aici. Nu, el are doar o vină. Restul e doar al nostru. Speranțele, dorințele, așteptările, credințele noastre despre ce-ar fi trebuit să fie relația aia. Singura lui vină e că ne-a abandonat, sau, mai rațional vorbind, că a ales să plece atunci când a sesizat că o continuare a acelei legături i-ar face mai mult rău decât bine. Practic, îl învinovățim că a ales propria fericire în detrimentul confortului nostru. Sună ridicol și irațional, dar emoțiile sunt departe de sfera rațiunii umane, și e bine așa cum e. Ce ne-am face dacă și emoțiile am putea să ni le planificăm rațional? E drept însă că le putem gestiona rațional, ceea ce e normal și de dorit, dar e în același timp un proces anevoios, pentru că implică și impune renunțarea la ideea de trădare. Pentru că, inevitabil, se ajunge la un punct în care cel ce-a ales să plece este trădătorul, vinovatul, persona non-grata a vieții noastre, neglijând tot ce-a fost bun. Asta aparține acum trecutului, prezentul e dominat de dezamăgirea generată de gândului că n-am fost destul de…cumva încât să ne aleagă pe noi în detrimentul propriei vieți. Nu ne convine ideea că prieteniile, colaborările, relațiile amoroase au, de bine, de rău, o dată de expirare. Foarte bine, să aibă, dar nu ale noastre! Ale noastre trebuie să fie musai frumoase, armonioase, și să se termine, eheeee…undeva la bătrânețe, de preferat! Ceea ce pune reflectorul pe principalul vinovat din poveste (și, în treacăt spus, singurul real) : așteptările iraționale. Pentru că, în treacăt fiind spus, alergând după fericirea de inspirație hollywoodiană, uităm esențialul de clasele primare- timpul trece, oamenii se schimbă, ceea ce ne făcea bine ieri se poate să ne facă rău poimâine. Nimic nu e permanent, cu atât mai puțin relațiile interumane, și, cu toate astea, le trăim ca și cum ar fi, doar ca să cădem liber de pe norișorul pufos al iluziei că sunt statice, de neclintit în timp, că se vor transforma perpetuu fără să se rupă.
Așa ajungem să sfârșim posomorâți, cu un maldăr de sentimente negative la finalul fiecărei legături, cu starea naturală că nu așa trebuia să se întâmple de fapt și că nici unul dintre momentele bune împărțite de voi n-a fost mai mult decât o altă cărămidă pusă la zidul minciunilor celor multe. Nu zic că finalurile implică neapărat iertare, acceptare, pentru că eu însămi nu cred în asta. Ideea nu cred că e să uiți ce a fost sau să ierți persoana aia, cât în primul rând să accepți că ”Da, domne, s-a terminat, mergem mai departe !”. Cu asta pot veni și iertarea, uitarea, și tot ce mai vrei tu să vină, dar primul lucru de înțeles e că nimic din ce există nu e făcut ca să rămână. Nu există ”definitiv” decât în instanță și ficțiune. Oriunde altundeva e o minciună sfruntată, numai bună de aburit fraierii cu ea. Și n-o să fim niciodată bine cât timp nu pricepem că nu există un trebuie în interacțiunile cu ceilalți, că tot ce începe e menit să aibă un final și că oamenii nu-s pânze cuminți pe care să ne proiectăm noi filmele din cap și suflet. Abia atunci vom putea vorbi despre finaluri line, în detrimentul rupturilor bruște și dureroase cu care suntem, vai, atââât de obișnuiți. Deocamdată, însă, e nevoie de doi pentru un tango, dar suntem prea egoiști să-l mai vedem cu adevărat pe celălalt, iar când pleacă, din nevoia de a fi văzut, de a fi confirmat ca ființă, ei bine…tot noi suntem cei ce se supără. Curat egoism, monșer, dar vezi tu, oamenii sunt diferiți, există diferențe de grad, nu de natură, între eu cel de-acum și cel de acum 3 luni, între tu cel de-acum și tu cel de acum 3 luni. Cât despre diferențele de grad, nu de natură, dintre eu și tu, mai putem spune ceva, nu-s evidente ? Păi, în cazul ăsta, cred că e cazul să tratăm și relațiile dintre oameni ca fiind exact ceea ce sunt- hibrizii dinamici a două entități la fel de dinamice și instabile, fără să le punem în spate atribute ce nu le-au aparținut niciodată. Atunci și abia atunci când vom reuși asta, vom putea să spunem că, uman vorbind, suntem niște ființe evoluate. Până atunci însă nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât victimele propriei slăbiciuni, ale furiei ce ne roade când cel de lângă noi pleacă, și al așteptărilor ce nu vibrează cu natura și firescul lucrurilor, așteptări fabricate de om care se-ntorc, acum, împotriva lui. Ca întotdeauna în lunga noastră istorie, de fapt. Și atunci, de ce ne mai mirăm că monștrii de sub pat din copilărie au crescut cu noi odată și s-au transformat și ei în teama de singurătate, de abandon și de respingere? E doar mersul firesc al vieții…nu?

