Hai să ne dezvoltăm personal, baby!

Ginger-Rogers-and-Fred-Astaire-ginger-rogers-14574694-500-386.jpg

 

De niște ani buni sunt martora expansiunii unui fenomen pe cât de popular, pe atât de exhaustiv: dezvoltarea personală. Ce-nseamnă asta? Păi, cam orice ți-ai putea imagina- de la cursuri de parenting la cursuri de time-management, la cum să-ți descoperi femeia interioară, să devii bărbat alfa (că noi nu facem discriminare aici, clar?) și câte și mai câte. Toate mișto, toate interesante, toate utile…la prima vedere. Dar cine ești tu să vorbești despre dezvoltarea personală, fetițo? Ei, păi hai să vă povestesc, că știu că asta întrebați în sinea voastră, fără să vă vină și curajul necesar verbalizării ei; cel mult ridicați din sprânceană circumspecți.

Relația noastră datează de undeva din liceu, când m-am împrietenit cu câțiva apostoli adolescenți ai dezvoltării personale. Mi s-a părut o tâmpenie incompletă, dar foarte deștept ambalată, cam ca o muiere slută, dar care-a fost făcută, prin machiaj, haine și editare, vedetă de Instagram de la bun început. La vremea aia, n-aveam argumentele necesare să explic coerent de ce e doar o pojghiță de roz-unicorn, dar îmi iau revanșa acum, cinci ani și multe experiențe mai târziu.

Dezvoltarea personală e un concept în esență bun, dar, ca mai toate conceptele, aplicat prost. Am văzut mulți guru de dezvoltare personală cu un succes fabulos, care-ți explică cum să faci, ei bine…cam orice. Să te lași de fumat, să câștigi averi, să ai corpul de vis, să seduci irevocabil tot ce mișcă sub soare… De multe ori, același ins te învață toate astea. Plus clasicele public speaking și time management. Că, deh, ne adresăm unui public educat, doar, nu? Păi…da, dar vezi tu, ăia care vă învață toate treburile astea, o fac în neștiință de cauză. Ceea ce e normal, fiindcă ei n-au, la origini, treabă cu sănătatea mintală. Sunt absolvenți de Politehnică, Jurnalism, Comunicare sau mai știu eu ce. Toate domenii foarte mișto, dacă oamenii s-ar mărgini să țină training-uri de nișă, pe ce știu ei mai bine- că e web design, tehnici de redactare sau strategii de comunicare on-line, sau orice altceva la care se pricep. Dar oamenii vin să te învețe pe tine să renunți la țigări după un exemplu personal și încă vreo două-trei selectate atent, astfel încât să li se confirme teoria. Că așa se face treaba. Practic, însă, băieții vă cam fac de bani. De ce?

Pentru că ei tratează un simptom, nu o cauză. Dacă eu, marele trainer, coach, sau ce titulatură o mai fi acum la modă, te fac pe tine, fumător compulsiv, să înlocuiești fumatul compulsiv cu spălatul pe mâini de douăzeci de ori pe zi, nu se cheamă că te-am făcut să renunți la fumat. Se cheamă că, pe o fundație cu iz potențial patogen, în cazul de față una obsesiv-compulsivă, eu ți-am înlocuit un simptom, o modalitate de expresie a acestor tendințe considerată de societate ca dăunătoare, cu una considerată dezirabilă. Dar fundamentul e tot acolo, problema de bază n-a dispărut niciunde. Și nici n-ar avea cum.

Pentru că dezvoltarea personală nu poate ține loc de terapie. N-are cum să fie rezolvată o problemă comportamentală prin 2 cărți, 3 conferințe și-un workshop. Astea-s de suprafață, sunt pentru…nu, nu-s nici măcar pentru probleme, sunt pentru oameni care cred că au o problemă cu, un fel de pastilă placebo, dar la nivel psihic. Problema aia poate să nici nu existe, de facto, dacă ție ți se pare că ea există, atunci există și minim un prestator de servicii de dezvoltare personală care să ți-o elimine și să te lase să te bucuri după în voie de viață. Și, chiar de-ar vrea, chiar de-ar vrea coach-ul în cauză, nu poate să meargă în profunzimea problemei. N-are ceea ce în spațiul anglofil se cheamă know-how, sau cunoașterea de specialitate necesară nici măcar pentru a discerne cauzele care le-ar intra sub incidență, de cele care au nevoie de ajutor specializat.

Dar nu pot nici blama oamenii care devin adepți. Nu-s informați. Încă mai cred basmul La psiholog merg doar nebunii și se poartă în consecință. Adică încearcă să se trateze singuri, de probleme pe care ei le văd, dar cărora nu le văd și cauzele, cu ajutorul unor cărți și seminarii ținute, majoritatea lor, de oameni cel puțin la fel de neavizați. Orbul care-l conduce pe orb, cum spun americanii, mari iubitori de dezvoltare ei înșiși. Dezvoltarea personală aia reală impică investiție mare. Investiție de timp, bani, capital emoțional. Înseamnă renunțarea la prejudecăți și demararea unui proces de reparații și control al pagubelor. Mers la terapeut, când simți că ai o problemă de rezolvat, nu să faci, după cum te taie capul, experimente pe propria persoană și să te razemi de fundătura spre care-ai mers atât de vesel, ferm convins că stai pe culmile gloriei. Asta e dezvoltarea personală reală, sau, cum le place lor să zică, autentică.

De fapt și de drept, dezvoltarea personală pe care-o știm noi, cu iz de cultură organizațională, nu-i decât expresia unei abordări ce-n economie e cunoscută drept Teoria Alegerii Raționale- când indivizii au de ales între o variantă A și o variantă B, vor alege în conformitate cu principiul simplu al maximizării utilității. Adică vor alege varianta care le aduce cele mai multe beneficii în cel mai scurt timp. Vor alege rațional. Dar TAR este și ea, alături de dezvoltarea personală. o simplă fațetă, la rândul său, a utilitarismului. Știm toți că ideea de bază a tuturor sloganurilor de dezvoltare personală îl conține pe TU. Tu ești responsabil de ce se întâmplă în viața ta, tu ai puterea să-ți schimbi viața, tu faci și dregi. Dar tu și numai tu. Societatea, cultura în care te-ai născut, nivelul de educație, contextul geopolitic în care trăiești, precum și alte variabile mari, pe care nu le voi enumera aici, n-au nici o treabă. Noooo, ferească Hristos! Tu ești mă singurul responsabil de viața și devenirea ta. Ori ăsta, dragilor, e un mare pericol ce ne paște.

Advertisements

Din inima, pentru copii

12715718_964409290309184_8336684676991575381_n-1

Se zic multe despre copilarie. E perioada cea mai iubita si evocata a vietii unei persoane, « unicul paradis pierdut », asa cum o denumesc clasicii in scrierile lor, un cadou de la viata. Ne gandim la rasete si bucurie, la viata fara griji, prietenii sincere si joaca, multa joaca. « Boala » si « Copilarie » nu sunt mai niciodata asociate. Sau daca sunt, sunt asociate unui amestec unde apare un al treilea element : mila. Iar cand inlocuim « Boala » cu « Cancer », am avut ocazia sa constat o indepartare a oamenilor mai mult decat ingrijoratoare. Sa fie de vina ignoranta larg raspandita, teama de-a nu urma cumva pe lista si copilul meu? Asta e doar o alta intrebare ce va ramane la capitolul intrebarilor retorice, fara vreun raspuns concret. Concreta e doar respingerea oamenilor. Si mi-as dori sa le spun unele lucruri, oamenilor care mai-mai c-o rup la fuga cand aud despre cancerul la copii.

Mi-as dori sa le spun, in primul rand, ca exista. Da-da, o sa existe chiar daca te indepartezi, te feresti, te pleostesti brusc sau iti faci cruce atunci cand auzi despre asta. Nu-l vindeca. Dar medicatia il vindeca…in aproximativ 8 din 10 cazuri. Altceva, nu? Treaba e sa-l convingi pe copil ca EL e unul din aia 8, nu din ceilalti 2. Acolo e smecheria.

As vrea si sa intelegeti, dragilor, ca sunt oameni si ei. Ca si copiii vostri. Ca au vise, planuri, simpatii si antipatii. Ca sunt la fel de mofturosi, daca nu chiar ceva mai mult, datorita citostaticelor facute. Ca si ei se joaca. Si se joaca frumos, va spun sigur, ca doar ma joc si eu alaturi de ei ! Ca le e rusine. Dar rusinea lor e vina voastra. A voastra, a celor care, cand ii vedeti fara par pe strada, va apucati sa comentati in spatele lor, sa-i aratati cu degetul. Credeati ca nu stiu? Ba da, si ii doare! Ca ei sunt copii, dar voi sunteti, teoretic, adultii la care ar trebui sa mearga sa ceara ajutor. Dar in schimb, preferati sa va dati ignoranta pe fata. Sa-i umiliti, pe ei si familiile al caror zbucium nu-l veti intelege nicicand. Ati incercat vreodata sa va ganditi cum e sa stai intr-un spatiu inchis, copil fiind, cu lunile? Sa fii rupt de familie, de prieteni, de catelul drag ? Sa nu aveti habar cand o sa-l mai vedeti data viitoare pe tata ? Hai sa va povestesc despre viata de spital, nu vreti ? Dar nu va mai intreb, va povestesc oricum.

