Ziua 9

Picture-102

”la început a fost cuvântul”,

și numai bine n-a

fost, căci

în loc să facă punți

a făcut ziduri între noi,

în loc de uși deschise,

garduri de sârmă ghimpată,

în loc de zâmbete, frici,

în loc de încredere

carcere cu șobolani,

șerpi veninoși și igrasie

și-am început,

în loc să ne dăm mâna

în drum spre-un ”Undeva”

al tuturor, comun,

să ne sfâșiem, dar

nu animalic,

cu dinții și ghearele

ca lupul flămând, nu;

noi ne sfâșiem frumos,

civilizat, prin vorbe

caustice, aruncate

de-a valma, fără teamă

în raport cu efectul.

așa s-a ajuns ca

relațiile noastre de azi

să nu mai miroase

a mosc și iasomie,

să nu mai răspândească

zâmbete-n jurul lor, nu.

de-acum relațiile sunt

lineare, cu însuflețirea

unei cârpe aruncate

și mirosul specific

le-a devenit cel de

clor și leșie…

o adevărată rapsodie, nu?

dar asta nu-i tot,

tragic e că a ajuns

deja să ne placă

să-l despuiem pe celălalt

de bucurie cu doar

două cuvințele acide,

să umbrim frumosul

cu o singură propoziție

și, în general,

să trezim iadul

în viața celui de lângă noi

doar cu o retorică

îndelung exersată, acidă, sclipitoare

așa s-a ajuns să

ne adunăm doi câte doi

pe baza unei complementarități chimice:

tolerăm doar oameni

cu al căror acid fuzionăm,

dar nici măcar asta

nu mai ține o viață,

căci echilibrul chimic

nu-i tocmai definiția stabilității.

și uite-așa ne trezim

într-o ambivalență

uluitoare. ”Mi-ești drag!”

și ”Te urăsc, nu vreau

să te mai văd vreodată!”

se succed în câteva secunde,

doar ca să ne putem

plânge după că

ne-a fost rănit sufletul,

că Celălalt, vinovatul etern,

s-a jucat cu sentimentele

noastre firave, a mințit,

a trădat încrederea și,

în general, că a distrus

tot ce fusese frumos între noi

ca să constatăm, de fapt,

că nu mai avem ceea ce

numim suflet de mult;

s-a pierdut în proces,

bietul de el, rămânând

doar un alt cuvânt

de care ne place

să facem paradă în

discursurile noastre

de toate zilele

vorbe, avalanșe de vorbe,

și asta doar ca să

mascheze goliciuneaa

interioară a unei rase întregi.

iar azi cei ce încă simt,

așa cum vreau să cred

că mai suntem tu și cu mine,

se trezesc îngropați de vii

într-un morman de etichete

social relevante;

da,

la început a fost cuvântul poate,

dar cât e de distopică

lumea asta largă a lui!

sau, mai bine spus,

uită-te la distopia crudă,

animalică, goală în care

am ales, zi după zi,

să o prefacem…

fii sincer cu tine

și-ntreabă-te: îți place?

Advertisements

Cum am divortat de Freud

psicopsi-Sigmund-Freud-pintura

Studenta la psihologie fiind, m-am confruntat adesea cu “tata Freud”, cum ii zic studentii, si teoriile sale, pentru ca toate drumurile duc la Roma, iar Roma psihologiei se pare-a fi el. Toate bune si frumoase, pana intr-o buna zi cand, in urma unei discutii cu o colega, in care mi-a zis de la inceput ca ” Totul e psihanaliza, la dracu, chiar explica tot, nu vezi ?? Psihanaliza e baza !”, am ramas gandindu-ma…oare chiar asa sa fie, explica psihanaliza toata firea umana ? Tind sa cred ca nu, pentru ca pe langa ceea ce este inca actual, racordat la realitatea psiho-sociala a timpului nostru, ne raportam foarte mult la concepte vechi, mult prea radicale, in acelasi mod in care crestinii habotnici se raporteaza la scrierile biblice. Mai sunt oameni  in mediul academic sa nu fi auzit despre Complexul Oedip ? Putin probabil. Sau despre rolul pe care sexualitatea il are in viata umana  (conform aceluiasi Freud, singura motivatie reala pentru care facem ceva, orice, este dorinta de perpetuare a speciei) ? Si tocmai asta mi se

pare-a fi marele pacat al psihanalizei- reductionismul. Conflicte cu figura materna, plus trebuinta sexuala in jurul careia gravitam de la nastere pana la moarte, plus atractia fata de parintele de sex opus, egal firea umana. Chiar asa sa fie ? S-ar zice ca da, avand in vedere cat de multi oameni se raporteaza la aceste elemente psihanalitice ajunse in mainstream deja, ca la niste adevaruri prestabilite, fara sa ne gandim la doua variabile : contextul istoric si spatiul geografic de aparitie si aplicabilitate a ideilor.

Adica aici, in Europa, pot sa se aplice, desi intr-o maniera nuantata (nu te indragostesti de mama/tatal tau, dar iti poti dori ca, atunci cand vei fi mare, sotul/sotia sa ii semene), dar se aplica ele in statele orientului mijlociu, unde fetele sunt promise inca de la nastere de catre parinti in schimbul unei sume de bani, sau intr-una din cele 28 de tari unde mutilarea genitala a fetitelor exista inca drept parte a unor ritualuri religioase ? In occident se vorbeste mult despre “a da viata” sau “a aduce pe lume” ca referire la actul nasterii, eveniment considerat o sarbatoare in viata familiei, dar cum aplicam teoriile psihologice privind dezvoltarea copilului unei societati ca cea indiana, care considera nasterea un eveniment negativ ? Sa nu mai vorbim despre intrerpretarea viselor, numita de Freud ”calea regala catre inconstient”, care-n mai toate culturile lumii, incepand de la cultura veche romaneasca, aia rurala, si terminand cu fascinantele culturi asiatice, are o unda de sacralitate, de mesaj trimis din alta lume, de avertisment, profetie ce trebuie luata-n seama !