Barbatul si trandafirii

man-holding-surprise-gift-of-roses-agjkm4

Ca om, imi plac relatiile, raporturile dintre mine si ceilalti, dintre ceilalti, dintre noi toti si diferite obiecte, idei, momente. Le analizez, le rumeg atent, incerc sa le inteleg. De cele mai multe ori, imi si reuseste, indiferent de cat ar dura. Cu toate astea, exista insa o relatie, mitica aproape, pe care n-am inteles-o niciodata deplin. E vorba despre relatia dintre barbat si…trandafiri. Relatie, altminteri, serioasa, de mare angajament si fidelitate. S-ar putea zice chiar ca barbatii sunt mai fideli trandafirilor decat le sunt unora dintre femeile din viata lor.

Fiind amatoare de culori aprinse, imi plac florile, si analizez fiecare florarie pe langa care trec, din graba drumului. Insa un singur lucru imi sare, mereu, in ochi- proportia dintre trandafiri si, ei bine..restul florilor. E un raport ciudat, fiind mai multi trandafiri decat alte flori, ceea ce ma face sa cred, avand in vedere ca e ceva general valabil, ca e o preferinta impamantenita. Lucrul asta se vede si din postarile de pe Facebook sau Instagram. E o ocazie mai acatari, o calcatura pe bec mai grava, sau pur si simplu vrea sa o impresioneze? Fuga la florarie dupa, ati ghicit, un buchet de trandafiri!

Dupa incantarea fetelor si femeilor implicate, as zice ca da, domnule, chiar nu exista alta floare mai floare! Dar asa sa fie oare? Sa fie un dat cultural, sau o crasa ignoranta botanica la mijloc? Candva, nasa mea mi-a spus ca ”Daca vrei alt fel de flori de la un barbat, trebuie intai sa-l inveti tu care-s alea. Ca ei nu stiu. Uite, hai sa-l intrebam pe A., ce alte flori mai stie ?” Raspunsul lui a fost invariabil ”garoafe, petunii, d’astea, cum le zice, regina noptii… ”.

Si m-am lamurit ca e, cumva, vorba si despre un cerc vicios- femeile nu se sinchisesc sa-si educe fiii privind florile (pentru ca, nu-i asa, astea-s treburi de femeie, ce nevoie are el ?) si fetele ajung sa fie condamnate la a primi iar si iar si iar…trandafiri. Pentru ca, nu-i asa, garoafele, cealalta floare cunoscuta de ei, se duce la mort, iar ele sunt caat se poate de vii.

N-am nimic cu trandafirii, sunt niste flori frumoase. Inteleg si povestea cu simbolistica, ok. Dar, oh, my, sunt niste flori ataat de comune! Nu sunt pentru o intalnire la care vrei sa impresionezi. Ia-mi un cactus, un buchetel mic de margaritar, orice, da’ lasa trandafirii aia acolo, in florarie. Tu arata ca ai personalitate, totusi.

Si daca tot vorbim de buchetele de trandafiri, care mai sunt cum mai sunt, ce nu pricep nicicum sunt buchetele uriase de trandafiri. Adica, serios? Da, stiu, dau bine pe Insta, dau bine pe orice retea sociala, dar…serios? De banii aia poti sa-i iei bijuteria aia pe care si-o dorea de mult timp. Poti sa-i iei ceva care sa ramana, sa dureze. Ceva care sa-i aminteasca de tine, nu de un cliseu obosit.

E dovada suprema de lene, zic eu. Ii trantesti un buchet de trandafiri cat juma’ de pat, mormai suav un ”Pentru tine, iubito!” si gata. E nuuumai a ta. Ce usor a fost, nu? Sau e de statut? Cu cat mai mare contul, influenta, pozitia ierarhica a domnului, cu atat mai mare buchetul de flori primit de doamna?

Uite, asta chiar nu stiu, cum va hotarati voi, barbatii, ca trebuie sa va prezentati la usa ei cu ditamai buchetul. Imi trec prin cap tot felul de idei, care mai de care mai crete, dar n-am, inca, raspuns. Mi-ar placea nespus ca, la un moment dat, sa ma lumineze si pe mine careva mai milostiv cum e cu buchetele astea mamut…promit ca pricep repede, sa stiti! Cu ce e mai breaz un buchet din asta de trandafiri fata de unul mic de margaritar sau de albastrele? Bujorii nu-s trendy, fata? Sau, care-i treaba? Pana atunci, o sa incerc sa explic nestiutorilor ca, daca nu esti un superficial uniformizat social, exista si ale flori pe pamantul asta mare, si ca atata timp cat le duci din obligatie, ca asa se face, sau din cine stie ce motiv ce nu tine de relatia ta cu persoana respectiva, e degeaba. Oricat de multi trandafiri ar contine si oricat de impunator ar arata.

