H2SO4

alsina-abandoned-building-1

“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.

“A, da? Pai asta-nseamna ca

In capul meu e iarna mereu”,

O iarna in care iluminatul stradal

E doar o amintire pictata-n cromatici calde,

Pretioase ca amintirile unui batran singuratic

Azi iluminatul a fost inlocuit,

In locul sau ni-i calauza muzica

Si fiecare strada-i cu a sa

Pe strada mea troneaza Verdi,

Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,

Dar viata nu mai e un chin.

Cand o traiesti pe datorie

Devine plina de sublim.

Cum ziceam, incepe sa ninga, dar

Ecuatia “zapada+perechi+felinar”

Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,

Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar

In locul clasicii privelisti siropoase,

A tricotajelor, copiilor care se joaca,

Un cimitir e-acuma lumea toata

Caci ninge, nige cu acid din plin!

Si uneori viata redevine chin.

Pentr-o clipita-n graba vremii.

Oamenii stau si privesc din case,

Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase

Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri

Agatate de priviri ce duhnesc a ura,

A furie, razbunare si parfum

Atunci cand ninge cu acid sulfuric

Pana si apusurile se coloreaza-n verde;

O lume-ntreaga care-si schimba identitatea

Ca prin magie, de la o ora la alta,

Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!

La-nceput mi-a fost frica,

“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.

Dar am stat si m-am pus pe cautat

Ca sa gasesc acelasi acid de-afara

Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,

Atunci am ras.

“Ce dracu”, mi-am zis iar,

“Numai tu te poti teme de tine!”

Asa c-am pus de cafea, doua cesti,

Una era a mea, si a doua

Pentru musafirul ce credeam ca vine.

Mai bine pregateam lapte pentru el,

Caci n-a venit decat un temerar,

Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,

Singurul curajos intr-o lume gri;

Goala, fara personalitate, terorizata

De lumea cea noua, de zapada transformata,

De moartea rutinei asa cum era

Am incetat sa rad, l-am mangaiat,

Si i-am impartasit rapid concluzia mea-

Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va

Schimba continuu, fara discernamant, identitatea

Si singurul rau real e singuratatea,

Doar ea nu face parte din noi

Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,

La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea

Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,

Iar cand o simtim visceral

Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,

Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval

Cu o memorie scurta, pierduta in aval.

Advertisements

Ultima ploaie

Image

 

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii, gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului, molcom si dulce, spre nicaieri. Parea un batranel fragil si sfatos, care gustase din toate voluptatile vietii.

 Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului, isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat, usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica. Fetita sa tot fi avut cinci anisori; era durdulie, cu pielea alba, bucalata, cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau, grele, rochita ei cea neagra.

“Ce faci fetito, unde sunt parintii?Esti singura?”, o intreba vizibil surprins, iar ea, cu o voce calda, de inger ii raspunse.”Da. Mami si tati au murit, iar eu ma duc la buni, sa vad daca mai traieste. Ia uite, ploua!”

Si, intr-adevar, afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate. Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.

  Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite, bombonele de ciocolata si o carte mare, cu poze. Fetita le privea dezorientata, nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.

Zambetul batranelului o incredinta ca e premis, asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina, dantela roasa de vreme si sclipici, gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin, cu arabescuri atent sculptate in el, ca in tabachere, captusita elegant,  cu catifea rosie. Insa cartea cea mare, cu pozele-i minunate, cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,

ducand-o in alta lume, una de basm.

  Vazu un baiat cu un bici in mana, ce era ascultat de caluti frumosi, micuti sau mai mari, dar la fel de puternici, un copil serios, cu o palarie mare pe cap, inalta parca pana-n tavan, scotea iepurasi gingasi din fundul ei, facea porumbeii sa rada, iar plantele sa zboare. Aparu, apoi, o fata tanara, cu un corp sprinten de gazela, cu pielea de nea, iar parul imbraca in negru toata faptura ei, pana la genunchi, imbracata cu o rochie albastra de brocart, cu biciul de piele in mana, facea sa joace, supuse, sapte pisici mari, spre teama, admiratia si deliciul privitorilor.

 Caci da, batranul fusese candva circar. Plecase de copil prin lume, caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea; aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet, de a le da macar o secunda de placere si fericire.

Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.

Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire, ajungand sa o transpuna chiar si fizic, langa scena cea mare, ascunsa dupa cortina de catifea visinie, ghemuita, temandu-se sa nu fie gasita.

Era ultimul om de-acolo; doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa, ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.