Timpul pe sectia de oncopediatrie de la Marie Curie curge lent, dar cei mici s-au obisnuit deja cu asta, poate prea din timp. E o sectie luminoasa si pastelata, cu oameni prietenosi. De fapt, ca sa va zic eu drept, e ca un satuc. Un sat in care mame si asistente, medici si voluntari, fac front comun pentru binele copiilor. Mamele schimba ingrijorari si retete, secrete despre cum sa-i convinga sa bea apa mai multa sau sa manance sanatos. Asistentele glumesc cu copiii, vorbesc cu familiile, sunt mereu vigilente. Inainte de-a ajunge voluntarii, la 16, pentru activitatile terapeutice prin joc, unii copii au scoala. ”Vine doamna!” inseamna, cel mai adesea, ca nu raman in urma cu materia. ”Doamna” preda orice si pentru orice clasa. Cu ea se dau teze si examene. Se face si-n spital scoala, sa stiti! Apoi, ”comitetul de primire”, cum imi place sa le spun, se posteaza strategic, in fata usii de intrare pe sectie, si-asteapta. Te cearta daca intarzii, daca n-ai mai venit de mult, daca ai uitat sa-ti pui ecusonul pe care sta scris numele tau. Sunt atat de simpatici, in umanitatea lor necenzurata! Fiecare activitate facuta cu cei mici are un scop, departe de interfata jucausa si de discutia amuzanta de la masa de lucru, teme importante. Vorbim si lucram despre ce ne e drag acasa, despre ce planuri avem in viitor, ce trebuie sa mancam ca sa fim sanatosi si de ce e important sa ii spunem domnului doctor dimineata, cand vine la vizita, orice maruntis care ne-a suparat cat de putin in scurta perioada de la ultima vizita medicala. Lucruri cu rost, vedeti bine, mai ales cand vorbim despre niste copii care-ar da toata sfecla rosie din lume pentru un hamburger sau o pizza! Sunt si momente fericite, la noi pe sectie: cand un copil termina tratamentul, cand vine Leul Curajos, prietenul lor mai faimos ca Simba pe sectiile de oncopediatrie din Romania. Cand primesc vizitele fratilor si parintilor veniti de departe pentru ei, cand primesc perucile, sau cand merg la X-Box sa joace GTA. Si mai sunt momentele magice cand vin pe sectii Temerarii. Temerarii sunt tinerii puternici care au invins cancerul, si-n acelasi timp sperantele lor ambulante ca vor deveni, la randul lor, temerari. Temerarii sunt, mai ales pentru fete, un element de baza al magiei- e mai mult decat motivant sa vezi in fata ta o fata frumoasa, aranjata, cu parul lung si bogat, care-ti povesteste ca a trecut prin aceleasi lucruri neplacute ca tine: citostatice, par cazut, zile-ntregi la fir. Si uite ca au reusit, au invins! Bucurie mare e si atunci cand vin perucile, singura lor modalitate de a fenta stigmatizarea unei societati obtuze. Nu vreti sa stiti! Telefoanele primite de la prietenii care au terminat tratamentul oncologic sunt adevarate evenimente, si cei mici pastreaza legaturi de prietenie foarte stranse unii cu ceilalti, intreband unii de altii mereu, fie ca sunt amandoi pe sectie sau unul dintre ei este acasa. Sunt si momente mai amare, ca cele cand adolescentii se simt tradati de vechii prieteni, cand realizeaza ca prieteni le sunt doar cei ce le inteleg experienta. Sau cand un copil pleaca ”in permisie” acasa, sau are voie sa iasa in oras. Lucruri atat de firesti si, cu toate astea, un lux! In spital, dragilor, e ca-n viata.

Da, viata in spital e speciala. Da, oamenii de-acolo sunt minunati. Toti. Si nu, nu sunt nici nebuna, nici nu regret vreun moment decizia de a ma alatura oamenilor de la Asociatia The Little People Romania, care fac lucrurile sa se intample, care-i fac pe cei mici sa poata spune bolii ”Nu mi-e frica!”. Da, sunt momente grele. Da, uneori emotiile sunt extrem de greu de controlat. Da, sunt zile in care pleci cumva suparat pe tine ca n-ai putut da 100% pentru ei, dar bucuria care se ia de la ei la tine prin zambete o acopera de nici nu mai stii ca e acolo. Da, copiii astia mi-au dat mie lectii, in loc sa le dau eu lor. M-au invatat ca problemele mele nu sunt reale. Ca supereroii exista, chiar daca-s copii, chiar daca sunt adolescenti si adulti tineri cu venituri mici, dar inimi mari, gata sa ajute fara sa primeasca nimic la schimb, materialiceste vorbind. Ca sunt oameni care misca Romania spre mai bine si ca, fara dubii, cu asa copii, viitorul tarii e pe maini si suflete (mai ales suflete!) mai mult decat bune. Si ca o floare de la unul dintre ei primita intr-o seara de opt martie face cat toata casa de moda Chanel. Fiindca e o dovada ca atunci, acolo, a fost nevoie de tine. Si asta nu-ti poate lua nimeni vreodata. Si daca as avea vreodata de ales intre o intalnire cu Johnny Depp si o seara cu copiii mei de la spital…l-as lua pe Johnny cu mine! Sigur cei mici s-ar bucura sa-l cunoasca pe capitanul Sparrow!

Asa ca, draga omule care ai avut rabdare sa citesti atat, acum ca stii cat le e de greu, nu-i mai judeca! Nu te gandi ca sunt bolnavi, gandeste-te ca sunt copii. Niste copii care au sa ne predea lectii grele. Si daca tot postati pe Facebook meme-uri despre supravietuitorii cancerului, sa stiti si voi ca Ziua Internationala a Supravietuitorului de Cancer este pe 2 octombrie.

Iar daca din intamplare, din cea mai pura intamplare, cineva din jurul presedintelui vede articolul asta, poate-o propuneti, domnilor, pe ”Doamna” pentru decoratie, c-o merita, va jur!

Despre violenţă, în toate formele sale

Domnilor, dragii mei domni! Azi vin să vă spun nu cât de indispensabili „la casa omului” sunteţi, ci despre cât de mult rău puteţi face. Stau şi mă întreb uneori, ce s-o fi ales de sufletele voastre? Le-aţi amanetat pe băutură, ori s-au prăfuit până la a deveni de nefolosit? Căci altă explicaţie pentru felul violent în care vă purtaţi nu prea pot găsi. În fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi, la ştiri apare cel puţin un caz de violenţă domestică.

Sunt fii care-şi bat mamele fără milă, fraţi mai mari care-şi bat surorile pentru orice greşeală, soţi ce-şi descarcă nervii după o zi de muncă mai mult sau mai puţin extenuantă (am constatat că şi indivizii „şcoliţi”, căci altfel nu mă lasă inima să le spun, se pretează la aşa „acte de bravură”) sau taţi ce îşi bat fiicele într-o veselie, în speranţa că astfel n-au să ajungă ca atâtea alte demoazele ce le-au trecut de-a lungul vremii graniţele patului.

Într-un fel, mă gândesc la faptul că nu-s doar ei vinovaţi, agresorii. Până la urmă, fiecare agresor are propria-i istorie, multe dintre ele demne de plâns, poveşti ce pot fi rezumate fără sforţare în nu mai mult de cinci cuvinte: „victima care a devenit agresor”- fiindcă în mulţi bătăuşi cu pretenţie de domni demni de toată stima, zace ascunsă o victimă de tot plânsul. O victimă care-i atât de bine ascunsă, că nici măcar ei înşişi nu ştiu (sau, mai corect spus, nu mai ştiu) de existenţa ei.

Dar violenţa domestică are, cel puţin la noi, şi o bază culturală. Sau nu neapărat actul violent, cât în special (şi asta mă îngrijorează teribil) lipsa unei minimale încercări de a se apăra pe sine sau pe copii a celei de lângă ei. De ce? Pentru că, şi aici fac referire mai ales la România rurală, e aproape de neconceput să ai cea mai mică idee de ripostă în faţa lui. „Ei, te-a bătut bărbatu’, şi? Ce, crezi c-al meu nu mă bate? Şi nu am mai zis că mă duc să-l declar la Poliţie! Auzi la ea..” sau mult, mult mai grava replică (pe care eu una am auzit-o prima dată de la bunica mea) „Fă, tu să ştii de la mine că dacă nu te mai bate, omu’ ăla nu te mai iubeşte, nici măcar nu-i mai pasă de tine! Deci fii o nevastă cuminte şi, dacă tot te bate, zâmbeşte-i gândindu-te că e doar o altă dovadă că te iubeşte.”

Şi sunt aproape sigură că refrenul ăsta se mai aude şi azi în multe case, iar rolurile fiecărui gen sunt bine stabilite în mentalul colectiv- el e educat de mic copil sub sfera de influenţă a ideii că simplul fapt că s-a născut bărbat îi dă dreptul să vrea, să facă şi să poată orice. Ea în schimb..ei, cu ea e altă treabă: trebuie să fie „o curvă în pat, o doamnă în societate, o gospodină în bucătărie” şi, bonus, să mai asculte şi de bărbat, că doar de-aia e femeie, nu?!?