Articol semnat de o novice selectiva care nu stie sa primeasca flori, dar s-a saturat paaana peste cap de vesnicele buchete de trandafiri. Hai, salut, si fuga la atlasul de botanica! Promit ca o sa gasiti chestii interesante acolo…

 

Fleacuri de suflet

vs2

Hai sa va spun ceva: traim intr-o lume a inutilitatilor mascate. Deghizate abil in cutume sociale. N-ai zice ? Atunci lasa-ma, scepticule de serviciu, sa-ti povestesc un pic, atat cat ma pricep si eu…

Nu stim din capul locului cine suntem si ce vrem. Trebuie sa testam, sa trecem prin faze una mai dubioasa ca alta, pana sa putem pune degetul pe un punct unde sa putem spune ca suntem noi, oricum am fi. Stam pe langa oameni care nu ne fac nici mai buni, nici mai frumosi, nici mai destepti, ce sa mai zicem despre a ne face mai intelepti sau mai siguri pe noi. Si asta doar fiindca nu vrem sa fim singuri. Asa s-a nascut compromisul- stai pe langa oameni in preajma carora nu poti fi tu insuti doar pentru ca e preferabil situatiei in care stai tu cu tine. Ca n-ai de ales, practic. Cam psihotic, nu ti se pare?

A, si sa nu uit: cumparam, fratilor! Multe, de toate, cu sau fara rost. Bluza aia ca e la moda, de mancare ”sa fie”, si, in general, fara un scop clar. Shopping-ul, cum i se zice mai nou, a devenit terapie, activitate recreativa, a devenit saracu’ de toate, numai valoarea lui utilitara s-a pierdut undeva in proces. Pentru ca, sincer vorbind, cumparam chestii care ne aduc (sau, mai clar, ni se pare ca ne-ar aduce) un anume statut, un beneficiu cat de marunt, nu care ne-ar trebui in mod clar.

Pentru ca dupa asta tanjim: dupa bine. Vrem sa ne fie bine, dar nu mai stim cum sa facem asta. Ca nu ne pricepem. Asa ca ne-am apucat de cautat surogate, care pe unde. Si tot nu-ntelegem ca nu obiectele conteaza, ci sufletul pe care li-l dam. Momentele pe care le reprezinta. Artefactele emotionale care merg cu noi pe drumul nostru, chiar daca persoanele de care ne leaga simbolic au ales alta carare fata de-a noastra. Abia alea au valoare si imbogatesc, insufletesc o casa, facand-o „acasa”. Fie ca e cana de la prietena din copilarie care a incercat sa te faca sa-ti placa ceaiul si tie, mintindu-te ca are un gust mai bun daca-l bei din cana aia, bijuteriile de familie, scrisoarea si martisorul de la colega zurlie de facultate, biletelul de la colega de banca din liceu, numai bun de citit (si scris expre pentru) atunci cand simti ca esti gata-gata s-o iei pe aratura, sau domnu’ cu mila mai stie ce. Alea-s lucrurile demne de ingrijit si pastrat cat mai mult posibil. Ele-ti arata firul rosu pe care-ai mers in timp, facandu-te sa fii mandru de tine si sa-ti constientizezi postura si evolutia fireasca. Si tot alea-s lucrurile pe care o sa le pretuiesti cu adevarat- o sa plangi daca scapi si spargi cana aia, la fel si daca ai pierdut scrisoarea, si asta chiar daca, financiar, ele nu-nseamna cine stie ce. Pentru ca mai au un alt fel de valoare a lor, intrinseca- valoarea amintirii pe care-o poarta cu ele.

Nu pot spune ca satisfacerea unui capriciu de moment e fundamental rea, ar fi ipocrit. Dar pot, si-o voi face, sa spun ca viata nu e un adunat de capricii materiale. Din contra, daca e sa fie, e mai degraba o adunare atenta de obiecte cu valoare adaugata, afectiva. Si pe-alea le alegem atent cand le lasam noi, dar si mai atent alegem oamenii care ne pot lasa un astfel de obiect-artefact. Si-abia in asta consta frumusetea vietii, de fapt. Si-abia atunci vom fi vecini cu fericirea. Chiar daca nu pare.

Dependența de muncă, tabuul lumii moderne

woman-sleeping-desk_121576k

”Munca înseamnă o zi scurtă și o viață lungă”, spune un proverb. Oare chiar așa să fie? Mă întreb fiindcă, deși subiectul dependențelor e pus pe tapet de multă vreme, există și-un segment care, mai mereu, este subevaluat, deși produce multiple pagube, majoritatea cu efecte considerabile pe termen lung. Doamnelor și domnilor, aplauze pentruuuu: depeeeendența deeee muncăăăă!

