H2SO4

alsina-abandoned-building-1

“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.

“A, da? Pai asta-nseamna ca

In capul meu e iarna mereu”,

O iarna in care iluminatul stradal

E doar o amintire pictata-n cromatici calde,

Pretioase ca amintirile unui batran singuratic

Azi iluminatul a fost inlocuit,

In locul sau ni-i calauza muzica

Si fiecare strada-i cu a sa

Pe strada mea troneaza Verdi,

Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,

Dar viata nu mai e un chin.

Cand o traiesti pe datorie

Devine plina de sublim.

Cum ziceam, incepe sa ninga, dar

Ecuatia “zapada+perechi+felinar”

Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,

Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar

In locul clasicii privelisti siropoase,

A tricotajelor, copiilor care se joaca,

Un cimitir e-acuma lumea toata

Caci ninge, nige cu acid din plin!

Si uneori viata redevine chin.

Pentr-o clipita-n graba vremii.

Oamenii stau si privesc din case,

Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase

Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri

Agatate de priviri ce duhnesc a ura,

A furie, razbunare si parfum

Atunci cand ninge cu acid sulfuric

Pana si apusurile se coloreaza-n verde;

O lume-ntreaga care-si schimba identitatea

Ca prin magie, de la o ora la alta,

Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!

La-nceput mi-a fost frica,

“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.

Dar am stat si m-am pus pe cautat

Ca sa gasesc acelasi acid de-afara

Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,

Atunci am ras.

“Ce dracu”, mi-am zis iar,

“Numai tu te poti teme de tine!”

Asa c-am pus de cafea, doua cesti,

Una era a mea, si a doua

Pentru musafirul ce credeam ca vine.

Mai bine pregateam lapte pentru el,

Caci n-a venit decat un temerar,

Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,

Singurul curajos intr-o lume gri;

Goala, fara personalitate, terorizata

De lumea cea noua, de zapada transformata,

De moartea rutinei asa cum era

Am incetat sa rad, l-am mangaiat,

Si i-am impartasit rapid concluzia mea-

Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va

Schimba continuu, fara discernamant, identitatea

Si singurul rau real e singuratatea,

Doar ea nu face parte din noi

Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,

La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea

Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,

Iar cand o simtim visceral

Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,

Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval

Cu o memorie scurta, pierduta in aval.

Despre violenţă, în toate formele sale

Domnilor, dragii mei domni! Azi vin să vă spun nu cât de indispensabili „la casa omului” sunteţi, ci despre cât de mult rău puteţi face. Stau şi mă întreb uneori, ce s-o fi ales de sufletele voastre? Le-aţi amanetat pe băutură, ori s-au prăfuit până la a deveni de nefolosit? Căci altă explicaţie pentru felul violent în care vă purtaţi nu prea pot găsi. În fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi, la ştiri apare cel puţin un caz de violenţă domestică.

Sunt fii care-şi bat mamele fără milă, fraţi mai mari care-şi bat surorile pentru orice greşeală, soţi ce-şi descarcă nervii după o zi de muncă mai mult sau mai puţin extenuantă (am constatat că şi indivizii „şcoliţi”, căci altfel nu mă lasă inima să le spun, se pretează la aşa „acte de bravură”) sau taţi ce îşi bat fiicele într-o veselie, în speranţa că astfel n-au să ajungă ca atâtea alte demoazele ce le-au trecut de-a lungul vremii graniţele patului.

Într-un fel, mă gândesc la faptul că nu-s doar ei vinovaţi, agresorii. Până la urmă, fiecare agresor are propria-i istorie, multe dintre ele demne de plâns, poveşti ce pot fi rezumate fără sforţare în nu mai mult de cinci cuvinte: „victima care a devenit agresor”- fiindcă în mulţi bătăuşi cu pretenţie de domni demni de toată stima, zace ascunsă o victimă de tot plânsul. O victimă care-i atât de bine ascunsă, că nici măcar ei înşişi nu ştiu (sau, mai corect spus, nu mai ştiu) de existenţa ei.

Dar violenţa domestică are, cel puţin la noi, şi o bază culturală. Sau nu neapărat actul violent, cât în special (şi asta mă îngrijorează teribil) lipsa unei minimale încercări de a se apăra pe sine sau pe copii a celei de lângă ei. De ce? Pentru că, şi aici fac referire mai ales la România rurală, e aproape de neconceput să ai cea mai mică idee de ripostă în faţa lui. „Ei, te-a bătut bărbatu’, şi? Ce, crezi c-al meu nu mă bate? Şi nu am mai zis că mă duc să-l declar la Poliţie! Auzi la ea..” sau mult, mult mai grava replică (pe care eu una am auzit-o prima dată de la bunica mea) „Fă, tu să ştii de la mine că dacă nu te mai bate, omu’ ăla nu te mai iubeşte, nici măcar nu-i mai pasă de tine! Deci fii o nevastă cuminte şi, dacă tot te bate, zâmbeşte-i gândindu-te că e doar o altă dovadă că te iubeşte.”

