#cinematic

cercurile existenței mă strâng,
lațuri de sârmă ghimpată în jurul
șoldurilor ce tânjesc după atingeri străine,
datorii care se cer, se strigă
plătite mă-nconjoară într-un cerc
de degete, de mâini, de glasuri care vor,
care încearcă
să m-atingă, să mă pipăie, să mă aibă.

mă-nmoi în priviri flămânde, mă măsoară,
mă cântăresc încercând să mă știe.
ascund pe după ziduri cețoase
tot ce mi-a rămas de preț, depozitat
în firele de păr, în clipiri, în oase.

pe pielea mea se duce războiul
de cucerire și transformare a ei
din armură catifelată într-o pânză
numai bună de proiectat filmele
unor stăpâni instabili, de care nu mă leagă
decât obsesia apropierii de interzis, cafeaua
metabolizată-n conversații la trei dimineața

azi nu vreau să mă-ntrebi cine îți sunt,
întreabă oglinda dacă poți
să-mi fii tot ce visezi cu voce tare.
eu îmi sunt mie vânt și foc și apărare
vina
mărturisirii-mi întunecă azi
și cel mai aspru soare, nuanțe de ierbar
mă-ntorc
la fantoma urletelor unor lupi străini, captivi
într-o pustie fără margini sau drum
pe care să se-ntoarcă și se pierd
iar, și iar, și iar, acasă
devine o rană de neînchis, miros amar,
închipuire amenințătoare ca luna în ultimu-i pătrar.

#fractal

razele soarelui,
singurele care-mi mai mângâie fața.
aduceri aminte parcă
din altă viață, din viața altcuiva.
lipsă. împărțire care a dat cu irațional.

caut. știu pe cine,
dar nu știu unde. de fapt
nu știu dacă
o s-o mai găsesc vreodată
știu doar că
a existat. că am trăit-o.

pielii mele îi e dor de tine
știu că n-ajută la nimic,
dar încă își aduce aminte
că o iubeai, cum o iubeai.
cu ochii, cu degetele, cu buzele,
cu tot corpul, cu tot cel care
erai.

mi-ai aprins candelabre în privire
și am rămas să mă divid la nesfârșit,
pe un drum care nu știu
unde poate duce. lumină
când în jurul meu e întuneric,
dar nu e binecuvântare, nu-i
ceva despre care eu
să spun cuvinte.

luminez pentru cei din jurul meu
când e întuneric pentru toți,
dar nu e lumina din mine,
ci focul care mă forjează
când nu mă distruge lent
pe dinăuntru.

umblu pe un drum despre care
nu știu unde mă va duce.
am închis ușile de dădeau spre înăuntru
și umblu. caut.
m-am pierdut de umbra mea,
sunt străină de mine și m’afund.
merg pe drumul meu, dar nu știu unde duce.

știu că focul meu se vede numai
dinafară, cenușa
lui mă ține trează săptămâni,
amintirea aduce ploi
de lacrimi, vinovăție și neuitare
e joi. și doare tot mai tare…

și mai știu
că o să citești asta.
că o să zâmbești, așa cum o făceai cândva
și o să treci peste. o zi ca oricare alta.
la fel cum știu că am obosit s’aștept ceva
ce nu mi-e dat să vină.

tu ai plecat, eu am rămas
să mă descurc cu pierderea,
fractal
al unei galaxii în continuă ardere,
atom
al unei exasperări interioare
vecină cu disperarea
autodistrugerea nu mai e demult
la modă pe aici. efectul
s-a dovedit ca apa de ploaie pentru
ținutul iernii nucleare.

inutil. aștept
să nu mai doară,
să pleci din
interiorul meu. să am
nopți ale mele, cu dimineți
care să nu-mi spună după starea de pâclă
că te-am visat. iar.

aștept
ca pielea mea să te uite
iar eu să nu mai merg pe drumuri
pe care nu știu ce caut.
trebuie
să mă sinucid.

să omor partea din mine
care te caută, pe care
o dori și azi ca atunci.
acea parte din ce sunt
care se uită noaptea la cer
și-n loc de stele
se vede pe ea cu tine, privind spre ele,
împletindu-vă degetele
și tăcând de parcă ați avea o veșnicie
care v’așteaptă undeva, numai a voastră.
trebuie să mor, să pot uita de tine…