Uneori, când văd în jurul meu femei abuzate, îmi vine să mă duc la ei, la aceşti „cocoşi” ai bătăturii lor şi să-i întreb: „Ţie ţi-ar plăcea ca soţia sau copilul tău să vină bătuţi acasă? Să vezi că nevasta vine cu ochiul vânăt din cauză c-a bătut-o şeful pentru un proiect important, a cărui predare a întârziat-o? Sau că cel mic vine bătut de la şcoală de profu’ de mate c-a greşit o fracţie? S-o vezi pe fiica ta, adolescentă, bătută de directorul liceului fiindcă i s-a rupt un nasture de la sacoul uniformei? Ori, poate, s-o bată într-o zi iubitul (că doar de, fetele vor băieţi care să semene măcar un pic cu tati, chiar dacă nu îşi dau seama de asta,) pentru că i s-a părut lui că i se scurg ochii după alţii pe stradă. Te-ai simţi cu adevărat puternic, mândru, important, demn de admiraţia tuturor, nu-i aşa?”, dar…

Dar înţeleg, sau măcar încerc, şi perspectiva lor: se văd stăpânii, fără drept de apel, ai fiinţelor dragi, ca şi cum acestea ar depinde o veşnicie-ntreagă numai de ei, însă nu-i aşa. De fapt, prin atitudinea lor fac mai mult rău decât bine. Mamele care sunt sau au fost victime ale violenţei domestice- nu contează cine era agresorul: soţ, tată sau frate- tind să aplice, drept răzbunare, acelaşi tip de tratamente şi copiilor, dând astfel naştere unor tipare transgeneraţionale mai mult decât vicioase. Sau se pot îmbolnăvi, aşa cum o fată pe care-am cunoscut-o îndeaproape, abuzată de ambii părinţi, s-a îmbolnăvit de diabet şi a ales, cu tot cu probleme, să plece de-acasă. Ea e doar un exemplu, şi din păcate mai sunt atâtea alte cazuri care aleg să rămână şi să îndure până cand singura lor soluţie rămâne suicidul..

O altă formă de manifestare a violenţei o reprezintă violul. O formă considerată atât de ruşinoasă, încât în România rurală a anului 2014, e încă un tabu să spui că ai fost violată. E un risc pe care, dacă vorbeşti, eşti mai mult decât forţată să ţi-l asumi- acela de a fi judecată, condamnată, marginalizată, ridiculizată. De ce? Pentru că foarte mulţi români sunt de părere că nu ţi s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că unuia i s-a părut mai comod să te ia cu forţa decât să te facă să-ţi doreşti tu asta, nici vorbă- ori ai fost prea decoltată, ori prea mulată, dansai prea lasciv sau aveai fusta prea scurtă. Ce dacă mai erau cel puţin 15 mai provocatoare decât tine în club? E vina ta, a ta şi numai a ta!

El săracu’ n-are vină, că de, doar de-aia e bărbat- a poftit, a luat, s-a „desfăşurat” şi gata! Cam ca în Evul Mediu, când se cucereau cetăţile şi prima „grijă” a soldaţilor era să-şi facă de cap cu femeile cetăţii respective; singura deosebire fiind că azi nu mai există nicio cetate pe care s-o cucereşti cu arma-n mână, ci doar femei de luat „pe gratis”, potrivite cu stofa lui de barbar în stare latentă.

Iar dac ai „norocul” de a fi victima unui incest, atunci soarta îţi e, în să zicem 8 din 10 cazuri, pecetluită. Mare parte dintre victimele incestului nu pot spune nimănui ceea ce li se întâmplă, din motive precum teama de agresor (care de cele mai multe ori „se protejează” prin ameninţări cu moartea sau cu faptul că dacă cineva o să afle, va avea de îndurat fie o bătaie soră cu moartea, fie va fi victima unui accident rutier aşa…”întâmplător”,) dar există, cu toate acestea, şi o categorie aparte de victime, mai curajoase, care vorbesc. Să vă spun o poveste:

Într-o duminică de vară, acum..nişte ani (să tot fie vreo 10) eram, în buna tradiţie românească, pe la un unchi. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat când în curte dă buzna o fetiţă. Ochii ei mari, de un albastru frumos erau plini de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, tremura toată şi era răvăşită- hainele fuseseră aruncate pe ea la întâmplare, cu o grabă şi o neglijenţă nefirească. Eu o cunoşteam, la fel şi verişoara mea mai mică- era cu un an mai mare decât mine şi era fiica unei femei sărace. A reuşit, cu chiu, cu vai, să ne spună că fratele său mai mare, să-i zicem Vasile, a violat-o, moment în care toată familia a rămas siderată, iar timpul însuşi parc-a stat în loc. Nicicând în comunitate nu se mai auzise una ca asta, ca un frate să râvnească la sora sa mai mică, şi lucrul a uimit cu-atât mai mult cu cât familia lor era una cinstită, deşi săracă şi neînvăţată. Munceau ca zilieri pe unde puteau şi-şi duceau traiul de azi pe mâine. La scurt timp după, apare la aceeaşi poartă el, agresorul. Palid, ciufulit, cu o privire de uliu hulpav şi transpiraţia rece şiroindu-i pe tâmple, îşi căuta de zor prada care plângea în braţele mătuşii mele. Tatăl unchiului meu, bătrânul casei, devenise atât de roşu la faţă pe cât era celălalt de palid. Îi spuse întâi să dispară din ochii săi, iar apoi, văzându-l că o ţine una şi bună, că el nu pleacă nicăieri fără Ionela, ceru să i se aducă biciul mai bine, ca să-i arate ce merită să primească cei ca el.

Urmarea? El azi este închis, tot pentru viol, iar ea măritată cu un băiat „de sat”, de treabă, ba chiar şi mamă.

Personal, mult timp după m-am gândit, ca soră mai mică ce mă aflu, la cum mi-ar fi dacă m-aş trezi, peste noapte, în postura Ionelei. Ce aş face, cum m-aş simţi, cât de tare m-ar afecta un gest similar al fratelui meu. Până la urmă, şi diferenţa dintre noi era nu de 19, ci de 15 ani, deci ce l-ar fi oprit? Răspunsurile găsite în interiorul meu nu m-au încurajat: cel mai probabil aş fi devenit, ca atâtea alte victime ale violului, lesbiană sau frigidă. Sau, poate, de la prea multă ruşine şi vinovăţie adunate, aş fi decis, într-un târziu, să mor. Că oricum nu fac nimănui vreun bine. În orice caz, variantele probabile erau una mai sumbră şi mai smolită decât cealaltă, neputându-se vorbi despre una „preferabilă” celorlalte.

Încă nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la cei ce aleg să comită astfel de fapte- ca la nişte victime care, nemaiputând să se răzbune pe cei care le-au făcut rău, deformându-le imaginea despre lume, sau ca la nişte brute, nişte „neoameni” care se bucură să vadă consecinţele purtării lor inexplicabile, durerea celor mai slabi decât ei, despre care ştiu foarte bine că nu au nici cea mai mică posibilitate de apărare sau ripostă.

Dar vă voi spune altceva, dragii mei „domni”, şi anume că nu mâna care loveşte este puternică, ci mâna care mângâie. Nu vocea care urlă are autoritate, ci vocea care ştie să convingă prin calm. E un moft să pretinzi că iubeşti pe cineva când pentru acel om tu eşti un exponent al terorii. Şi nu dragule, nu eşti nici măcar pe-aproape de a fi „şmecher” sau oricum altcumva îţi mai place ţie să te autointitulezi dacă în loc să vrea ea să meargă cu tine, o iei cu forţa, ca pe un obiect. Fiindcă, oricât de mult nu aţi crede-o, blândeţea e mai autoritară decât teroarea, impune infinit mai mult respect (şi cu siguranţă mai sincer,) iar cei dragi pot alege oricând să plece de lângă voi. Pentru că asta reprezintă violenţa- o sursă inepuizabilă de rău, de traume de neşters, de ură, durere şi singurătate. Şi nu sunt sigură că asta este ceea ce vă doriţi de la viaţă totuşi. Abia când veţi putea înţelege şi accepta aceste lucruri, veţi putea spune că aţi făcut primul pas spre a deveni, aşa cum vă place să vă autodeclaraţi, nişte bărbaţi adevăraţi, nişte domni. Căci nu te naşti nici domn, nici bărbat, aşa cum nu te naşti femeie sau doamnă, ci devii la capătul unui lung şi anevoios proces de formare. Şi nu, acest proces nu obligă întotdeauna la a fi academician, un caracter frumos şi o conduită decentă în societate, faţă de tine şi de ceilalţi poţi avea şi cu 4 clase, şi cu două facultăţi…sau nu, e alegerea ta. A ta şi numai a ta. Restul sunt doar scuze folosite excesiv pe post de scuturi care să-ţi apere laşitatea.

Până atunci însă…Cu bine!

Teoria Chibritului sau despre Cornul Abundentei la romani

Image

România e un stat tânăr, cu 154 de ani de istorie în spate, istorie presărată din belșug  cu momente tensionate și tușe de culoare in stilul autentic național, tușe date și de modul unic în care au înțeles românii că ar trebui să se raporteze la tendințele și valorile europene. În acești ani de existență, statul a trecut prin multe – a trecut, pe rând, prin monarhie, dictatură, regim fascist, comunist, ca să se oprească, deocamdată, la democrație, însă este de apreciat faptul că, în iureșul atâtor schimbări, și-au apărat identitatea națională, folclorul și snoavele, cutumele și tot ce-i face unici. România s-a schimbat așa cum un cameleon își schimbă culoarea pentru a se feri de prădători, însă un singur ”lucru” a rămas neschimbat : românii.

    Românii, fie c-au suferit asprimile dictaturii, (spre care, dacă privim în urmă, se pare că au avut predilecție) fie că au fost iobagi sau oameni liberi, cu drepturi depline, au trăit și au dat mai departe frumusețea numai de ei știută a lui ”lasă că merge și-așa.

