Netrimise (1)

Dragul meu,

Vreau să știi că de la o vreme încoace îmi e dor. Tot mai dor. Mi-e dor de tine, de felurile în care mă făceai să mă simt, de noi.
Mi-e dor de ciocolata cu marțipan, și de zâmbetul tău un pic viclean, un pic fâstâcit. De felul în care mă simțeam când dansam cu tine pe Unchain my heart în lumina albă a dimineții, cu ramurile de pin pe post de perdea. De cum te lăudai că faci cea mai bună cafea. De momentele cu tine dimineața devreme și în plină amiază.
De felul în care se simțea tensiunea dintre noi în public. De felul tău boem de-a fi, de-a vedea lucrurile, lumea. De cât de ușor părea totul.
De tot ce a fost.
Și uneori, când îmi aduc aminte de asta, zâmbesc. Pentru că îmi dau seama că, într-un fel, n-ai plecat niciodată. Ai mers cu mine prin toate relațiile mele ulterioare, invizibil oricui altcuiva. Dar eu știu.
Știu, fiindcă n-am cum să uit, că tu m-ai învățat tot. Cum să mă abandonez momentului. Cum să-mi las pasiunea la joacă. Cum să nu-mi mai fie rușine. Cum să devin femeia care știam încă de-atunci că sunt.
N-a fost perfect, doar omenesc. Nu mi-a plăcut cum s-a terminat totul, și nici ce-a venit după. Dar a trecut, comparativ, e mult mai puțin decât ce-a fost bun.
Și, dacă te-aș regăsi, la un moment dat, nu ți-aș spune lucrurile astea, nici măcar de m-ai trage de limbă, așa cum ți-e obiceiul. Pentru că n-ar avea rost, și pentru că știu că, oricum, n-ai uitat. A trecut timpul, probabil te-a schimbat și pe tine, așa cum nici eu nu mai sunt cea de-atunci.
Aș lua-o însă de la zero, și ți-aș oferi o poveste nouă, cu alte amintiri. Dacă.
Până atunci, rămânem așa. Un pic boemi, un pic senzuali, și poate, uneori, un pic nostalgici.
Cândva a ta,
L.

Cum să spui totul tăcând: Ioșca.

Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru.
Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea.
Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul.
Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini.
El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.

Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale.
Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei.
Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri.
În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund.
Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls.
E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar.
Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale.
Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă?
Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe.
E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi.
Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.

Love on display

Time passed, a lot of things happened, and yet, February has arrived again. And, as in any other February, love statements are being shown off everywhere. I mean, if not during the love month, then…when?

My subjective answer to this question is daily. Because, if you love, if you really love somebody, then you love them daily. And you prove your life to them daily, not only a few days a year. That is anything but love, at least in my book.

I write this piece as V-Day’s approaching. The thing is that now, unlike a normal year, it hits different. Like anything else, love and dating have been tested a lot. And, if anything happened, it was a shift in the way we’re looking at our romantic ties.

We feel the need to be loved, appreciated, and held, now maybe more than ever. We need contact with others, physical affection, and emotional support. We’ve seen couples breaking up after years and years, and couples that have only grown stronger from this.

And we see our single friends doing their best to deal with the lack of romance in their lives. This meant going back on dating apps, talking to other people, thinking about how to merge dating and staying safe, working on themselves, or talking with their friends about it.

This also means that all the public display of perfect relationships affects them more than it would on a normal year. It does so because, unlike other years, they’re now finding themselves to be severely limited. They can’t go to singles parties, they can’t go on random dates with people they’ve chatted with for a week, or so, they can only sit there and watch.

And seeing everyone else posting their perfect, sweet, incredible relationship all over Social Media is harming their mental health more than usual. It brings up old feelings of inadequacy, of being unworthy, of being bad. These are some hard to cope with things, especially after a year of pandemic, constraints, anxiety, uncertainty, loss, grief, and burn-out. Because no one has enough mental energy to deal with all these things at once.

What should you keep in mind for this V-Day if you’re one of the single and struggling friends in your group?

No one has it all

I’ve said it once, I’ll say it again: not everything we see on Social Media is real. Most of the time we see just cut-outs of the reality. The highlights of the day, if you want.

This means that all those pretty flowers and cheesy gifts can be an expression of love, but can be as well an expression of fear and anxiety. Keep in mind that a lot of people have turned to buy stuff online as a distraction from their pandemic anxiety. Maybe you’ve done this yourself. There are always two sides to a story, regardless of what the story’s about.

The perfect relationship doesn’t exist in real life

The only place where relationships are perfect, with cute words, gifts,  and appreciation is the Internet. In real life, a relationship has also ups and downs, bad days, heated arguments, and partners asking themselves What was I thinking when I’ve picked you?

And these are the happy, ordinary cases. I am not going to talk about all the abusive, toxic relationships that are living hell in real life and all sugar and pink sequins online. Keep in mind that the number of partners reporting abuses from their significant others has severely increased during the pandemic, so most probably what you see is not what you get.

But none of these things are worth posting online, are they?

You’re not alone in this

This is not the problem of an individual, but of a big part of the population. And it’s okay, this year has wrecked us all, without any kind of discrimination. Our social interactions are being severely diminished, and we play by different rules. Even like that, it’s temporary, and we have to try our best to be patient and, you know, just hang in there.

You are worth it

Having to say this makes my heart sad, but I will do it anyway. You are worth it. Even if you’re single for a long time, or maybe your significant other and you have just split up, you’re worth it. You deserve kindness, respect, attention, care. You deserve to be supported, feeling understood, loved, important. appreciated. You deserve to have around people careful when it comes to your emotional needs, people who won’t belittle you for having a bad period or feeling low. And no one should ever have enough power to make you think otherwise about yourself.

You can still celebrate

Even if you’re single, you can still celebrate love. I mean, self-love is love, after all. So go ahead and treat yourself.

It doesn’t matter if you choose to put on some make-up and nice clothes, take a loong bubble bath, cook something delicious, watch those cheesy movies you’ve always postponed, have a videogames night, or simply sleep in early. It’s your celebration, and you get to do it your way. What matters is reminding yourself that you can be single and still have a lovely time.

Stand your ground

In times like these it can be really tempting to go back to people we share memories with. Maybe our exes, maybe some close friends that proved themselves to be bad for us.Friendly advice: don’t. The reason is the fact that, usually, the mix between nostalgia and loneliness seems to erase the downsides of those relationships. You don’t need to bring back something harmful to your mental health and overall evolution. You know and deserve better. And you will get what you deserve when you’ll stop trying to open closed doors.

These are just a few things we could do to ease our passing through the month of love. Keep in mind that all the good love stories begin with people that have fallen in love with themselves in the first place, and find their way to it. It can be journaling, psychotherapy, Zoom calls with your best friends, whatever you feel might be helpful for you.

Don’t forget that some of the relationships you see might be actually tainted, despite all the pretty moments those involved choose to share. Or that everybody tries to do their best on days of celebration, like Valentine’s Day. And this implies buying pretty gifts, pretty clothes, setting up fancy dinners, and all the special things no one is making daily.

So take a deep breath, and look around. They are human, just like you are. So take advantage of this day and do more of what makes you happy. That will be more than good enough.