#vulgară

mâinile ei pun totul la loc,
zi după zi, aliniază
totul din jur pe potriva
unei perfecțiuni steril-austere
de lume paradox, care trăiește
fără să i se întâmple vreodată
ceva. orice.

tălpile ei sunt croite
pe comandă pentru
bătut în lung și-n lat tot pământul,
pentru însușirea spațiilor care
intră într-un mariaj cu ea,
cu cea
care va face din ele tot atâtea acasă.

pe pielea ei, cea care
ar fi trebuit să adune numai cicatrici,
ca niște subtile medalii de război,
e azi teren de joacă.
umbrele nopții, reflexiile reci
se joacă prin constelațiile nefirești
de alunițe, bijuterii de melanină,
la fel ca niște pisici maidaneze
pentru care jocul e tactică de cucerire,
de stăpânit, de îmblânzit, de alintat.

cu toate astea, ea,
cea care ordonează lumea zi de zi,
nu-i decât o femeie vulgară.
vocea ei nu a învățat niciodată cenzura.
înjură, blesteamă, ceartă cu aceeași limbă,
în aceeași limbă
cu care te alintă, te sărută, te ridică.

limba aia…
jumătate paradox, jumătate contrarietate.
și când nu face nimic din toate astea, râde.
râde strident, râde tare, râde
bucurându-se de propriu-i râs,
de propria-i viață, de ordinea al cărei centru,
oricât de imperfectă ordinea,
oricât de imperfectă ea…e.

șoldurile rotunde sfidează obraznic
orice retină ațintită asupra lor,
stând pe loc, nemișcate.
nu se unduiesc în mers, nu se leagănă lasciv.
nu. doar există și, uneori,
sunt un suport pe care mâinile
pot conta pentru odihnă,
după ce degetele curioase-au atins totul,
pipăind lacome înainte
să pună părți de viață unde le e locul.
un fel de acasă somatic, mai jos
de cușca de os ce-adăpostește începutul

ea vede tot
binele și tot răul
din ceilalți, din lume, din ea.
nefiltrat, fără nuanțe care
să nu fi interferat deja
cu cea care se știe c-ar fi.
vede tot cu aceiași ochi
cu care, odată închiși, vede
trecutul cu toate ale lui,
ce-ar fi putut să fie, dar mai ales
ea vede tot ce va urma,
exact așa cum are să se întâmple.
uneori, viața îi închide ochii
să îi facă masaj la tâmple

aude ce-i în preajma ei,
fie că aude și cerne balastul
de cuvinte omenești,
sau poate chiar tăcerile lor.
trecerea timpului se-aude ziua,
atunci când soarele și siesta, tăcerea
opresc timpul pe loc.
e momentul
de preludiu provocator, insinuant,
pentru liniștea perfectă a nopții,
sub albastrul înnegrit al căreia
lenevesc opulent toate rosturile de pe lume,
la adăpostul unei luni a cărei rază de lumină
taie.
și taie-n întuneric, frică și regrete…

e vulgară în simplitatea ei,
pentru a cărei răstălmăciri îți trebuie
o mie de tălmaci bătrâni,
așa cum e vulgar un cer senin de vară.
seninul ei și liniștea o fac vulgară,
când râsul și parfumul de bujor
o fac să fie Ea a tuturor:
vulgară ca o femeie din popor,
deschisă și nițel cioplită din topor.

corpul și-l poate arăta oricui,
dar sufletul, lui dumnezeu. nici lui,
că cine știe ce-ar pricepe el
de ar vedea-o plângând în tramvai,
lângă bătrânii morți de vii,
săraci amari și muncitori de șantier,
cum a făcut adesea-n drum spre casă.
când ești femeie simplă, și ăl de sus te lasă..
sau cum ajungi să te zvârcolești noaptea-n pat.

ea…nu-i din fier.
ea e făcută dintr-un amestec deșănțat
de suflet, de magie, noapte și cântat,
e din blestem și pasiune modelată,
din lucrurile care nu se pot rosti vreodată.
se zvonește că e împărăteasa fără diademă
pentru că vulnerabilitatea ei e obscenă…
cel puțin atunci când nu-i jucată pe-o scenă.