Uriasii aveau si ei masti pe fata, desenate maiastru. Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata, un nas rosu de cauciuc, ochii si gura laargi, conturate cu negru. Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare, tichii contrastante si pantofi albastri, mari, stransi pe glezne, cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist, pe cand celalalt mustea de veselie.  Tortele se aprinsera, iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi, care ii lega intr-un fel, facut pentru sufletele lor, ascunse dupa masti si ridicol.

Claunul cel trist lua 12 lumanari micute, in culori ce compuneau curcubeul, si le aprinse. Le-a aprins pe rand, pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent, tot mai lent, pe masura ce flacarile cresteau mai mari.

Flacarile cresteau tot mai mult, pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau, adunand de nicaieri cutite si sageti. Incepu sa arunce cu ele in pereti, fara nici o directie clara, ca intr-un haos general. Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer, biciuind nemilos resturile de Dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa, pana la apogeul nimicniciei.

  De dupa cortina cea mare, toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti. Si, pe data, camera incepu sa se stranga, scena se ingusta, cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd, reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii, fara pic de mila.

 Acum, copila era pusa sa aleaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze, fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.

Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate, cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si, deodata, vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul, fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta, ciudata, din alte dimensiuni.

  In acelasi timp, izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei, ce ii inflorea in ochi. Se lasa la pamant, lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor, inainta viclean spre tovarasul lui, care incerca cu orice pret sa scape, atat el cat si copila, de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul, si luna, si norii.

 Alerga ca nebun, caci voia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit

de-atatea lacrimi, incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.

Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume, omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.

 Dar din tavanul inalt incepu sa picure; era sange .Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura, iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase, dar nu asa cum voia, iar ea, pentru a-i rasplati sacrificiul, lua patru lumanari aprinse, le aseza in forma unei cruci, ingenunchie si striga o incantatie nascuta odata cu timpul, invatata de la batrana satului.

 Atunci, o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa, facand cortina sa joace, terifiata de cele ce vazuse.

Pamantul il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase, insa lent, ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.

Cupola se darama, iar el fu inghitit in totalitate de pamant, razbunator al sangelui varsat, sub privirile impietrite ale copilei, care fugi de locul atrocitatilor plangand, tremurand.

In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum, o dara de praf, mirosul de mosc, de liniste si pustiu. Totul era disparut acum.

  Cartea cea mare se terminase, odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele, spunandu-i duios

“Sunt ale tale acum, dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele. Pentru mine, e prea tarziu.”

Inchise ochii si se duse si el. Unde? Acolo unde nu se stie. Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.

 Ploaia se oprise, dar trenul tot cutreiera prin marea de alb. Ninsese, iar ea era purtata spre alte tarmuri, alte povesti, alte iluzii…Caci totul e fara de sfarsit, nu doar timpul si adevarul.

 Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan, cadou de la si catre viata. Fara menajamente, cenzura sau resentimente. Doar ludic si-atat.

 Simplu, nu?

Fara raspuns

Image

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…

Inconfundabil

Image

O spun soptit, cu voce-aproape murmuranda

Cu licar de spaima in ochi

Si toata indoiala din lumea suferinda;

Mi-e teama.

 

Nu mi-e teama de oameni sau lucruri,

Ci doar de trecerea timpului peste noi,

Doi renegati repudiati pe vesnicie, goi,

Aflati acolo unde-atatea lucruri se termina

 

Mi-e teama in schimb

Ca nu te voi mai putea vedea zambind,

C-o sa ramana doar amintiri palide, anemice

Si ca totul se va termina neprevazut,

Vaduvindu-ma de Inconfundabilul din tine,

Neprevazuta calamitate-a fiintei marginite

 

Si dac-am o secunda de maxima sinceritate

E doar pentru ca mai apoi

Sa-mi inchipui o criza de identitate

Abil declansata de demitizarea

A tot ce-am avut pretios timp de-o viata

 

Si parca te vad cu lacrimi de gheata,

Dand libertate suspinelor ca vantul de iarna

Ce ma loveste insistent in orice dimineata,

Vrand parca sa-mi spuna c-am o alta viata

 

Dar fara tine nu exista viata,

E doar pustiu, disperare si-amar

Iar eu imi inec sufletul iar

In mlastina de apocalips a suferintei

 

Nici eu nu stiu, de m-ai putea crede,

Cu ce motiv iti las ce scriu acum,

Un fel de od-a spaimei negre, tot mai mute,

Ce ma-nsoteste zi de zi pe drum

Alaturi de privirea-ti calda si zambetul strengar,

Odoare-ale unei existente zbuciumate,

Dominate de ideea lui “in alta parte”.