De asta consider, printre altele, psihanaliza ca fiind, in forma ei freudiana, ”un ceva” care minimalizeaza pana la grotesc umanul, facand abstractie de varietatea culturilor, de specificul lor, de faptul ca aceeasi fraza pot si vor avea, pentru un mongolez si un german, intelesuri complet diferite. Si de faptul ca asta e un lucru bun, ca diversitatea ne face speciali. Da, teoriile lui Freud au avut meritul incontestabil de a demasca falsa pudibonderie a inaltei societati austriece a secolului sau, nimic de spus, dar haideti, macar pentru o clipa, sa il privim strict prin perspectiva asta. Haideti, dragi cadre universitare, sa nu-i mai ridicam statui prin amfiteatre, ci sa-i tratam ideile in raport cu descoperirile stiintifice ale vremurilor noastre, descoperiri ce din pacate lui i-au lipsit. Haideti sa filtram, sa cernem, sa alegem cu cap ceea ce inca se mai aplica si ceea ce are importanta strict ca o contributie istorica adusa la dezvoltarea psihologiei. Sa vorbim despre ideile care-au contat mai mult atunci decat acum prin prisma a ceea ce le-a facut, de fapt, atat de importante incat sa nu poata fi ignorate. Sa mai fim si critici la adresa fondatorilor de scoala, indiferent de orientare. Ca si ei au fost tot oameni, si tot ce spune un om e perfectibil.  De-aia insist pe ideea ca in psihologie trebuie sa stii mult mai mult decat doar psihologie, ca oamenii pot fi intelesi mai bine daca stii si istorie, si filosofie, si religie, si literatura, daca reusesti sa te misti in voie printre diferite zone de confort ideatic ale celor ce-ti calca pragul si cu toate astea sa nu-ti pierzi identitatea, sa ramai in continuare in largul tau. Pana atunci, eu imi pastrez alegerea, si-i intentez divort marelui Sigmund, acuzandu-l de un minimalism nejustificat, iar pe adeptii sai contemporani, de ignoranta si lipsa de discernamant. Putea mai mult, zau asa…si el, dar si ei !

H2SO4

alsina-abandoned-building-1

“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.

“A, da? Pai asta-nseamna ca

In capul meu e iarna mereu”,

O iarna in care iluminatul stradal

E doar o amintire pictata-n cromatici calde,

Pretioase ca amintirile unui batran singuratic

Azi iluminatul a fost inlocuit,

In locul sau ni-i calauza muzica

Si fiecare strada-i cu a sa

Pe strada mea troneaza Verdi,

Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,

Dar viata nu mai e un chin.

Cand o traiesti pe datorie

Devine plina de sublim.

Cum ziceam, incepe sa ninga, dar

Ecuatia “zapada+perechi+felinar”

Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,

Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar

In locul clasicii privelisti siropoase,

A tricotajelor, copiilor care se joaca,

Un cimitir e-acuma lumea toata

Caci ninge, nige cu acid din plin!

Si uneori viata redevine chin.

Pentr-o clipita-n graba vremii.

Oamenii stau si privesc din case,

Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase

Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri

Agatate de priviri ce duhnesc a ura,

A furie, razbunare si parfum

Atunci cand ninge cu acid sulfuric

Pana si apusurile se coloreaza-n verde;

O lume-ntreaga care-si schimba identitatea

Ca prin magie, de la o ora la alta,

Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!

La-nceput mi-a fost frica,

“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.

Dar am stat si m-am pus pe cautat

Ca sa gasesc acelasi acid de-afara

Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,

Atunci am ras.

“Ce dracu”, mi-am zis iar,

“Numai tu te poti teme de tine!”

Asa c-am pus de cafea, doua cesti,

Una era a mea, si a doua

Pentru musafirul ce credeam ca vine.

Mai bine pregateam lapte pentru el,

Caci n-a venit decat un temerar,

Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,

Singurul curajos intr-o lume gri;

Goala, fara personalitate, terorizata

De lumea cea noua, de zapada transformata,

De moartea rutinei asa cum era

Am incetat sa rad, l-am mangaiat,

Si i-am impartasit rapid concluzia mea-

Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va

Schimba continuu, fara discernamant, identitatea

Si singurul rau real e singuratatea,

Doar ea nu face parte din noi

Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,

La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea

Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,

Iar cand o simtim visceral

Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,

Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval

Cu o memorie scurta, pierduta in aval.

Cum mi-am ingropat nemurirea

Image

Era o zi ca nici o alta, cu un cer de un azuriu perfect, limpede ca o oglindă, zi toridă în care şi cele mai ciudate întâmplări te-ar fi făcut să râzi cu poftă. Ana venea agale spre casă, gândind la cât se transformase-n două luni amărâte oraşul ei. Sau, poate că nu se transformase el, poate-şi pusese ea lentilele cele roz pe care le dosise-n cufărul cu amintiri acum multă vreme, cine mai ştie…

Ajunsesem aproape de uşă, dar, ca niciodată, nu simţisem până atunci, cât era drumul de lung, nici o mişcare. Când am ajuns, în faţa uşii, tulburând liniştea comodă a tot ceea ce ştiusem până atunci, o cutie de carton care avea pe ea lipită o scrisoare, părea să m-aştepte, răbdătoare, de mai multe ceasuri.