S-au proclamat urmași ai unui întreg șir de eroi, unul mai strălucit decât celălalt, însă, cu toate acestea, au ales să…se plângă. Ori de câte ori le-a fost greu, au preferat să se jelească, să-și înece amarul în amintirea unui trecut glorios, (să nu uităm de popularitatea filmelor ce au ca subiect diverse episoade ale istoriei neamului, nici de exclamațiile nostalgice din ciclul ”Unde ești tu Țepeș când avem atâta nevoie de tine??”) și…să-și înjure printre dinți conducătorii de mamă, că din cauza lor a ajuns la sapă de lemn un neam întreg, un neam atât de falnic si măreț odinioară.

Însă românii sunt, deopotrivă, răbdători, încăpățânați, docili și, nu în ultimul rând, foarte optimiști ca fire, ceea ce îi face favoriții conducătorilor. Pentru că românul nu se va plânge niciodată de nedreptatea comisă de un conducător împotriva unuia de rând, ci va rânji ironic, gândindu-se că ”de, ăla și-a meritat-o”. Dacă are frigiderul plin și ziua de mâine nu-l face să își frângă mâinile de spaimă, românașul nostru e ”surd, orb și tace”(pentru a parafraza un vechi proverb sicilian) la nedreptățile comise de conducătorii lui.

Popor cu înclinații naționaliste moștenite din tată-n fiu mai ceva ca ”Miorița”, românul își va blama mereu conducătorii pentru viața aspra pe care o duce, sau îi va ierta,

spunându-și că, de fapt, ”nenorociții ăia de străini ne vor răul, că ce bine ne era noua până să ne băgăm în cârdășie cu ei. Europă am vrut, Europă avem!”. Plângând mereu după vechii conducători, pe români nu i-a interesat de fapt niciodată că ar avea, și ei, românii mici, drepturi. Li s-au părut dintotdeauna sinonime cu privilegiile, ori, privilegii aveau doar nobilii, aristocrații, nicidecum gloata. Așa că la ce bun să și le caute, să le învețe?

Bunicii noștri-l plâng și azi pe Ceaușescu, acel lider legendar ce adusese neamului o viață de basm în țara unde curgea doar lapte și miere, bătrânele ce-au lucrat ”pe vremea lu` Ceaușescu” le mai spun și azi, în 2013, nepoților despre binefacerile și prosperitatea aduse de regimul socialist. De fapt, nu îl plâng tocmai pe el (pe Ceușescu, n.a.), abilitățile sale de conducător, ci un fapt cât se poate de simplu : atunci nu era discriminare la furat.

Furau toți, și șefii, și subalternii. Unii mai timid, alții mai cu spor, dar toată lumea avea de câștigat. Poveștile bătrânelor ce au lucrat în fabrici de conservă te fac să crezi că era, de fapt, un alt tărâm pe nume România, un paradis căruia i-am pierdut cheile. (”Țin minte și-acum campaniile de vară : pământul rodea (un ciorchine de struguri ajungea și la 2kg,) iar toți se adunau, cu mic, cu mare, la cules. Veneau elevi, studenți, militari, deținuți, salaori..practic oricine putea să ajute. Nu se mai prididea cu munca. Și nici noi, în fabrici, nu stăteam o clipă locului. TIR-uri întregi pline cu marfă stăteau la coadă în vămi să treacă de nu mai știai care intră sau care iese, iar carnea zăcea pe la tomberoane de nu o mai voiau nici câinii măcar, se plictisiseră până și ei de-atâta carne ce ne rămânea nouă. Făceam și norma, băgam și-n gură..mai luam și acasă câte ceva (câte puțin și pe furiș, chiar dacă toși știam și toți luam, de la portar până la ăia de sus, dar n-aveam voie să pomenim de asta nici măcar între noi. Cam cum e acu` cu chiulitul la voi în școli.) Acum, la ani de la moartea vechiului regim, au început parcă să vadă altfel lucrurile. Au început să-i privească cu ură pe conducători pentru că și-au oprit ciolanul doar pentru ei și-ai lor, și au găsit un nou țap ispășitor – corupția. Nu mulți știu ce înseamnă, și mai puțini vor să afle, dar le sună bine, place urechii acest nume de demon ce-a posedat o țară întreagă.

Dar, ca de obicei, nimic nu e ceea ce pare. Corupția nu e un simplu termen ce dă bine în discursurile viitorilor cârmuitori care se acuză între ei cu îndârjire,  sperând să mai fie lăsați în vârful ierarhiei încă puțin. Nu, corupția este o realitate ce a însoțit românul în evoluția sa ca nație…de când se știe. De la iobagul ce se ducea spășit la boier cu birul, dar cu toate astea zâmbind larg și spunându-i ”Săru-mâna, boierule!”, ca și cum boierul îi făcea o favoare că îl obligă să-și rupă din sărăcia lui ca sa-și sporească el avutul, la alegătorul de azi ce se vinde pe-o găleată și pe niște alimente, întrebându-se mai apoi de ce merg toate pe dos, corupția ne-a urmat îndeaproape indiferent de drum.

Nu suntem o nație de hoți, cum pretind unii luați de-avânturi xenofobe. Nici de viteji, cum ne minte folclorul. Suntem o nație de oameni ce s-au obișnuit cu jugul, s-au convins că așa trebuie să fie, c-așa e bine pentru toți, că e normal. Azi românul nu se mai întreabă ”Eu cu cine votez??”, ci așteaptă cu interes licitația premergătoare alegerilor, precum și can-can-urile imediat următoare, întrucât vechiul principiu roman ”pâine și circ” e mai actual în România anilor 2013 decât oricând, deși, la drept vorbind, poate acum e mai puțină pâine pentru plebei decât era atunci.

Și totuși, poate nu e totul pierdut. Poate nu încă. Observ la cei din jur c-au început, încet dar sigur, să se trezească. Încep să-și caute drepturile, să vadă cine li le-a încălcat și, mai ales, că îi văd deciși să își recupereze ce-i al lor. Se simt ca și cum s-au trezit dintr-un somn adânc, ce s-a întins pe câteva sute de ani, iar acum au energia necesară să inverseze raporturile. E vorba de oameni maturi, resemnați, crescuți în comunism, de elevi de liceu ce au aflat că, dacă protestează atunci când un coleg le este abuzat nu se va întâmpla nimic rău, de oameni. Oameni de toate vârstele și categoriile sociale ce încep să se dumirească, cuprinși parcă de o epidemie.

O epidemie care, pe cât de benefică le este lor, pe atât de periculoasă este pentru ceilalți.Pentru ceilalți, adică pentru jefuitorii pe care fiecare român asuprit îi înjură printre dinți atunci când le vede zâmbetul larg și promisiunile false. Îi înjură și se..jură! Se jură că nu îi va mai alege în veci pe ei, pe trădătorii de neam și țară…până la următoarea campanie, când licitația începe iar, ca și cum nu s-ar fi terminat cu adevărat niciodată.

Pentru că România e un stat cameleon, patria contrastelor și paradoxurilor care, pentru un englez de exemplu, ar putea părea situații imposibile, fantezii incoerente ale unui om nebun, însă…nu. Majoritatea românilor sunt doar ei înșiși : dă-le mici și manele, (sau merge și-o populară, că aia-i a lor;) lasă-i să se certe cu ungurii care au fost primii în Transilvania, ca doi copii de a III a, dă-le politicieni care se ceartă în fața camerelor ”pentru binele poporului” și liniște. Așa, ai șanse mari să te mai aleagă și data viitoare.

C-așa e el, om bun. Se-nfurie repede, iartă la fel de repede, și uită ca și cum nici n-ar fi fost. Dar urmele…rămân.

Dacă nu în conștiința oamenilor, măcar în paginile istoriei, dar nici de ea nu mai suntem siguri c-ar mai fi rămas nefurată, necosmetizată ca să se muleze pe anumite interese.C

Fresca a la modernisme

Image

 

Se zice că adevărul este una dintre coordonatele fundamentale ale progresului omenirii. O fi fost..cândva, demult. Căci Adevărul este un concept taare vechi, mai bătrân chiar și decât Antichitatea, ce azi ni se pare atât de îndepărtată în timp. Iar datorită vechimii  sale considerabile, nici numărul mutațiilor suferite de statutul de valoare a conceptului nu este unul neglijabil, acesta variind în funcție de mentalitățile epocii despre care e vorba sau de contextul politic al acesteia.

Astfel, adevărul a fost, secole de-a rândul, punctul central al  unei ierarhii valorice în continuă schimbare, în Antichitate fiind considerat, alături de Bine, Frumos și Dreptate, una dintre coordonatele sufletului uman, un ingredient  de nelipsit pentru desăvârșirea umanității, pentru aducerea acesteia la stadiul său de perfecțiune ancestrală, acum pierdută.

Sau, în orice caz, așa se pretindea, așa se dorea, așa se visa. De fapt, odată cu Evul Mediu s-a introdus în mod tacit, subversiv, o singură valoare în cugetele oamenilor : puterea. Dorința de confort și, prin asociere, de putere (o viață comodă, lejeră își permiteau doar aristocrații) a dus la o dărâmare a vechii lumi, o demolare din temelii. Și cum se poate dărâma o societate, o ordine, o  ierarhie practic, mai ușor decât prin degradarea valorilor sale?