 

M-ar prinde luna

Gonind pe poteci, spunand vorbe seci,

Cautandu-te-n toti, sperand sa te-ntorci, ca nebuna.

Patanie ca asta..nu cred ca mai e vreuna!

 

 

 

 

Ageamiii din rue d’Allemagne

Image

Era odata, si cu toate astea nu prea demult, o pereche. A fost o poveste ce-a durat fix cat revelatia unui calugar budist aflat in transa, ale carei personaje au trait cu doua miimi de secunda mai mult decat bataile de aripa ale unui fluture− destul cat sa fie reali, si cu siguranta destul de putin cat existenta unei asemenea povesti sa para de-a dreptul fantasmagorica.

Numele lor erau Vera si Eric si erau parte din cercul relativ restrans al celor ce captau oricand atentia oamenilor de oriunde, fara sa faca vreodata ceva in sensul asta sau sa le treaca prin cap, nu. Se stiau de relativ putina vreme- cel putin in forma lor concreta, iar actiunile lor, de la felul in care se alergau pe dupa stalpii de electricitate de pe strada, pana la zambetul ei indescriptibil de atunci cand se lasa sa-i cada-n brate, totul emana acel quelque-chose pe care numai cei ce se cautau de multa vreme unul pe altul si-au reusit intr-un mare final sa se gaseasca il au.

Ea era o roscovana cu-n ras colorat si voce care varia de la miorlaitul pe care-l facea atunci cand il vedea ganditor, la tonul grav, profund, aproape sumbru pe care emitea niste banalitati de-a dreptul ilare si cu gesturi lungi. Avea ochi de-un albastru marin ireal, mari ca de papusa, care radeau tot timpul si cu care, prin padurea de gene negre, lungi ca firele de telegraf, vedea absolut tot ce se intampla in jurul lor, chiar si atunci cand parea oricum altcumva decat atenta.

Si Eric…ei bine, Eric era tot ceea ce ea intelesese ca nu va putea fi vreodata, chiar si dac-ar vrea. Era..era unul din acei ciudati charismaici, desprinsi parca din filmele noir. Fugise de oameni si daduse de ea intr-o toamna pustie, pe straduta pavata cu piatra cubica strajuita la intrare de-un castan urias, ce avea sa devina noua lor casuta, rue d’Allemagne. Iubea filosofia, dar era un pragmatic, un realist convins si singurul om cunoscut de Vera caruia umorul negru-i venea manusa.

Natura-i ludica si buchetelele de lavanda pe care i le lasa mereu pe noptiera cand n-o gasea acasa sau la tulpina castanului, alaturi de-un ravas atunci cand se gasea in imposibilitatea de a zambi sau de-a-si ridica privirea din podea erau doar doua din infinitul de gesturi care-o facusera dependenta de el, de acei ochi intaciunati care-o ridicau de fiecare data pe culmile extazului, de-un infit de ori, intr-un infinit de feluri diferite, niciodata de doua ori in acelasi fel.

El ii lasa ravase parfumate, ea se-nfiinta in fata scarii sale aproape cu religiozitate, incepand sa miorlaie tot mai tanguit pana ce-l indupleca sa coboare din mansarda sa, singura din tot orasul la a carei fereastra ardea mereu o lumanare. Pentr ei, micii suprarealisti dintr-un tinut pustiit de bucuriile vietii, luate ca prada de niste soldati cu pusti ruginite si  rani din care inca le mai picura sange, luate fara nici un fel de opozitie din partea nimanui, ludicul era tot ce le mai ramasese.

Inveseleau tot cartierul cu jocurile lor care, din exterior, pareau  niste ritualuri ciudate, de nedescifrat. Batranelele ii chemau sa le dea prajituri facute dupa retete secrete, vechi de zeci de ani, iar batraneii ii luau mai mereu la un lichior bun sau o cafea tare, cum ii invatasera beduinii ca trebuie s-o faca. Se iubeau sincer, iar iubirea lor le aducea dragostea celorlalti si zau ca nu si-ar fi inchipuit altfel viata.

-Auzi Eric, ce e iubirea? il intreba ea senna, in vreme ce se plimbau, mangaind cu pasii lor micuti sclipirile primei zapezi.

-Si tu acum…iubirea..iubirea stii cum e?

-Nu, spune-mi! De-asta te-am intrebat doar..

-Iubirea, draga mea Vera, e ca atunci cand pe o sticla de lichior de coacaze lipesti o eticheta frumos desenata, pe care scrie “Sirop de zmeura”. Nu e, tu stii ca acea eticheta minte, dar asta-ti doresti tu sa fie, asa ca accepti minciuna din lipsa de alternative. Asta e iubire. Poate fi borcanul gresit si eticheta corecta, sau eticheta gresita si borcanul corect, depinde.