Iniţial m-am speriat, dar mi-am zis că sunt fată mare, şi mă pot descurca, orice-ar ascunde. Ştiam că va fi o zi lungă, urmată de o noapte plină de frământări, aşa că am găsit de cuviinţă să citesc scrisoarea, să văd ce mă aşteaptă. Şi n-a fost uşor să accept ce-am aflat…Iată cum începea:

„Draga mea Ană,

Vreau să ştii că, deşi am o viaţă tumultuoasă, eşti cel mai mare dintre păcatele mele. Ne ştiam de mult timp şi ai fost, în tot răstimpul ăsta, singura-mi certitudine, singura constantă. Te-am urmărit de la distanţă tot timpul, cu aceeaşi fervoare cu care mi-am urmărit idealurile. Ştiu la ce te gândeşti, dar n-avea teamă…

Te-am observat, analizat şi disecat de dinainte de-a te mărita, de a fugi atunci cu imbecilul ăla. Ah, parcă mai doare şi acum! Ai fost, deopotrivă, muza şi blestemul meu, deşi a fost, poate, cea mai vinovată dintre plăceri, să te văd. Să te văd cum treci de la copila naivă la femeia fără cusur şi fiecare discuţie avută cu tine-n timp, oricât de scurtă, oricât de banală, a fost pentru mine mai mult decât ar fi putut vreodată nenorocitul de mine să spere.

N-o să îţi mai spun, căci presupun că ştii, că ai înţeles; faptul că te-am avut rămâne pentru mine cea mai sublimă dintre experienţe. În cutia asta ţi-am lăsat toate fotografiile pe care ţi le-am făcut vreodată (cu ştirea ta, dar mai ales fără), precum şi caietele în care te-am descris. Eu am plecat de-aici, însă fiindcă tu şi doar tu eşti singura mea muză, spiritul ce bântuie şi îmi însufleţeşte toate picturile, îţi voi lăsa, pe fundul cutiei, cheia atelierului.

Întotdeauna al tău,

Mircea

P. S: Nu te speria şi nu plânge, însă la ora asta, când tu încă-mi mai citeşti scrisoarea, eu sunt mort. M-am spânzurat într-o casă abandonată din cealaltă parte a ţării.”

Pentru o clipă, m-am oprit. Am simţit că lumea mea se prăbuşeşte, că tot ceea ce obişnuiam să cred că sunt sau c-aş putea fi lua, dintr-o dată, cu totul alte valenţe, alte contururi.

Deci Mircea fusese un maniac..confesiunea asta avea să-mi dea insomnii o lungă perioadă de timp. Şi nu neapărat ideea-n sine, cât mai ales faptul că eu, Ana, am fost, dintotdeauna, obiectul uneia dintre acele manii despre care n-afli decât din film sau din literatură, şi care-n realitate ţi se par atât de fictive, atât de-ndepărtate..

Însă nu mai rezistă tentaţiei şi deschise cutia. Erau acolo, aşezate într-o ordine aproape nefirească, albume, caiete fotografii rămase pe dinafară. Se aşeză cuminte pe podea, ca atunci, şi începu să citească, să vadă, să analizeze. Totul arăta, împietrind parcă, exact ca atunci, ca-n seara presărată cu pulbere de stele în care el o avusese. Şi, cu toate astea, lucrurile se schimbaseră aproape radical de la momentul acela, un apogeu al existenţei sale, al existenţei lor.

Avea lacrimi în ochi, iar buzele-i se învineţiseră de la cât le muşcase, de la cât de puternic simţise întreaga scrisoare şi, cu toate astea,era încă acolo. Vedea, imagine cu imagine, un film care parcă era al vieţii altcuiva. Se vedea mică, zveltă, cu ochi scânteietori, îmbrăcată sărăcăcios, dar mustind de fericire lângă Nicu-al ei, un vlăjgan înalt, măsliniu, cu o figură ciudată, şi-atunci se gândi ce văzuse ea la el, de-o făcuse să-i dea atât de multe şanse. Apoi, se văzu când şi-a luat inima-n dinţi şi s-a angajat─ tunsă scurt, cu un sacou roşu pe care-l mai avea şi-atunci în dulap, ca relicvă a unor vise de mult pierdute. Se mai văzu, îngândurată şi trasă la faţă, la botezul mezinei, moment în care realiză cât înseamnă pentru ea fiinţele-astea care-i părea că îi mănâncă zilele, şi admiră, o dată-n plus, meticulozitatea lui Mircea. Se găsi pozată-n toate ipostazele vieţii, în toate locurile ce-o adăpostiseră, care-avuseseră milă s-o găzduiască, până şi în sufrageria Mirunei, la care vorbiseră atunci.

Dar chiar ala, ea ce-o mai fi făcând? Avea s-o sune a doua zi de dimineaţă. Chiar dacă

n-avea să doarmă nici măcar un singur minut în noaptea aia, poate, cine ştie, aveau să se vadă la prânz. Ar fi trecut la jurnale, dacă în uşăă nu s-ar fi auzit o bătaie fermă, dar totuşi discretă. Ana ascunse în grabă tot, băgând scrisoarea-n sân şi cutia umplută de-a valma în şifonier, şi deschise uşa. Coincidenţă sau nu, era chiar Miruna.

-Ce faci mă, ţi-ai făcut casa chilie, te-ai izolat de lume, gata?

-Of Miru, de-ai şti numai! Şi-atunci, toate nopţile nedormite, toată durerea strânsă cu sârg atâta vreme se concretizară într-un plâns brutal, sfâşietor.

-Doamne Ana, ce s-a întâmplat? Uite, stai aici.

Se aşezară la geam şi, ca şi-altă dată, era larg deschis. Ana nu putu face nimic să se oprească, îi întinse doar scrisoarea c-o mână slabă, de cadavru, şi îngăimă:

-Uite, citeşte numai..

Şi-şi aruncă ochii pe geam, privind în zare. Apartamentul era cufundat în acea linişte ostentativă pe care-o aduce cu sine sfârşitul. Ana privea încă cerul atunci când Miruna, albă ca o foaie de jurnal rămasă nescrisă scoase un ţipăt scurt.

-Nu! E imposibil, nu!

-Ba da Miru, s-a terminat tot. El nu mai e. Dacă nu mă crezi pe mine, atunci măcar

crede-l pe el. Uite.