Şi sunt aproape sigură că refrenul ăsta se mai aude şi azi în multe case, iar rolurile fiecărui gen sunt bine stabilite în mentalul colectiv- el e educat de mic copil sub sfera de influenţă a ideii că simplul fapt că s-a născut bărbat îi dă dreptul să vrea, să facă şi să poată orice. Ea în schimb..ei, cu ea e altă treabă: trebuie să fie „o curvă în pat, o doamnă în societate, o gospodină în bucătărie” şi, bonus, să mai asculte şi de bărbat, că doar de-aia e femeie, nu?!?

Uneori, când văd în jurul meu femei abuzate, îmi vine să mă duc la ei, la aceşti „cocoşi” ai bătăturii lor şi să-i întreb: „Ţie ţi-ar plăcea ca soţia sau copilul tău să vină bătuţi acasă? Să vezi că nevasta vine cu ochiul vânăt din cauză c-a bătut-o şeful pentru un proiect important, a cărui predare a întârziat-o? Sau că cel mic vine bătut de la şcoală de profu’ de mate c-a greşit o fracţie? S-o vezi pe fiica ta, adolescentă, bătută de directorul liceului fiindcă i s-a rupt un nasture de la sacoul uniformei? Ori, poate, s-o bată într-o zi iubitul (că doar de, fetele vor băieţi care să semene măcar un pic cu tati, chiar dacă nu îşi dau seama de asta,) pentru că i s-a părut lui că i se scurg ochii după alţii pe stradă. Te-ai simţi cu adevărat puternic, mândru, important, demn de admiraţia tuturor, nu-i aşa?”, dar…

Dar înţeleg, sau măcar încerc, şi perspectiva lor: se văd stăpânii, fără drept de apel, ai fiinţelor dragi, ca şi cum acestea ar depinde o veşnicie-ntreagă numai de ei, însă nu-i aşa. De fapt, prin atitudinea lor fac mai mult rău decât bine. Mamele care sunt sau au fost victime ale violenţei domestice- nu contează cine era agresorul: soţ, tată sau frate- tind să aplice, drept răzbunare, acelaşi tip de tratamente şi copiilor, dând astfel naştere unor tipare transgeneraţionale mai mult decât vicioase. Sau se pot îmbolnăvi, aşa cum o fată pe care-am cunoscut-o îndeaproape, abuzată de ambii părinţi, s-a îmbolnăvit de diabet şi a ales, cu tot cu probleme, să plece de-acasă. Ea e doar un exemplu, şi din păcate mai sunt atâtea alte cazuri care aleg să rămână şi să îndure până cand singura lor soluţie rămâne suicidul..

O altă formă de manifestare a violenţei o reprezintă violul. O formă considerată atât de ruşinoasă, încât în România rurală a anului 2014, e încă un tabu să spui că ai fost violată. E un risc pe care, dacă vorbeşti, eşti mai mult decât forţată să ţi-l asumi- acela de a fi judecată, condamnată, marginalizată, ridiculizată. De ce? Pentru că foarte mulţi români sunt de părere că nu ţi s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că unuia i s-a părut mai comod să te ia cu forţa decât să te facă să-ţi doreşti tu asta, nici vorbă- ori ai fost prea decoltată, ori prea mulată, dansai prea lasciv sau aveai fusta prea scurtă. Ce dacă mai erau cel puţin 15 mai provocatoare decât tine în club? E vina ta, a ta şi numai a ta!

El săracu’ n-are vină, că de, doar de-aia e bărbat- a poftit, a luat, s-a „desfăşurat” şi gata! Cam ca în Evul Mediu, când se cucereau cetăţile şi prima „grijă” a soldaţilor era să-şi facă de cap cu femeile cetăţii respective; singura deosebire fiind că azi nu mai există nicio cetate pe care s-o cucereşti cu arma-n mână, ci doar femei de luat „pe gratis”, potrivite cu stofa lui de barbar în stare latentă.

Iar dac ai „norocul” de a fi victima unui incest, atunci soarta îţi e, în să zicem 8 din 10 cazuri, pecetluită. Mare parte dintre victimele incestului nu pot spune nimănui ceea ce li se întâmplă, din motive precum teama de agresor (care de cele mai multe ori „se protejează” prin ameninţări cu moartea sau cu faptul că dacă cineva o să afle, va avea de îndurat fie o bătaie soră cu moartea, fie va fi victima unui accident rutier aşa…”întâmplător”,) dar există, cu toate acestea, şi o categorie aparte de victime, mai curajoase, care vorbesc. Să vă spun o poveste:

Într-o duminică de vară, acum..nişte ani (să tot fie vreo 10) eram, în buna tradiţie românească, pe la un unchi. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat când în curte dă buzna o fetiţă. Ochii ei mari, de un albastru frumos erau plini de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, tremura toată şi era răvăşită- hainele fuseseră aruncate pe ea la întâmplare, cu o grabă şi o neglijenţă nefirească. Eu o cunoşteam, la fel şi verişoara mea mai mică- era cu un an mai mare decât mine şi era fiica unei femei sărace. A reuşit, cu chiu, cu vai, să ne spună că fratele său mai mare, să-i zicem Vasile, a violat-o, moment în care toată familia a rămas siderată, iar timpul însuşi parc-a stat în loc. Nicicând în comunitate nu se mai auzise una ca asta, ca un frate să râvnească la sora sa mai mică, şi lucrul a uimit cu-atât mai mult cu cât familia lor era una cinstită, deşi săracă şi neînvăţată. Munceau ca zilieri pe unde puteau şi-şi duceau traiul de azi pe mâine. La scurt timp după, apare la aceeaşi poartă el, agresorul. Palid, ciufulit, cu o privire de uliu hulpav şi transpiraţia rece şiroindu-i pe tâmple, îşi căuta de zor prada care plângea în braţele mătuşii mele. Tatăl unchiului meu, bătrânul casei, devenise atât de roşu la faţă pe cât era celălalt de palid. Îi spuse întâi să dispară din ochii săi, iar apoi, văzându-l că o ţine una şi bună, că el nu pleacă nicăieri fără Ionela, ceru să i se aducă biciul mai bine, ca să-i arate ce merită să primească cei ca el.

Urmarea? El azi este închis, tot pentru viol, iar ea măritată cu un băiat „de sat”, de treabă, ba chiar şi mamă.

Personal, mult timp după m-am gândit, ca soră mai mică ce mă aflu, la cum mi-ar fi dacă m-aş trezi, peste noapte, în postura Ionelei. Ce aş face, cum m-aş simţi, cât de tare m-ar afecta un gest similar al fratelui meu. Până la urmă, şi diferenţa dintre noi era nu de 19, ci de 15 ani, deci ce l-ar fi oprit? Răspunsurile găsite în interiorul meu nu m-au încurajat: cel mai probabil aş fi devenit, ca atâtea alte victime ale violului, lesbiană sau frigidă. Sau, poate, de la prea multă ruşine şi vinovăţie adunate, aş fi decis, într-un târziu, să mor. Că oricum nu fac nimănui vreun bine. În orice caz, variantele probabile erau una mai sumbră şi mai smolită decât cealaltă, neputându-se vorbi despre una „preferabilă” celorlalte.

Încă nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la cei ce aleg să comită astfel de fapte- ca la nişte victime care, nemaiputând să se răzbune pe cei care le-au făcut rău, deformându-le imaginea despre lume, sau ca la nişte brute, nişte „neoameni” care se bucură să vadă consecinţele purtării lor inexplicabile, durerea celor mai slabi decât ei, despre care ştiu foarte bine că nu au nici cea mai mică posibilitate de apărare sau ripostă.

Dar vă voi spune altceva, dragii mei „domni”, şi anume că nu mâna care loveşte este puternică, ci mâna care mângâie. Nu vocea care urlă are autoritate, ci vocea care ştie să convingă prin calm. E un moft să pretinzi că iubeşti pe cineva când pentru acel om tu eşti un exponent al terorii. Şi nu dragule, nu eşti nici măcar pe-aproape de a fi „şmecher” sau oricum altcumva îţi mai place ţie să te autointitulezi dacă în loc să vrea ea să meargă cu tine, o iei cu forţa, ca pe un obiect. Fiindcă, oricât de mult nu aţi crede-o, blândeţea e mai autoritară decât teroarea, impune infinit mai mult respect (şi cu siguranţă mai sincer,) iar cei dragi pot alege oricând să plece de lângă voi. Pentru că asta reprezintă violenţa- o sursă inepuizabilă de rău, de traume de neşters, de ură, durere şi singurătate. Şi nu sunt sigură că asta este ceea ce vă doriţi de la viaţă totuşi. Abia când veţi putea înţelege şi accepta aceste lucruri, veţi putea spune că aţi făcut primul pas spre a deveni, aşa cum vă place să vă autodeclaraţi, nişte bărbaţi adevăraţi, nişte domni. Căci nu te naşti nici domn, nici bărbat, aşa cum nu te naşti femeie sau doamnă, ci devii la capătul unui lung şi anevoios proces de formare. Şi nu, acest proces nu obligă întotdeauna la a fi academician, un caracter frumos şi o conduită decentă în societate, faţă de tine şi de ceilalţi poţi avea şi cu 4 clase, şi cu două facultăţi…sau nu, e alegerea ta. A ta şi numai a ta. Restul sunt doar scuze folosite excesiv pe post de scuturi care să-ţi apere laşitatea.

Până atunci însă…Cu bine!

Noapte cu soare

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.