Astfel, Adevărul în starea sa primară a rămas doar în sufletele unor nostalgici ai lumii vechi și în discursurile demagogilor, a oratorilor de ziua a 16 a, devenind un fals,  modificat în funcție atât de conjunctură, cât mai ales de interese. Și cum, în treacăt fie spus, adevărul și sinceritatea rentează din ce în ce mai puțin, pornind cu pași repezi spre ”deloc”, alegerea majorității la întrebarea ”Ce ai alege, adevărul sau minciuna?”  ar fi, fără îndoieli prea mari, minciuna. Asta, dacă eliminăm din ecuație ipocrizia, ajunsă astăzi ”un rău necesar”.

Dreptatea s-a sulemenit și ea, ajungând să fie o parodie ieftină a ceea ce era cândva, mai oarbă decât ar fi cazul, iar talerele ce-ar fi trebuit să  rămână în echilibru, nepărtinitoare, parc-au devenit subiect de…licitație! Cine dă mai mult, ăla e nevinovat!

 

Și de-ar fi ”doar” atât..parcă am mai putea să ne păzim cumva de anxietate și nevroze, dar când  vezi că din Binele de odinioară, ponosit și colectiv, din acel Bine modest, care cerea ca bunăstarea s-aparțină, echitabil, tuturor, n-a mai rămas ”decât” binele propriu, Binele MEU egocentrist, ce s-a umflat peste măsură și nici gând să pleznească n-are, ba s-a mai poleit și cu foi de aur…cum să nu te-apuce isteria de-ai mai rămas întreg la minte?

Și peste toate vine, mândru, Kitschul. Vine pășind semeț, agale, ca un stăpân incontestabil ce se află, sigur c-a luat sub stăpânire tot ce se putea lua. Iar în răstimpul ăsta, Frumosul zace la gunoi, așteptându-și moartea, îndurerat peste măsură de tortura agoniei. Căci Frumosul n-a dispărut doar ca etalon, ci și ca mod de viață, ca mentalitate. De la limbaj la suflete, de la pavaj la haine și clădiri, la lucruri  peste care suntem dispuși să trecem ca să ne vedem ajunși acolo unde-am vrea, Frumosul a murit, iar dom e Kitschul.

Frumosul a murit întâi în noi, în oameni, în fiecare, ca mai apoi să moară-n lume.

Și nimeni n-a avut curajul (sau interesul, cum vreți voi s-o luați) să-ncerce să oprească degradarea, vulgarizarea. Așadar, bun venit în modernitate, oameni dragi! Sper doar c-o să vă placă ce-ați creat, că o să spuneți cu mândrie-n glas ”Dar am contribuit și eu la asta!”

 

Un gram de fericire, va rog!

Image

 

Vremurile în care suntem ”forțați”, de o entitate de-obârșie incertă, să ne ducem existența, seamănă din ce în ce mai mult cu un montaigne-russe.

Suntem o nație (sau, poate, o specie?) de bezmetici ce-aleargă năuci, fără să știe de unde, încotro, și mai ales de ce, vrând parcă să păcălească timpul, să mintă că ei chiar caută…ceva. Ce? Nu se știe.

  Oricum trăim într-un regat al nebunilor, în care singura lege fundamentală rămâne paradoxul : trăim în ”era informației”, dar, cu tot volumul indecent de informații care ne este pus în mod constant pe tavă, nu mai știm să lucrăm cu ea, spunem că suntem stăpâni pe noi când, de fapt,  ne mulțumim să vegetăm într-o stare de profundă scârbă, lehamite, apatie, încorsetați ca într-o menghină de reguli și norme (etice și nescrise majoritatea) și adormim hăituiți de ceea ce se poate lejer numi ”plaga mileniului” :  dorința de a avea.

Credem cu tărie că totul se poate cuantifica, stoca, eticheta, categorisi, cumpăra, avea.Tot, fără discriminare. Inclusiv fericirea. Mai ales fericirea. Pe scurt, cu cât ai mai multe, cu atât  gradul de fericire crește. Și, cu toate astea, oamenii cie mai bogați ai lumii (și, prin urmare, cei mai fericiți – ipotetic vorbind) sunt, totodată, cei mai nefericiți. Pentru că omul e, înainte de toate, cel mai mare naiv.

E credul și nu vrea să accepte forma brută a realului, neprelucrat de toate născocirile-i numite, pompos, ”convenții sociale”. Nu ; el crede ce-i place lui să creadă, ceea ce-l liniștește, îi asigură un minimum de confort psihic.      Astfel, cum a aduna e, de departe, una dintre cele mai simple activități, nu-i de mirare că tot mai mulți suferă de ceea ce se numește ”Sindromul Hârciogului”. Simt nevoia compulsivă să aibă cât mai mult din orice, în virtutea ideii că ”nu se știe niciodată când îți vor folosi”. Așa apar, din Neant parcă, legiuni de colecționari fără vocație, de avari fără discernământ, de frustrați fără cauză.

Uneori tot acest talmeș-balmeș unanim acceptat, însușit în mod deliberat, tacit, la nivel macro, mă face să mă întreb cine deține cu adevărat Fericirea. Religiile? Nu, sigur nu ele, deși o promit cu o falsă vitejie-n glas, indiferent de dogmă. Poate că fericirea-i un drog. Dar, dacă e așa, dacă fericirea e dependență, atunci hai să-i căutăm pe EI, pe acei dealer-i egoiști ce-o țin doar pentru ei, și să le-o cerem. Să ne cerem, fiecare, partea de adicție ce i se cuvine. Dar se impune altă întrebare : oare ne-am permite-o?

Noi, oamenii, TOȚI oamenii…ne-am permire oare Fericirea? Se pare că nu, din moment ce n-o putem nici măcar defini. Poate-i în noi și am fost orbi. Sau, poate că nici nu există de fapt. Poate a inventat-o vreun nebun, într-un moment de lucidă cruzime asumată.

Câte fire de nisip, atâtea posibilități și încă pe-atâtea răspunsuri…cine-o știe??

Până atunci, până unul din voi o află, o să-mi închid ochii și-o să murmur încet, abia șoptit, ca pe o incantație străveche : ”Dați-mi un gram de fericire, vă rog! Unul…atât!”

Fereastra cu minuni

Image

 

E una din zilele acelea dulci-amarui de toamna, lungi ca un rau linistit, cu parfum de trandafir, tamaioasa si nuci. Frunzele zboara, ca intr-un dans ciudat, ancestral. Pe prispa unui conac, o fetita canta din flaut un cantec vechi si dulce, de mult uitat. Langa ea, o batrana isi bea cafeaua cu inghitituri mici, jucandu-se, nostalgica dupa vremuri apuse, la fel ca soarele acum, cu o crenguta de maturica.

-Bunico, de ce pleaca toate pasarile? De ce oamenii raman mereu pe loc?

-Ehei, draga bunicii, esti prea mica acum…cand vei mai creste, o sa vezi, draguto, ca si oamenii pleaca, pentru ca alearga dupa “mai bine”. Vino cu mine.

  Rasuci o cheie in usa care, pe langa fetita, parea un urias din lemn sculptat. Cantecul se terminase, iar Ingrid o urma curioasa.

Ingrid era o fetita ce te ducea cu gandul la un vulcan in eruptie. Era micuta, fragila, cu ochii ca doua bucati din noapte, de un albastru sublim, apropiat de negru, cu piele alba de aristocrata si  parul ca o vapaie nestinsa, vesnic pusa pe sotii, de o veselie molipsitoare, care te coplesea.

 Fetita era lumina batraneilor, care, de cand parintii fugisera de responsabilitati, abandonand-o, au avut ca unica vrere sa o creasca frumos, armonios, si sa isi reverse tot prinosul de iubire asupra ei. Bunicul o invatase sa cante la flaut si pian, bunica o invatase sa picteze si sa citeasca. Si viata era abia la inceput.

      Ajunsera intr-o camera mare, ai carei pereti erau tapetati cu carti legate in piele maronie. Un candelabru vechi, ce pastra amintirea regalitatii, un semineu si o pendula erau piesele in jurul carora fusese amenajata incaperea. O masa simpla, din lemn de cires, cu picioare de fier forjat trona in camera, inconjurata de scaune din lemn si piele moale, iar la picioare le stateau covorase de blanita facute din capturile bunicului, vanator inrait, si de lana colorata, primite in dar de bunica.

Bunica se duse sa ia o carte din biblioteca, in timp ce Ingrid rasfoia de zor colectia de viniluri, in cautarea discului pentru acea zi. Scuzabil oarecum, caci era o copila indragostita de muzica.

-Ingrid, vino sa iti arat ceva, scumpa bunicii!

-Imediat buni! Si incaperea rasuna de acordurile de jazz ale melodiei. Pe masa, ceaslovul visiniu cu monograma si ceainicul de bronz asteptau, cuminti, sa le vina randul.

-Ce e asta bunico? Intreba fetita in vreme ce isi turna in cescuta cu flori desenate ceai de tei si flori de portocal.

-Asta, draga mea, e albumul familiei noastre. E foarte vechi si valoros, contine chiar si gravuri ale strabunilor nostri, comoara transmisa de la o generatie la alta, imbogatit de fiecare prin a carui mana a trecut.

-Wow! zise copila…Bunicul im promisese ca mi-l va arata intr-o zi…

-Dar, banuiesc, nu e nimic rau ca ti-l arat eu. Nu?

-Normal ca nu!  Si-asa ma facuse curioasa..stii cum e el.

 Degetele-i firave si lungi mangaiau paginile ingalbenite de timp, in vreme ce imaginatia-i bogata o trimitea in vremuri cu parfum de leventica si mosc, la fel ca povestile vanatoresti ale bunicului ce o tineau cu sufletul la gura in serile geroase de iarna. O singura gravura ii atrase atentia, deoarece asemanarea fizica dintre ea si doamna aceea era vizibila.