Şi scoase din şifonier cutia-n care îngrămădise, claie peste grămadă, tot.

-Dar..cum?

Şi Ana începu să-i povestească, cu o voce molcomă, tot; privea apusul care, în ziua aia, era mai roşu ca o crimă şi mai fin decât mătasea, vorbind mai mult pentru sine decât pentru prietena ei ce o privea terifiată, temându-se de ceea ce a sa prietenă ar fi putut face.

Miruna era o femeie atipică─ silueta ei longilină, fragilă, o făcea să pară de-a dreptul eterică, în timp ce vocea-i răguşită şi părul pe care-ncerca de ani buni să-l îmblânzească îţi şopteau că nu trebuie să dai chiar atât de mult credit celei dintâi impresii. Îşi stăpânea calmul cu greu, fiind o impulsivă notorie, însă atunci, în seara aia, împietrise parcă până şi ea.

-Brusc, acum totul capătă sens. Atitudinea lui timidă pe care-a avut-o din clipa în care

te-a văzut în sufragerie, bucuria ce i se citea în ochi când i-ai vorbit, se explică totul!

De-aş fi ştiut, de mi-ar fi spus…

-Ce crezi că s-ar fi întâmplat? surâse Ana cinic.

-Ce s-a întâmplat şi-n alte dăţi, l-aş fi ajutat v-aş fi cuplat cumva şi-ar fi fost totul bine, ar fi fost viu acum…

-Eşti aşa sigură Miruna…Eu n-aş fi în locul tău, să ştii..

-De ce mă? N-aţi fi fost nici primii, nici ultimii asupra cărora mi-am pus amprenta.

-Dar cu siguranţă finalul ar fi fost altfel decât celelalte. Ar fi rămas…tot ăsta. Uite.

Şi, deschizând unul dintre caietele ce-i serviseră răposatului de jurnal, îi citi: „Nu mai cred nici în rai sau în iad, nici în Dumnezeu şi nu mai am speranţa în mai bine, deci sunt o cauză pierdută. Eşti raiul meu şi iadul meu, şi chiar dacă ştiu că n-ai să citeşti asta, îţi voi spune că nu merită să-ţi baţi capul cu mine, să încerci să mă iubeşti, sau să mă înţelegi, sau să mă accepţi măcar.” Trase aer în piept şi o întrebă:

-Acum înţelegi? Ăsta avea să fie sfârşitul indiferent de ce-aveam eu de zis sau de ce încercam eu. El nu mă iubea pe mine, pe Ana, ci o Ană din imaginaţia lui. Dar mai bine-ai veni cu mine…

-Ce? Unde? Acum? E trei dimineaţa! zise Miruna, trecând de la o stare la alta cu viteza fulgerului.

Între timp, Ana tot scotocea prin cutie, în căutarea cheii de la atelierul lui. A găsit-o repede, într-o cutiuţă mică, roşie.

-Hai, îţi zic pe drum! Conduci tu, eu nu sunt în stare, îi spuse Mirunei pe-un ton grăbit, în timp ce-şi căuta în casa transformată-n haos geanta şi un şal.

-Bine, dar zi-mi măcar unde mergi, nu mă speria Ana!

-Stai mă calmă, mergem la atelier.

Neavând nimic altceva de făcut a doua zi şi cumva temându-se de reacţia prietenei sale la un refuz, merse. Până la urmă, curioasă era şi ea, deci ce-avea de pierdut? Plecară deci în goană spre atelierul aflat în cartierul vecin dar ce găsiră acolo fu mult peste aşteptările şi chiar peste puterile celor două.

Atelierul era o hală ce fusese îngrijită şi folosită de Mircea după abandonare drept atelier de pictură. Găsea că îl inspiră şi-i lasă destul spaţiu de desfăşurare şi-l găseai mai mult aici decât acasă. Asta..când nu lua întreg oraşul la pas, străduţă cu străduţă, în căutarea a ceva demn de imortalizat─  un chip, o scenă sau, de ce nu, o plantă, animal sau clădire pe care să o facă, prin metodele sale, nemuritoare.

Era plin de tablouri, multe din ele cu fetiţe sau femei în cele mai „altfel” ipostaze. Găseai acolo regine îngenunchiate, Lolite masochiste, zâne ancorate în banal şi tot ce n-ai fi crezut vreodată ca fiind plauzibil atunci când venea vorba despre el. Piesa de rezistenţă însă era o măsuţă pe care găseai în termos cafea, două ceşti şi două răvaşe.

„Miruna,

Te-aş ruga să nu plângi, să nu leşini şi să te ţii tare. Du-te în spatele halei şi vei găsi o casetă îngropată. În casetă sunt bijuterii şi-o inimă. Inima e a mea, arde-o. Bijuteriile sunt pentru tine, ca amintire, fiindcă am avut mereu ceva aparte pentru tine. Să nu mă uiţi. Mircea.”

Se făcu pământie, reveni la paloarea-i de cadavru ce n-o mai părăsise din clipa în care citise scrisoarea lui şi se lovise ca de un zid de durerea şi labilitatea Anei, care-i fuseseră, până atunci, necunoscute. Într-un fel cumva natural, mânată de-un soi de instinct, merse unde i s-a zis şi se-apucă, în locul însemnat, să dea pământul umed la o parte cu mâinile goale. Cutia, de lemn de-această dată, adăpostea o inimă, aşa cum îi zisese, şi bijuterii lucrate doar din perle, însoţite de un bilet mai mult decât succint, caligrafiat într-un mod de-a dreptul ciudat, nefiresc de estetic pentru el. „Pentru că eşti la fel de suavă ca ele. Rămâi aceeaşi mereu.”

Atunci, Miruna-şi permise, pentru prima dată după toată înşiruirea de stări şi, până la urmă, de evenimente, libertatea de-a plânge. Plânse încetişor, fără zgomot, până când s-a eliberat de tot. Şi adunase tare multe..