-Aaaa..aaha! rase ea, trezind parca la viata toata strada. Dar de ce nu poate fi si altfel, ah? De exemplu, nu stiu, sa fie borcanul corect si eticheta tot corecta, sa sa fie doua borcane etichetate cum trebuie, dar incurcate intre ele din neatentie. De ce?

-Primul caz, cu borcanele care au eticheta corecta, e rar, aproape ireal. Al doilea, e mai grav, e semnul prostiei. Hai, gata cu filosofarile in miez de noapte, ca roseste zapada! ii zise el pe-un ton de strengar.

-Nu, stai! Stii cum vad eu iubirea?! Ideal..ca noi adica! Mereu ne-a fost spus ca formam o pereche de vis!

-Da, asa-i, insa am zis sa fim modesti, chicoti el. Ia, cum?

-Asa! Zise ea fugind spre castan si luandu-l in brate asa cum ai imbratisa un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de ani intregi.

-Aaaam inteles ce vrei sa zici! Rase el cu pofta in timp ce-o lua pe sus.

Nu stiau mai nimic despre viata, sau, in orice caz, nu ceea ce stiau oamenii binevoitori din jurul lor, iar cand reusi s-o faca sa urce-n mansarda fara toate pisicile fara casa ce le devenisera alai, o auzi, in timp ce casa fu impanzita de parfumul ceaiului de iasomie si-al lumanarii fumegande, in totala armonie cu izu-i de nuci verzi :

-Stii, incep sa ajung la ideea ca eu te urasc de fapt.

-Prostii! De ce zici asta?

-Fiindca asa  e, nu te suport! Esti mon raison d’être, singura fiinta din univers fara de care mor. La propriu si fara exagerari. Si mi-e teama. Zau mi-e teama!

-De cee? ii zis el cu ochi mari, speriat de-a binelea.

-Pentru ca nu vreau sa te pierd, d-aia! Daca tu pleci, Vera o sa devina Umbra Verei, tot ceea ce ma face “speciala” in ochii tuturor, toata joie de vivre pe care o mai am e ce-am de la tine. Tu daca pleci, eu cui raman? Si rue d’Allemagne, in care s-a metamorfozat tot zambetul universului?! Cui??!?

Si-ncepu sa planga. Plangea asa cum nu o mai facuse niciodata, cu lacrimi grele, infinit de sarate, cu sughituri. Nu, nu era nici pe departe unul dintre jocurile actoricesti ale Verei, atat de dese si de frumoase.

Era dimineata, pe la ora cand soarele revarsa valuri intregi de lumina reinviind parca totul, o perioada a zilei ce-o tortura de mult timp, vremea cand toti demonii-i faceau existenta sa devina din zambetul universului, iadul strafundurilor. Nu-l lasase niciodata

s-o vada asa, dar..nu mai putea. Spaima o doborase, iar ea nu putea face nimic in privinta asta.

-Nu plec nicaieri. Niciodata, ii sopti el vizibil induiosat.

-Promiiti? il intreba ea, plansa toata,, cu-n zambet ofilit pe fata.

-Da. Promit. Si stii ca ma tin de cuvant.

Si, luand-o in brate, topi totul. Plecara, jurand fiecare sa revina la locul nasterii povestii lor,  povestea ce ii cucerea pe toti ce-o auzeau.

Da, cu siguranta nu stiau atatea despre viata cate stia batranica sinpatica ce-si purta si acum parul tuns bob in onduleuri largi si le zambea cu-atata caldura cand le aducea cate ceva bun, sau ca batranelul sfatos ce se plimba prin fata scarii cu bicicleta, urcand la ei sa le faca o cafea cu mirodenii cum numai el stia si sa le spuna povesti traite. Da, comparaticVcu acel cartier de batranei dragi, ale caror zambete emanau caldura dulce a unei dimineti de aprilie cu meri infloriti, erau niste ageamii. Niste ageamii care iubeau viata, si care fusesera atat de iubiti acolo, incat n-ar fi plecat niciodata.

Dar trebuia. Era ceva mai mare si mai puternic decat ei, care-i tragea-n alta parte, spre altceva ce trebuia trait. Insa atata vreme cat erau amandoi, restul devenea minuscul, neimportant.

Aveau sa inventeze tot felul de ritualuri noi, dar vor ramane mereu aceiasi, “Ageamiii din rue d’Allemagne”, cum ii alintau babutele nostalgice dupa tineretile lor cu-acelasi iz de lavanda si nuci verzi, ca a lor.