-Bunico, cine a fost ea?  De ce semanam atat de mult? intreba micuta cu ochi curiosi.

-Asta…e o alta poveste, pe care insa ti-o voi spune acum.Sau vrei sa fac si eu ca bunicul? zise ea razand.

-Nuu, hai la fereastra sa-mi spui, zise fetita asezand ceaslovul inapoi in biblioteca.

-Cum vrei tu.Se face tarziu si nu stie nimic de noi. Sa vezi ce-o sa ne caute bunicul…zise Maria zambind strengareste.

-Lasa-l pe bunicul, zi-mi povestea! Off, si mai si ziceai ca nu vrei sa faci ca el!

-Bine curioasa mica!  Femeia aceea e ruda bunicului, caci bunicul are radacini italienesti. Ea a fost ducesa de Napoli.

-Da? Ce frumos!  Ducesele erau un fel de printese, nu? Ca bunicul asa zicea.

-Da, un fel…ca multe-ti mai spune si el!

-Si cum o chema?

-Numele ei era Elena si trebuie sa-ti spun c-a jucat un rol imporant in inflorirea Renasterii.

-Daa? Cum asa? intreba fata, insetata de cunoasterea trecutului.

-Pai, draga bunicii, fiind ducesa, era o persoana foarte influenta. Avea  niste standarde exigente, iar artistii care o cucereau, isi cucereau si gloria. Multi au fost trimisi la curti regale sa le decoreze castelele. Si mai trebuie sa afli ca ti-a lasat cu limba de moarte bijuteriile ei, atunci cand contesa de Provence, geloasa pe faima ei, a otravit-o.

-Mie? Cum asa?? Ca doar nu ti-o fi zis bunicul ca ma cunostea!

-Eei, bineinteles ca nu, dar ea stia viitorul. Nu ti le-a lasat tie explicit, dar a zis ca la un timp se va naste o fetita care sa ii semene identic. Acea fetita va primi comoara ei.

-O comoara? Doamne Dumnezeule, o comoara! Nu e si-o pisica in comoara aia? Imi doresc tare mult o mata!

-Nu, mata nu e, dar iti va placea. Hai sa ti-o dau, vrei?

-Bine, dar nu se supara bunicul?

-De ce? A sosit timpul.

 Asa ca isi desprinse esarfa de la gat si o lega la ochi.

-Miroase a busuioc!

 Se duse la subsol, printr-o trapa, de unde veni cu un cufaras croit dintr-o singura bucata de jad.

-Gata, poti deschide ochii!

-Wow….ce frumos e! Pot sa-l deschid?

-Doar de-asta ti l-am adus. Ia-l! E al tau acum.

 Il deschise cu maini tremurande, si ochii i-au fost luati pe data. O bratara cu opale calde si onix grafic, un medalion din safir de culoarea ochilor ei si diamant pe un lant in forma unei franghii subtiri de argint si o agrafa de prins in coc cu perle, rubine si smaralde vioaie, ce contrastau placut cu parul de morcovi al copilei.

Alaturi, o scrisoare fragila, in italiana veche, testament al viitorului.

-Buni, e superb! Nici nu visam macar la asta…auzi, tu imi poti citi scrisoarea?

-Nu, nici macar bunicul. Sarcina care iti revine tie, e sa o descifrezi si sa o implinesti intocmai. Accepti?

-Desigur! Sunt atat de curioasa incat as incepe de-acum.

-Lasa puiule, mai bine hai la cina. Bunicul o fi ingrijorat peste masura. Uite, cheia bibliotecii ramane la tine, langa scrisoare si bijuterii.

-Bunicule, bunicule, ce e de mancare? intreba Ingrid aruncandu-se in bratele batranului.

-Pateu de rata cu stafide, dupa o reteta veche a familiei mele. Tocmai l-am terminat. Iar

 te-a inchis buni in biblioteca sa-i asculti povestile? zise mosul razand cu pofta.

-Ma tem ca azi ea m-a sechestrat pe mine, glumi batrana. E tarziu, eu ma duc la culcare. Noapte buna, dragilor!

-Noapte buna! rostira ei in cor.

  Afara, luna rosie domina lanurile de lavanda melancolica. Ingrid se duse, culese o crenguta  si intra incetisor in casa, spre cameruta-i cu ferestre mari.

-Ca sa dorm linistita, ii sopti ea pisicii albe ce venise la picioarele ei. De maine o sa se schimbe multe, rosti ea cu un ochi pe cer si altul la pisica, vizibil ingandurata.

  Ca astea sunt conjuncturi rare ,iar un om trebuie sa fie pregatit mai ales pentru neprevazut, nu credeti?

Scrisoare catre lume

Image

 

Da, stiu, timpul te preseaza si te grabesti. Nu vrei sau nu poti sa mai citesti. Insa eu tot am cateva lucruri sa-ti spun. Ramane la latitudinea ta daca le vei afla si cand.

Stiu tot ce ti se imputa : ca esti meschina, rea, duplicitara, egoista, marsava, a dracu’, rece, ca ucizi tot ce au oamenii mai bun in ei, si ca furi tot ce se poate fura din vietile oamenilor ; chiar stiu. Dar eu iti multumesc.

Iti multumesc pentru tot ce am avut ocazia sa vad pana acum, pentru ca

mi-ai dat modele care sa ma ghideze, mi-ai oferit ocazia sa ranesc, sa fiu ranita, sa-mi expun sufletul si sa le vad expuse in toata goliciunea lor pe ale altora. Mi-ai pus in fata ingeri si demoni cu aparente de oameni si m-ai lasat sa aleg de a cui parte sunt. M-ai lasat sa imi imaginez tot despre toti si toate si m-ai lasat sa–mi vad fantasmele implinite sau naruite. Nu m-ai cenzurat, ba chiar din contra, mi-ai aratat tablouri antagonice si m-ai lasat, ca pe un curios intr-0 galerie de arta, sa le iau din toate unghiurile. Ai fost un profesor exceptional, aratandu-mi toate consecintele posibile departe,  intr-un plan abstract, ca intr-un vis.

Si am atatea inca pentru care ar trebui sa-ti multumesc, incat mi-ar lua o vesnicie sa le-nsir pe toate. Dar asta nu inseamna ca n-o sa incerc. Unul dintre cele mai importante este, fara indoiala, faptul ca inca exist. Si nu oricum, ci sub o forma careia nu am prea multe sa-i reprosez.

De la tine am invatat multe : ca nimic nu poate fi considerat ca drept, ca de multe ori e loc intai de mai rau si-abia apoi de mai bine, ca actiunile nu pot fi rupte de context sau de vremea in care se petrec, ca singurul timp existent este doar cel al vietii noastre interioare, racordat la cine stie ce dimensiune eterica, fascinanta, ca oamenii sunt fiinte din cale-afara de complexe si, pe alocuri, ciudate.

Iti multumesc pentru faptul ca nu mi-ai rapit inca nonsalanta si ironiile, ca nu mi-ai taiat aripile si ca, desi nu merit, ma ajuti sa dau inainte

punandu-ma in jurul celor mai diverse categorii umane, chiar daca nu am realizat dintotdeauna acest lucru. Tu mi-ai aratat sacrificiul si iubirea, iar eu nu-ti pot fi decat recunoscatoare. Mi-ai mai aratat si ura, viciile si autodistrugerea, dar, ca de obicei, m-ai lasat sa aleg de una singura.

Si-ti promit ca voi incerca, pe cat posibil, sa-ti intorc darurile. Asa simt eu ca trebuie facut. Ca eu nu exist fara tine, dar disparitia mea nu e nici un impediment in calea fiintarii tale. De fapt, eu cea de azi nu sunt altceva decat creatia ta. Si iti multumesc pentru ca ai putut fi atat de marinimoasa cu mine ; n-o sa regreti.

Acum te las, caci ti-am rapit destul de mult timp si nu trebuia. Tine minte : orice s-ar intampla, pentru mine vei ramane mereu cea mai buna varianta, dintre toate optiunile probabile.

Regrete

Image

 

Era odata un satuc mic, inconjurat de padure asemeni unei tabere de talhari. Vara plecase, era ultima zi de august colorat si solar. Toti copiii erau gatiti de sarbatoare si se perindau falosi pe-o ulicioara plina de praf.  Acolo, la capatul drumului, era o bisericuta veche, uitata, ce respira sfintenite. Era destul de mare sa fie numita biserica, dar ii lipseau pompa, fastul pe care le afisau, sfidand smerenia impusa de Cel Sfant, suratele sale cele noi.

Mia ajunse ultima. Era o fetita isteata, care iubea povestile si visa mult. Tot satucul o iubea pe mica Mia, care, de cand bunicii murisera, devenise copila tuturor. Daca intrebai pe cineva de ea, de povestea ei, te privea in ochi si se multumea sa ofteze lung si sa plece capul, intristati.

 N-avea nici 19 ani, dar traise deja atatea necazuri….si numai bunul Dumnezeu ii fusese alinare. Parintii ii fusesera luati prizonieri de nemti cand ea avea numai trei luni. Nu-i cunoscuse  altfel decat din vorbele si amintirile bunicilor si celorlalti batranei din sat. Si ar fi vrut asa de tare sa petreaca macar o ora cu mama si cu tata…sa-i vada ea, sa simta cat de tare o iubesc! Dar..nu se putea.