Între timp, Ana contempla atelierul. Se plimba printre tablouri,  făcând cunoştinţă cu un alt Mircea. Picturile sale aduceau cu sine scene de mahala, ganguri părăsite, nuduri, animale ce-nconjurau tronul pe care stătea, de obicei, o femeie, mereu alta, cu faşa acoperită ba de un voal roşu, ba de unul negru sau gri. Pictase lăutari care cântau plângând, ţigani în căruţele lor cu coviltir, împopoţonate cu clopoţei şi pânze colorate, şi-n general cam tot ce oferise viaţa până atunci.

Cumva, i se părea ciudat că în toate-acele tablouri era ea, dar o şi flata totodată. Termină de măsurat şi analizat picturile, atelierul, când îşi aduse aminte de răvaş. Se-ntoarse la măsuţa plasată parcă dinadins în mijlocul atelierului, trase aer în piept şi citi:

„Ana,

Nu credeam, sincer, că vei veni aici. Ştiam că eşti puternică, însă mă aşteptam să fii acasă, plângând, nu să îţi înghiţi lacrimile şi să pleci pe drumuri să mă cauţi. În schimb, o vedeam făcând asta pe Miruna, o dată aflată vestea. Acum, că eşti aici, îţi voi spune adevărul─ sunt cât se poate de viu, dar am plecat din ţară. Dacă vrei, poţi încerca să mă cauţi, dar până atunci, adio.

Al tău, Mircea.”

Era viu. Înscenase toată harababura asta ca să ce? Să mă testeze? Simţeam că începe

să-mi fie teamă, că nu ştiu prea bine în ce anume am intrat. Dacă vreau să-l găsesc? Cu siguranţă, şi am planrui mari pe tema asta. Am ars răvaşul şi-am tăcut, nu voiam să-i spun nimic Mirunei care tocmai ce se-ntorsese.

-Eşti bine? mă întrebă ea privindu-mă cu o linişte pe care aproape i-o uitasem în perioada asta atât de scurtă, dar cu siguranţă mai intensă decât cel puţin jumătate din anul care aproape trecuse.

-Da, acum m-am liniştit. Ştiu ce am de făcut de-acum, îi spusei eu, ducând o mână pe umăr, ca într-un fel de îmbrăţişare solitară.

-Nu ştii ce bine-mi pare şi cât de frică mi-a fost! auzi tunând vocea Mirunei, ce îmi sări în braţe şi se puse pe plâns.

Era rândul meu s-o ascult, aşa că ne-am aşezat pe podea, îmbrăţişate, singurele fărâme de viaţă din toată pustietatea asta rece.

-De ce Miru, la ce te-ai gândit? Că mor şi eu? o-ntreb râzând.

-Te ştiu fragilă, impulsivă, deci da, m-am gândit c-o să te pot privi cum îţi iei adio de la toate şi, într-un acces de slăbiciune, zbori pe geam!

-Nu draga mea, pot mai bine de-atât. Megem acasă? Dorm la tine azi, nu te las singură aşa.

-Bine, hai să mergem. Nici nu ştii cât de mult vreau să treacă perioada asta Ani, nici n-ai tu idee..

-Ştiu, simt acelaşi lucru ca tine. Şi când te gândeşti că ceilalţi nu ştiu nimic, că se aşteaptă să fim bine, că..

-Taaaci! Taci şi hai să mergem! îmi trigă Miruna cu toată neputinţa pe care-o adunase.

Şi..duse-am fost. Eu, cu speranţa că îl voi regăsi. Miruna, visând la linişte. Îmi propusesem să las mansarda aia pentru totdeauna, şi ştiam că mi-e egal dacă-l voi regăsi sau nu. Voiam să plec, voiam să mă regăsesc şi asta aveam să şi fac. Mai exact, era o chestiune de timp─ în 2 luni aveam să plec. Doar de atât aveam nevoie ca s-o las pe Miruna în viaţă, în stare bună, să o pot reda societăţii.

Ternipe Muro Shavo

Bypass cu miros de izma

Image

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.

Demonizare

Image

 

Umbra ta pe un perete

Ramane cea mai frumoasa amintire,

Tablou fin conturat de-un pictor celebru,

Dar cu desavarsire anonim

Ce pare-a fi peste tot de-o data,

Dulce sinestezie, proces de-asimilare.

 

Nu imi mai pune iara intrebari,

Stii ca n-am raspunsuri nici macar pentru mine,

M-ai vazut alergand printre linii fine,

Iar raspunsurile nu le-am gasit nici azi.

 

Parca-ti simt parfumul seara

De fiecare data inainte sa adorrm,

Un ultim contact cu realitatea

Si pare-o nota grava de pian

Ratacita, o insula ce si-a pierdut unitatea.

 

Timpul pare-a se dilata

Dupa norme discrete, lasand

Idei concrete, cele mai variate precepte

Sa intre de-a valma in minti naive

Imbinata cu asprea sufletelor reci,

Rupte din iluzia masinariilor idolatre

 

Si te vad, te-ntrebi si azi

Ce e cu tine-n lumea asta fistichie,

De ce a trebuit sa dai tocmai de mine

Cand acolo te-asteptau atatea

Fiinte dragi si creaturi complexe

Care parca-ti furau din integritate,

Te-absoarbe, te-nghite, te ucide

Lasandu-ti doar o ceata amaruie

 

Te simti cumva demonizat

De-o minte oarecum nelalocul ei,

Ce-nsira o mie si una de povesti

Cu asperitati ciudate, nuante batranesti,

Iar azi…nici macar  tu nu mai stii

De unde vii si, mai precis, cine esti

 

Vezi candelabrul cum cade

De undeva din cupola camerei,

Din inaltul tavanului, mult prea privit

In fiecare noapte, cumva religios

Si nu mai stii de ai sau nu ce pierde

Cred ca ma mai simti si azi

Asa cum simti o durere viscerala, mocnita,

Ce se-ncapataneaza sa ramana cu tine

Peste toate si toti, timp si spatiu,

In noptile cu insomnie m-oglindesti,

Zi de zi o alta umbra pe tapetul tau,

Un alt contur sapat adanc, 

De parca-un monstru te-a sapat pe dinauntru.