Hai să vă zic o poveste. I. are 21 de ani și lucrează în IT, de acasă, timp de aproximativ 15h zilnic. E imigrant și vrea să reușească, dar nu-și mai aduce aminte prea clar când a ieșit cu prietenii ultima oară, sau când a petrecut timp fără să se gândească la munca sa. Aici se exclud orele de somn. Trist mi se pare nu că vrea să aibă succes, ci că nu realizează că are o viață disfuncțională. Aici e buba. Că i se pare un schimb cinstit unde sacrifici ceva ca să obții altceva mai de preț. Și mi se pare și mai grav faptul că I. nu e nici pe departe un caz singular. Ca el, sunt mulți; tineri și adulți tineri deopotrivă, care chiar vor să reușească. Poate d-aia nu se vorbește despre felul ăsta de dependență atât de deschis cum s-ar cere…

Dependentul de muncă e util societății, nu ca un alcoolic sau un drogat, de pildă. E perfecționist, deci ajunge mereu primul la lucru, face ore suplimentare pentru că ”e pasionat de ce face”, se ocupă de fiecare sarcină în mod meticulos, și e mereu angajatul lunii. De obicei, e omul de bază al departamentului său. Acestea fiind zise, cum să pui un om devotat profesiei pe aceeași treaptă cu, să zicem, bețivul de la crâșma din colțul străzii? Nici n-ai avea cum; dependentul de muncă e mereu îmbrăcat îngrijit, mereu curat fizic și-n manifestări. Nu supără pe nimeni prezența lui, din contră, e veșnicul exemplu, tipul ăla despre care nu se vorbește decât pe un ton laudativ- ”ai văzut Icsulescu…”. E, și asta mi se pare cel mai grav, persoana a cărei viață pare mereu perfectă, indiferent de unghiul din care-o privești. Presiunea socială.

Suntem frapați când divorțează sau nu-și găsesc un partener stabil: ”Cum, tocmai tu? Nu se poate!” e placa atâât de cunoscută. Ba da, se poate. E ca și cum te-ai mărita, de bună voie, cu un alcoolic. Doar că e un contabil-șef într-o multinațională, să zicem. Dar tu nu te măriți cu el, te măriți cu Contabilitatea. O să-ți vorbească mereu și mereu despre munca lui și problemele de la job. La început o să-ți placă, o să zici că e pasionat de ce face, dar în timp vezi adevărul cum e el. Cu lipsă de timp pentru voi, pentru tine, cu familia mereu pe planul doi, după muuultele termene-limită de respectat. Și, evident, divorțezi. Nu poți sta lângă un bărbat care te ignoră, la fel cum nu poți sta lângă unul care te bate. Nu dacă ești întreagă la minte.

Pentru că genul ăsta de angajat al lunii e căsătorit cu munca lui. Și oricât ne-ar spune mass-media că e bine, că e acceptabil social…ei bine, nu e! Nu vorbim despre workaholici, o etichetă care-i face mândri pe mulți inconștienți, ci despre dependenți. Da, dependenți. Ca ăia de jocuri de noroc, de alcool sau de droguri. Nu există decât o diferență notabilă, și anume utilitatea socială. Ți-e rușine să ieși pe stradă cu un bețiv notoriu care-și amintește de câteva ori pe zi, adică de fiecare dată când se-mbată, că ești iubirea vieții lui, dar ești mândră să fii la brațul celui mai respectat om din departamentul sau chiar din compania sa. Dar sunt la fel de degradați sufletește, la fel de deteriorați, la fel de debusolați. Fiindcă dependența se naște din frică. Frica de ce anume? Asta nu știu decât ei, ce anume îi sperie. Cert e că au ajuns să confunde prioritățile. Să aleagă greșit, să-ți spună să pleci atunci când nu mai vrei să fii într-o relație cu munca lui. Să aleagă beneficii viitoare pentru mărunțișuri prezente, ”to think big”, cum le place să zică. Dar sunt singuri, și ei știu asta. N-au pe nimeni la care să își verse sacul când e prea plin, pe nimeni care să-i ia în brațe după o zi grea. Că munca nu ne ține de cald, nici singurătatea n-o alungă. Dar alungă oamenii dragi din jur, care nu-ți pot rămâne alături între un ”tu nu mă înțelegi, proiectul ăsta e foarte important!” și-un ”mai târziu, nu am timp acum pentru asta!”.

Așa că ai grijă la ce alegi, căci munca poate fi lăsată pe mai târziu, și fără consecințe notabile, dar oamenii îi lași de tot, când ție ți se pare că e doar un ”mai târziu” inofensiv.