 Cand a facut 6 ani, bunica a hotarat sa o dea la invatatura preotului, ca poate o nimeri vremuri mai bune biata lor fetita. Preotul, un batranel inalt si uscativ, cu barba alba, lunga privirea curioasa si totusi impaciuitoare, o primi pe fata la invatatura fara plata, ca prea trecusera multe nenorociri pe la ea. In schimb, il lua pe bunicul la targ, iar de bani il ajuta sa-i aleaga un  calut alb si sprinten.

Anul trecu asa cum trece un norisor pe cer, iar batranul se imbolnavi de plamani. Vantul incepu sa se inaspreasca, ploaia cea de neoprit devenise rece si biciuitoare, iar copacii erau dezgoliti, asemeni unor cersetori solemni, chiar demni. Batrana il duse la doctori, vraci, preoti si vrajitoare, micuta Mia statea la capatai si il mangaia pe paru-i de zapada,s punandu-i povesti inecate de lacrimi amare.

-Buna mea nepoata, nu mai plange, totul va fi bine, ai sa vezi! Gata, linisteste-te! zise batranelul abia soptit ,cu un zambet larg pe fata.

-Dar tie iti e din ce in ce mai rau bunicule, cum oare as putea sa fiu linistita, data fiind recunostinta pe care ti-o port!??

-Stiu, insa tocmai ca ma respecti iti cer sa fii linistita. Roaga-te la Dumnezeu pentru parintii tai si pentru mine.

-Bine bunicule, cum vrei tu.

    Iarna sosi, iar odata cu intrarea Rusiei in razboi si la implinirea a 10 ani de Mia, batranul muri.

Muri intr-o dimineata in care geamurile incepura sa fie pictate cu flori de gheata aspre si reci, taioase, care, odata atinse, iti lipeau degetele de ferestre. Focul dansa vesel in soba, in timp ce pe plita innegrita de vreme fierbea linistit un ibricel cu ceai de musetel.

  Batrana intra in camera cu gandul sa puna lemne pe foc si sa il inveleasca. Atunci cand il atinse , raceala-i nefireasca o facu sa rabufneasca intr-un planset mut, cu lacrimi fierbinti, insuportabile. Vedeai durerea de pe chipul schimonosit de lacrimi, iar mutenia batranei iti impovara si tie sufletul.

La un momentdat, Mia intra in incapere, tiptil ca o pisica. O izbi violent imaginea batranei ce ingenunchease langa pat. Se albi la fata, lacrimile ii venira in ochi si, traumatizata vizibil, se puse in genunchi si zise:

-Te rog bunico, spune-mi ca doarme! Te rog!

-As vrea sa te mint draga mea…sincer; chiar as vrea. Dar e imposibil.  Vezi si tu, bunicul  nu mai e.

-Nuuu!!! De ce bunico? Mi-a zis ca e bine, ca o sa treaca….de ce s-a dus, noi cui ramanem!!??? Cui???!?! Buniculeee! striga fetita printre lacrimi si suspine.

    La inmormantare fu tot satucul prezent, de la prunci la batrani, deoarece era iubt de toti pentru jovialitatea lui, pentru snoavele si povestile pe care le spunea copiilor cu drag, la o stafida si un pahar de sirop. Mia nu zicea nimic, privea pamantul alb si ofta prelung. Batrana bocea, facand sa se sparga linistea monumentala a iernii. Ii promise nepoatei ca o va ajuta sa treaca peste cu brio si o facu sa zambeasca atunci cand, in momentul in care ultimul pumn de pamant cadea peste el, incepura sa cada fulgi de nea mari, ca din povesti.

-Vezi, si bunicului ii pare rau ca a trebuit sa plece, zise preotul mangaind-o parinteste. Lasa, va avea grija de tine alaturi de parintii tai si de ingeri.

-Da, asa e, dar  tot regret ca a plecat parinte. E tata, nu am cum sa il uit.

-Asa-i, acum zambeste copila, caci era om bun si nu i-ar fi placut sa te vada trista.

-Uite, vino de maine la noi, zise preoteasa. Te voi invata sa brodezi, daca vrei. Mereu mi-am dorit sa am o fiica, ce zici?

-Va multumesc, o sa vin, promit. Mi-ar placea asa de mult sa stiu sa croiesc si sa brodez…

-Lasa, o sa inveti, esti un copil bun. zise preoteasa, o femeie maruntica si blajina, gata oricand sa ajute.

     Venira primavara, si toamna, iar Mia crestea cu fiecare zi tot mai armonios. Trupul era inalt si zvelt, sufletul pios si fragil. Era gratioasa si feminina, o croitoreasa priceputa ce isi imprastia stiinta peste tot, ca o floare parfumul. Petrecea timp mult la biserica, pentru ca isi cauta linistea si era singurul loc unde o putea gasi, locul in care vremea statea-n loc.

La doi ani distanta, odata cu aparitia ghioceilor, bunica muri si ea, lasandu-i mostenire casuta si o educatie bazata pe valori solide.

 Avea acum 17 ani, asa ca se gandi ca ar fi vremea sa isi aranjeze cumva viata ce urma sa inceapa, asa ca se duse in oras si se angaja croitoreasa pentru uniformele soldatilor, pentru ca, in vara, sa plece si ea pe front, ca sora medicala.

 Mia iubea  oamenii prea mult pentru a fi femeia devotata unui singur om, asa ca isi dedica viata oamenilor care aveau nevoie de ea.

   Regretele insa ii apasau sufletul mai greu pe zi ce trecea, terminandu-si povestea cu un oftat greu intr-o chilie din manastire, in credinta, smerenie si singuratate depline.

        Caci viata e facuta ca sa o traiesti, fara ca, insa, sa ajungi in punctul in care traiesti exclusiv pentru tine, fiindca orice zi, oricat de mizera, devine o zi frumoasa cand vezi zambetul recunoscator al copilului pe care tocmai l-ai ajutat. Altfel, ce rost are viata, daca nu sa te faca sa imparti zambete si sa termini fiecare zi senin si implinit?

 

  

Casuta de nicaieri si palatul de acolo

Image

A fost odata, nu demult, in universul asta meschin si multifatetat in infinitatea lui, o prietenie. Mai ciudata, dar era o prietenie frumoasa intre o cometa pe nume Ă si o calatoare prin infiniturile acelea ciudate, pe nume Kara.

Kara era o pamanteana care, satula de iadul de acasa, a plecat de pe planeta ei sa caute viata. Era o fata inalta, vioaie, cu ochi verzi si patrunzatori si par ce batea in mov de la ultima explozie stelara,  chiar daca ea era roscata.  Se imprietenise cu Ă atunci cand aceasta o ajutase sa scape cu viata de pe o planeta ostila. “Ce primitivi, nu stau nici macar la poza!” Si, de-atunci, ea si Ă erau nedespartite, pastrand totul pentru ele, vazand tot ce se putea vedea impreuna.

Ă era o cometa batrana, cu o coada din pulbere de stele pe care “vara” o facea sa semene cu apa, pentru ca micuta ei prietena sa poata inota aidoma unei sirene, iar atunci cand Kara socotea c-ar fi iarna, ii facea din coada ei partie pe care sa patineze-n voie. O iubea nespus pe curajoasa pamanteana, astfel incat o lasa, in mod ciudat si neasteptat, sa locuiasca in capul sau.

Capul cometei era mare, incapator, iar doua ferestre mari ii tineau loc de ochi. Interiorul semana cu cel al unei casute, spatioase si calde, plin de lucruri care ii aminteau de casa. La loc de cinste stateau albumul de fotografii cu prietenii ei, un cufaras in care erau adunate scrisori de la Kali, prietena ei din India.

Pe Kali o cunoscuse acum multa vreme, la un templu budist in care intrasera ea de curioasa, sa vada cum e atmosfera, iar cealalta se duse sa se roage, despovarandu-se de povara ce-i atarna pe umeri. Si, ca un facut, tot curiozitatea le-a imprietenit. Kali vroia sa stie mai multe despre albii care-i facusera atata rau ei si familiei sale, pe cand Kara vroia doar sa afle cum gasesc maestrii pacea interioara.

             Erau doua lumi aflate intr-un templu, aflat la capatul unui labirint de poteci, pentru ca, desi era un oras destul de mare, drumurile nu erau nici macar pavate, fiind lesne, ca strain, sa te ratacesti prin acel labirint cusut din zeci de ulicioare, fara nici o alta farama de sacru, in afara acelui templu care-l marginea, izoland parca labirintul de vitregia timpului si de ura altor lumi. Era refugiul suprem, coltul de cer spre care si saracii, si oamenii bogati se indreptau cu aceeasi smerenie si-aceeasi vrere nebuna de-a atinge Nirvana.

Orasul semana cu-n ou de sticla brodat cu lacrimi de vreme, trist si saracit de razboaiele cele multe si grele ce dusese pana atunci. Doar soarele si tinerii mai zambeau catre intinderea nemangaiata de ape. De la un kilometru distanta, palatul maharajahei veghea cu atentie la viata supusilor, alaturi de ruinele vechiului oras, care priveau nostalgice parca, cu putina vlaga ce le-o mai lasau mangrovele ce le napadeau fara scrupule, acaparandu-le si ultima farama de viata, in vreme ce se-ntindeau aidoma unei caracatite lenese in grota submarina.

Dupa razboi, care, fiind ultimul, era si cel mai devastator, lamaiul ce ajungea deopotriva in cer si in inima pamantului, era unicul loc de intalnire al tinerilor ce nu fusesera luati prizonieri. Coroana-i acoperea asemeni unei umbrele-gigant orasul pasnic, iar florile-i se impleteau cu aerul de mare, facand o atmosfera de poveste.