Poate ca tu n-o stii,

Probabil c-ai uitat-o cu vremea,

Insa pentru mine ramai

Cea mai ciudata inventie posibila a lumii,

Un balon colorat ce zboara  aiurea

Intr-o imensa mare de gri,

Parca intrigant, parca ratiune secreta

De-a exista, de-a fiinta, de-a fi.

 

Cred c-as putea s-o duc asa

La nesfarsit daca nu m-ai opri,

Cu fiecare litera, cuvant sau rima,

O lume-n lume, enclava ascunsa,

Condamnata deja la o izolare trufasa

Daca…n-ai fi chiar tu, umbrea umbrei mele,

Demon interior, obsesie si instantaneu, imagine.

Sub cerul care arde

Image

Stii, e iarna aici. Iarna si..alte lucruri. Cum ar fi razboiul. Sangele. Saracia si copilasii ce se joaca fericiti. Ca tine, ca mine, ca gheata.

Dar inca ma uit intrebator la cer. De ce atatia nori? De ce acum si nu vara trecuta? Si..de ce mama naibii e zapada rosie si nu alba??!!?! Auzi, zapada rosie.. Am impresia ca-s blestemata, ca o sa mor curand, ca-s un demon. Dar nu, stiu ca-s in regula si singurele mincinoase de aici sunt sentimentele mele. Ca intotdeauna de fapt.

     Poate ca-mi place sa ma vad ca pe o creatura cruda, marsava, avocatul diavolului. Dar nu sunt. De fapt, sunt mai umana decat imi voi permite vreodata sa recunosc. Si nu din cauza faptului ca-s femeie, chiar deloc. Crede-ma. Ah, si apropo..numele meu e Carla.

N-ai putea avea incredere intr-o tipa fara nume, nu-i asa? Nici eu. Nu sunt spion,

relaxeaza-te. De fapt, nu pot spune ca inteleg prea bine de ce a trebuit sa fie razboi. Chiar nu mai era alta cale? Si cand te gandesti ca obisnuia sa-mi placa politica..

  Asa mi-a vorbit vreme de aproape zece minute, un interval la prima vedere urias pentru orice barbat, dar nu. As fi ascultat-o zece ore, zece zile, zece ani. Sau macar pana se termina razboiul asta afurisit.

Era tanara, cu un par lung si negru, ochi albastri si niste buze rosii, incitante. Si vocea aia.. Vocea ei era ca o sonata scrisa de cei mai mari compozitori ai lumii.

Carla era placere. O priveam vorbind si, ca hipnotizat, ma intrebam..cum. Cum poate cineva sa stransforme o taverna saracacioasa, ordinara, intr-un loc atat de atragator. Era pur si simplu magic. Subjugase o intre comunitate, de la  copiii care veneau in crasma inghetati de vantul rece ce sufla afara ca sa-i ceara bomboane si ciocolata calda, pana la batranii care veneau doar s-o tina de vorba.

-Ai pute fi un spion pe cinste. Esti frumoasa, charismatica si isteata. De ce nu?

-Nu sunt. Chiar deloc. Si nu e asta stilul meu de a face lucrurile. E vorba de sarm si alte rahaturi, inteleg, merci, dar nu. Nu acum, nu pentru ei. Ador discretia, misterul si-alte chestii, dar..nu. Stii, am de facut atatea lucruri, atatia oameni de iubit, incat pur si simplu nu mai am timp pentru altii. Lumea mea e prea mare pentru lucruri mici, neimportante, cum ar fi spionajul. Si cand te gandesti ca sunt atatea fete care viseaza sa devina spioni..sa devina niste tradatoare practic!

     O priveam cum mergea prin mocirla zapezii ametecata cu apa, inconjurata de-o droaie de copii ce cantau si bateau din palme si radeau, in timp ce, la mai putin de 100 de metri de ei mirosea a pamant, a sange si a moarte, unde tatii si fratii lor mai mari se dusesera sa se jertfeasca, din spirit de sacrificiu, pentru un ideal obscur, vag, imposibil de cuantificat sau de pus pe masa in timp ce, razand victoriosi, le spun picilor cu glas de bariton, triumfator, “Asta e!”.

Avea lumea ei, defiland lenes in pardesiul ei de stofa cenusie, un cenusiu ce parca deriva din parul ei negru, din tacerea ce apasa orasul intre doua bombardamente si-un geamat sumbru al vreunui nefericit ce si-a sfarsit viata inainte de un asa-zis termen, din sangele ce colorase zapada si facuse zidurile sa erodeze sub desenele care le populau ostentativ, obscen. O recunosteai dupa cum ii zambea soarelui, in timp ce pasea grabita spre

Nu-se-stie-unde, poate spre Nicaieri, sau poate spre centrul fizic al universului, centru descoperit accidental, din cea mai pura intamplare, ratacindu-se si gasind o vagauna.

 

 

 La cum trecea prin lume, ai fi zis ca-i o nimfa, o muza muta ce vrajeste rasucindu-si parul pe dupa ureche, exersand arta tacerii la nesfarsit. As fi putut-o urma, dar nu. N-am putut, nu ca n-as fi vrut. Mi-o doream numai pentru mine, ascunsa undeva sub un cub de sticla, dar n-ar fi fost corect. Fata de lume in primul rand. I-as fi rapit lumii o comoara, iar ei din farmec. Imi doream atat de tare s-o fi intrebat atunci  la crasma ceva..orice, nu conteaza cat de stupid, de evident, de..nu stiu! Regret ca n-am putut, ca am fost dominat de slabiciune, ca, preocupat sa-i urmaresc discursul si sa-i invat gesturile pe de rost,

m-am lasat ca intr-un vestibul pe mine insumi, exact asa cum lasi o umbrela.