Linistea tulbure a amiezii fu sparta-n piese mici de cofetarul ce striga, suparat

nevoie-mare, la o pisica tarcata ce-i furase, pe nesimtite, tava cu briose tocmai cand a

 scos-o din cuptor, spre deliciul copiilor ce radeau, tinandu-se de burta.

-Mojicilor, voi ati dresat-o! Las’ ca v-arat eu voua! si incepu sa-i alerge pe langa pom.

-Nu noi nenea, nu noi! ii strigara copiii.

-Asa face mereu? intreba Kara mirata, decojind o lamaie rosie, fara graba, catarata-n lamai asemeni unei maimute.

-O da, mereu! El a-mbatranit, mata a prins gustul prajiturilor si-acum i le fura. Nu-l inteleg de ce nu-si ia un ucenic, zau asa!

-Sau sa-nchida naibii sandramaua daca nu mai e-n stare! replica obidita Kara.

-Nu, asta nu! Ce ne facem noi fara patiseria asta? Asa cum o vezi, sandramaua asta-i coace prajiturile maharajahei! E locul nostru de-adunare atunci cand ploua, nici in gluma sa nu mai zici asta!

-Imi pare rau, nu stiam!

-Da, se vede ca nu esti de prin partea locului. Uite, ne-a lasat si noua pisica, ia de gusta!

Si ii intinse doua briose ce abureau, neatinse.

-Mm, sunt bune ,zise Karina. Nu credeam partea cu maharajaha, dar acum nu mai am nici macar o umbra de-ndoiala. Dar ia te uita, ce-i acolo?
-Unde?

-Pe mal, fetele de-acolo, ce fac ele? intreba Kara, care descoperea timid lumea plina de magie a Orientului, care pentru albi era ferecata cu o mie de lanturi.

Pe malul oceanului, doua fete se jucau cu esarfe de purpura. Aveau pe ele sari, care se cam udasera, lipindu-se de piele.  Una din ele era inalta, impodobita cu aur si imbracata cu un sari de culoarea movului episcopal. In maini avea doua esarfe lungi si rosii. Cealalta, mai mica, purta un sari ca de cerneala, avand in maini aceleasi esarfe lungi ca si sora sa cea mare. Singurele-i podoabe erau bratarile late de aur, acoperite de perlele cele mai frumoase.

-Oh, ele…ele sunt culegatoarele de perle. Sunt iubite de toata lumea, insa ele isi vad doar de perlele lor. Numai cea mica mai e si tamaduitoare.

-Da? La cat este de mica, nu prea-ti vine sa crezi.

-Stiu. Si cu toate acestea, e-adevarat. Au invatat de la bunica lor, mare tamaduitoare, fata de care avem un respect profund.

-Si cea mare…Doamne, e perfecta, daca ar ajunge in lumea alba ar deveni Miss Europa pe data! Nu credeam ca exista o asemenea frumusete!

                -Miss? Ce-i aia?

-Cea mai frumoasa fata. E un titlu pentru care unele fete muncesc toata viata ,si tot nu-l obtin!

-Ce ciudati mai sunteti si voi, albii…Aproape ca mi-e mila de voi!

Fetele se jucau in lumina crepusculara asemeni unor nimfe ce-au venit din Iad sa ispiteasca omenirea, sa o distruga-n joaca.

Se unduiau pe muzica marii asemeni unor trestii udate de-o furtuna, intr-un mod care, pentru albul profan, ar fi cel putin erotic, facand sa-i fiarba sangele statut ca lava unui vulcan naravas.

“Si ma mai mir ca sunt asa iubite! Pai, dac-as fi ca ele, as fi adorata, nu iubita!”,gandi Kara privindu-le cu atentie printre ramurile bogate ale lamaiului, ca un elev stangaci ce vrea

sa-si imite maestrul. Shiva, cea mare, se lasa in genunchi si incepu sa se miste ritmic pe muzica lumii, miscand cu moliciunea ce imbie la cunoastere si indoiala bratele-n care tinea esarfele, si intregul sau trup, acoperit de paru-i din carbune, ce se atingea de nisipul alb si granulat, facand o imagine idilica,de neuitat.

Atinse o creanga si, deodata ,se pomeni urcand in varf, intovarasita de strigatul prietenei sale:

-Sa-mi scrii fetito! Da?
-Daaa! se auzi raspunsul Karei ce parca era aspirata de arborele imens, gatit de sarbatoare cu flori verzui.

Se trezi in aer, in varf de luna, cu o sticluta in buzunar ce adapostea ,ordonate pe etaje, toate miresmele ce-o imbatasera-n visul Indiei: parfumul de ciocolata fierbinte si vanilie al brioselor furate de mata, mireasma aparte a lamaiului ce-o adapostise, de saratura saturata a oceanului, cu unda de cafea arabeasca si condimente fierte-n apa de mare al culegatoarelor de perle incitand la vise infiorator de reci in fierbinteala umezita a  soarelui ce parjolea dement, deopotriva, apa si uscatul.

In lumina selenara, inconjurata de pulberea stelara ce impestrita coloristic albastrul sobru-al infinitatii aleia covarsitoare ,Kara avu o revelatie: ala era, de fapt, Arborele Vietii, venerat in draci de samani, pe ale caror tobe sta desenat intr-o maniera impozanta, mai ales de prietenii sai,apasii.

Atunci, un raset sincer cutremura din radacini universul, un ras de copil care se prinsese unde i se ascunsese comoara lui de dulciuri. Pentru ea nu era deloc covarsitoare acea infinitate, ba chiar ii placea, se simtea familiara,ca…..acasa. Un alt <acasa>, pentru ca pe cel vechi il parasise fara multe remuscari la 13 ani, cand plecase dupa cheile universale ale realitatilor posibile, existente si fictive, lasand toata comunitatea socata, traumatizand-o si mai mult cand promisese ca va reveni ea….candva.

Asa ca trase aer in piept si o porni la pas pe Luna, sa vada ce gaseste. Fu oarecum dezamagita cand gasi doar o arcada de fildes sculptata, dar se remonta rapid si trecu prin ea, curioasa de ce-o sa fie. In mai putin de 5 secunde se pomeni pe-o planeta gri, sumbra si trista, ce parea pustie.

-Doamne, parca toti au murit pe-aici! ofta ea.

Cand termina de zis,  vazu ce se afla dupa perdelele gri ce invaluiau, ca sa

te-nsele, intreaga planeta. Incerca sa-i fotografieze, dar ii sparsera obiectivul.

“Drace, isi zise, astia-s dementi, aici mor!” gandi ea. N-apuca sa isi termine gandul, ca o lumina puternica-i striga cu glas de tunet.

-Sari!

Era Ă.

-Mersi ca m-ai salvat, altfel acolo-mi ramaneau ciolanele!

-Eeh, nu-i nimic. Dar ce dracu’ faceai pe planeta aia? Sunt cei mai uraciosi din tot universul asta!

-Pai…am picat din Luna! ii raspunse razand.

-Mda, nu esti prima. Dar esti prima care scapa. Ah, era sa uit: numele meu e Ă.

-Eu sunt Kara. Drace, era cat pe ce! Daca vrei, putem fi prietene.

-Sigur! Nici nu ma gandesc sa te las de capul tau prin universurile-astea.

-Pff…iti raman recunoscatoare.

-Bine-bine, dar pana una-alta, hai la bord!

Astfel se imprietenira cele doua; o prietenie care dura cateva eternitati.

La un momentdat, tot cutreierand, ajunsera si in dimensiunea viselor. Acolo, Kara dete peste un baiat aidoma cu cei de-acasa. Era inalt, cu plete blonde, ondulate si pielea de nea.

-Ce faci aici? il intreba mirata. Din India n-am mai vazut oameni decat in poze.

-Te asteptam. Eu sunt Ian.Tu esti Kara,nu?

-Ba da.Dar….cum?
-Pai ,e simplu. Am fost blocat aici si mi s-a zis ca nu voi iesi de-aici decat atunci cand voi simti o dragoste imensa pentru una din fetele ce se vor perinda pe-aici. Ti-am  simtit venirea. Si de  cand te-astept…

-Stai asa, tu-mi zici mie ca suntem predestinati, sau cum? Ca nu mai pricep chiar nimic!

-Da. Tu trebuie sa vii cu mine, doar eu si cu tine, altfel vechea noastra lume se va sfarsi!

Ea se duse, traumatizata,l a Ă si-i zise:

-Ce ma fac soro? Zi-mi! Ca nu vreau sa te las singura, da’ nici sa se termine cu pamantenii din cauza mea!

-Eh, e simplu. Gandeste-te doar la batranii chinezi si la sticlutele lor ferecate.

-Chi! Asta era! Esti cea mai buna Ă! Hei, Ian, ia vino! Nu pot merge cu tine, dar tu vei veni cu mine.

-Cum? intreba acesta privind-o ca pe-o nebuna.

-Ei, cum….Chi! Tu intri in sticluta, iar eu o iau cu mine.

-Aah, da…Altfel nu?
-Nu. Hai, intra!

Si astfel prietena universului, Kara, isi continua peregrinarile cu dorul de casa alinat de sticluta cu chi ce-i facea sufletul sa planga cu povestile ei pe care i le soptea, iar ranile i le ungea ca un balsam magic cu mireasma Indiei.

Poate c-a gasit cheile si-o mai fi haladuind si azi galaxiile, daca nu s-o fi intors pe jumatate moarta de dor si mistuita de ganduri, acasa, la lamaiul cu flori verzui si nisipul alb.