   Nu am dormit in acea noapte, ma foiam in pat, anticipandu-i trupul, parfumul, privirile, rasul. Eram la fel de impacientat ca un copil in ajunul Craciunului, doar ca la mine Craciunul avea sa vina in seara urmatoare, nu tocmai la anul. M-am mutat langa fereastra, privind cum fulgi de nea de-un alb perfect cadeau intr-un vals idilic, rosind subit la contactul cu sangele nemuritorilor, la fel ca obrajii unei fete mari la auzul unei tirade vulgare rostita cu emfaza si aplomb de-un filosof mahmur. Ii priveam cazand si ma gandeam la cat de lent trece timpul cand astepti.

O asteptam cumva cu teama, asteptam sa-i aud glasul si incercam sa ma gandesc la ce-i voi spune, la cum o voi face. Si seara vine atat de lent, si cu toate astea as putea sa va jur ca-i simt parfumul, c-o aud. Nici azi nu stiu cum, insa in zgomotele plansetelor, grenadelor, impuscaturilor am simtit ca, pierzandu-ma atunci in urma ei, m-am regasit pe mine.

   Am auzit ca zgomot perpetuu de fundal sacaitorul ticait al ornicului, si mi-a venit in minte razboiul. Ciudat lucru! E prima oara in cei zece ani de cand tot zboara pretutindeni halci de carne in numele patriei si moartea si-a asezat sevaletul pe acoperisul moscheei, hotarata ca va ramane la noi oricat e nevoie pentru a-si putea desavarsi capodopera. Pare ca-i place la noi.

Atunci cand a rabufnit toata drama asta eram mic, nu stiam ce-nseamna. La vremea aia eram un pusti de doispe ani care se catarase pe zid si radea de bucurie ca vedea soldati si arme adevarate, in timp ce mama, bunica, surorile si matusile plangeau alaturi de intregul oras ca tata, la fel ca atatia altii, plecase la razboi. Ele stiau ca n-are sa se mai intoarca, eu stiam ca pare un joc amuzant si ca vreau si eu. Acum insa, as da multe doar sa-l stiu sfarsit, o amintire pierduta, un cosmar ingropat Nu-se-stie-unde, in fundul pamantului.

Si, fara sa stiu cand, a venit ziua, a trecut, si-a venit seara. Mult-asteptata mea seara, seara in care speram cu toata puterea de care era in stare un suflet buimac, vechi de abia douazeci si doi de ani. Apusul ce inaugura seara era de-a dreptul genial, un preludiu intimidant a ce-acea sa urmeze.

  Cerul era, desi senin, rosu. Rosu de la atata soare ce arsese fara sa topeasca zapada inchegata, cristalizata, ca un monument, rosu ca o oglinda fidela a ceea ce era in plina desfasurare aici jos. Sau, mai degraba, aproximativa, caci el nu trecea imaginea prin filtrul negru de carbune ce ni-l impune, ca pe o dogma moartea, ce inca isi mai picteaza de zor tabloul.

Intru in taverna pregatit aproape de orice, mai putin pentru ceea ce avea sa urmeze. Pentru asta, trebuie s-o spun, nu m-ar fi putut pregati nici un maestru si nici un profet.

-Esti din nou aici..oare de ce?      

  Atunci..m-am blocat. Nu m-am asteptat sa-i simt suflarea in ceafa, sa-i simt parfumul sau sa-mi vorbeasca.

-Pai, nu stiu, tu sa-mi spui.

-Bine, daca tii neaparat iti spun. Esti aici din cauza mea. Crezi ca nu stiu? M-am prins inca de cand ai intrat aici. Erai tacut, cuminte, ascultator, aproape docil. Si vrajit. Ascultai tot, nu vorbeai, nu..nu! Si te-am simtit privindu-ma, chit ca nu ma uitam spre tine.

Si-apoi, te-am  vazut cu coada ochiului mergand in urma mea. Atunci m-am temut, dar cand am vazut ca nu ai nici o intentie in ceea ce ma priveste, m-am  mai relaxat si eu putin. Esti un visator, nu-i asa?

-Da, mai mult ca sigur. Nu te gandi ca am vrut sa-ti fac rau, n-as face asta nimanui. Pot fi orice, dar nu un animal. N-am putut niciodata nici intelege, nici fi ca animalele astea care se omoara unii pe altii cu atata ardoare. Eu unul n-as putea.

-Adevarat, nici eu nu pot intelege, si cu atat mai mult accepta asta. Si groaza e ca dureaza.

    M-a mirat tonul transant al acestei fiinte de altfel asa de suava. Era uimitoare cand se incrunta si devenea impulsiva.

-Stiu unde stai, o sa trec pe la tine.

Ii zise si-l pupa pe obraz, incepand sa rada cu pofta.

  Eram naucit. Nu-mi venea sa cred, si   cu toate astea..era. Pata de pe obrazul meu o spunea, o arata. Acum aveam si eu un stigmat, rosul de pe cer si din zapada, de peste tot.

Plec, constient de faptul ca acum era momentul cel mai potrivit s-o fac. Dar a doua zi, iesi la rugaciune pe jumatate mort de nerabdare, ca sa-mi zica un batran mai glumet ca, la mai putin de un sfert de ora dupa a plecat si ea.

  Eram nedumerit, nu aveam nici macar idee despre ce-avea sa ma astepte, despre ce ar fi putut urma. Ziua ce-a urmat am petrecut-o langa fereastra, ganditor, cu cana de cafea devenita ritualica deja in brate, contempland imprejurimile. Si tot stand acolo, ca pietrificat..vad. Vad ca, pentru prima oara dupa mult timp..ploua. Ploua, ploua asa cum

n-a plouat niciodata, cu lacrimi mari de inger ce mor atingand zidurile gri, asfaltul negru si marea de rosu ce-a acoperit pamantul, zapada-nsangerata.

 Stiu ca-i devreme, dar cumva sper la o primavara precoce. Ma sufoca, ma arde atata rosu si atata fumuriu ce mi-a invadat spatiul, universul, ba chiar intreaga mea fiinta. Si, cu toate astea, sunt singurul ce pare ca nu mai vrea, ca nu mai poate, ca nu mai rezista. Ceilalti nu par deloc ofensati ca moartea le-a confiscat culorile, bucuriile, zambetele abuziv, ca o dictatoare, fara ca macar sa dea de stire despre cat o sa dureze toata degringolada asta.

   Dar nu. Isi duceau viata-n crasme, prin buticuri, de azi pe maine. Ei se adunau la crasma sa se certe pe politica si pe un razboi ce nici macar nu le apartinea. Ele- la diverse buticuri, la eterna barfa. Atata vreme cat aveau dreptul lor la sporovaiala, le era bine. Sau se amageau asa macar. De parca mai conta ceva in momentele in care radiourile nu mai pridideau cu necrologurile celor ce mureau chiar in acele secunde pentru o patrie marsava, ce-avea sa-i uite in mai putin de doua zile.

Lacrimile batranelor se-mpleteau cu ploaia ce nu mai contenea, rasetele nestiutoare se contopeau intr-un cantec ancestral, pagan, cu plansetul maicilor si gemetele ranitilor si toate formau o fresca ireala de pe meleagurile Acelui rau pe care nu-l mai invoca nimeni deja, ca a-nvatat drumul singur si-acum nu-l mai dai dus.

 Asa ma gandeam, nemaivazand nimic in jur, si-as mai fi stat asa mult si bine, prada unui haos din mine ce-l imita pe cel de-afara, daca nu m-ar fi trezit doua batai ferme in usa. Am sarit de pe scaun ca ars, scuturandu-ma de toata letargia in care zacusem pana atunci.

Oare sa fie ea? Mi se parea imposibil sa se tina de cuvant, sa fi vorbit serios cu..unul ca mine. Adica, bani n-aveam (n-avea mai nimeni pe vremurile-alea, dar asta nu-i o scuza,) nu eram nici Adonis, si nici nu stiam toate tainele universulu, deci ce sa vada la mine, o prajina cu par lung si ondulat, de culoarea frunzelor toamna?

   M-am dus sa deschid, plin de-ndoiala, cu inima cat un purice. Intr-adevar, in prag era ea. Cu parul ud, nemachiata, cu ochii mari si-obrajii rosii, fara umbrela, ma astepta cuminte.

-Ai cam stat pe ganduri daca sa-mi deschizi, imi spuse ea trecandu-si mana prin parul meu. Nu credeai c-am sa vin, asa-i?

-Lasa, iti spun dupa ce credeam si ce nu, acum intra-n casa. Tu n-ai auzit de umbrele,

asa-i?

-Oh, ba da, insa nu le suport, sunt asa de incomode si de nepractice!

-Uita-te la tine, esti uda leoarca!

-Si? Ce daca? ma intreba ea cu ochii mari, in timp ce-si lepada paltonul.

   O priveam de la distanta, contempland-o cum se instala, cu cata gratie o facea, in viata mea ce nu facea nici doua cepe degerate.

-Esti..

-Frumoasa? Te rog, n-o mai spune si tu, m-am saturat asa de rau de placa asta.. Stiu c-o gandesti, dar nu mi-o spune!

  Era, printre atatea altele, singura femeie cunoscuta vreodata care..n-a vrut sa i se spuna ca e frumoasa. Si asta..desi era, chiar si vraiste, nemachiata. Sau, mai ales asa. Desi era. Mai ales cand o priveam cum statea tolanita in pat aidoma unei pisici rasfatate, imbracata doar intr-un tricou alb. N-o mai cert, ma asez langa ea, constient de ce-avea sa urmeze. Incui usa, pun de cafea si ma pun in pat.

   Ochii ei aveau o sclipire ciudata, din alta lume parca, mustind de pofte si dorinta. As fi tabarat asupra ei la fel cum un lup flamand tabara pe iedul neajutorat, dar nu. Stiam prea bine ca, daca a venit cum promisese, nu mai putea sa reziste, sa se abtina; asa ca o las pe ea.

Imi ia mana si-o duce, incet, intre coapse. Era goala. Nu venise decat cu cizmele, tricoul si-n palton. Ma ajuta sa ma dezbrac, iar apoi, pe-un ton inocent, ma-ntreaba:

-Stii ce vreau de la tine, nu?

Raspunsul, la fel ca realitatea de altfel, era evident, asa c-o ajut sa scape de tricou.

  A fost noaptea in care pot spune cu siguranta ca am vazt cerul arzand, arzand din temelii, mangaiere dupa mangaiere, clipa dupa clipa, tipat dupa tipat, orgasm dupa orgasm. Era o adevarata profesionista, iar eu un novice debusolat, ce nu-si mai permitea sa creada in iubire.

Ea a plecat, eu am ramas la fel, acelasi Tudor sceptic si ganditor, care nu mai vrea si nu mai asteapta nimic de la nimeni. Insa spre deosebire de-atunci, am un portret viu in creion al perfectiunii. Pe care, in treacat, n-o s-o mai caut. Nici pe ea, nici motivele sau finalul razboiului. Doar le contemplez, vizibil pasiv.

    Ca razboiul pare sa nu aiba termene, iar perfectiunea adresa. Asa ca ma reasez la fereastra, s-ascult timpul cum curge, cum picura. Dupa ce am trait atatea in atat de putin timp,ce mi-ar mai ramane bun de facut? Zi si tu, n-ai fi facut la fel?

Temporalitate

012

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?