#tentatii

tentația n-are miros,
sau umbră. ea
e doar un chip cald ce
te privește cu un fel de
milă, în timp ce îți șoptește
insinuant, subtil, aceeași întrebare:
“Ți-e frică de mine?”

e un secret pe care-l eviți,
nimeni nu știe
de câte ori ai cedat,
cum se întâmplă,
dacă există semne care
te-anunță înainte de întâmplare
sau cum se simte tentația de fapt

nu e ceva despre care
să vrei să vorbești într-o piață.
nu e comod să-ți dai slăbiciunile
exteriorului non-eu, să le
pictezi în chip de podoabă pe față
și cu siguranță nu in fața judecății
fațadelor perfecte ale celorlalți vrei
tu să te arăți, să te expui.
așa că taci. nimeni nu știe,
iar tu nu spui nimănui…

unora n-are rost să le spui,
știi că n-ar pricepe, că-s încă prea mici.
pe alții nu-i sperii, vezi că umblă năuci
si nu-i mai încarci și cu alte năluci…

păstrezi pentru tine orice ipostază nouă,
cum faci o promisiune ca să încalci două
cum tentația nu-i străină, e doar
o parte din tine. un membru al
anatomiei afective, nedeclarative, cel
legat de durerea mocnită de sub stern
și viața între tentații e-un fel de poem,
cu irizații de adrenalină pe paginile unui infern
sterp, linear, în care orice zi
e trasă la indigo după cealaltă
și unde nimic nu pare să se
întâmple sau să se schimbe de azi pe mâine,
un loc unde nu știi dacă ce înghiți e cenușă sau pâine,
de unde nimeni nu pleacă, deși mereu lumea vine

tot ea te face să te întrebi unde
începe cu adevărat nebunia,
că până la urmă, orice autodistrugere
ajunge self-harm dacă e sistematică
și e greu să nu, când nimic nu te împiedică
pe interior să faci tot ce știi
că distruge fără să ajute la nimic,
dar știi că în fața unei posibile alegeri
vechi între un rău sigur și un bine probabil
se întâmplă să rămâi tot singur și tot mic…

tentația împletește în sine
promisiuni frumoase și minciuni
pe care cei mai slabi le văd minuni
atunci când merg de colo-colo
căutând de zor un loc sub soare
în timp ce se blochează pe câte un petic de cer

e promisiunea răspunsului adevărat
la întrebări ce nu s-au pus niciodată,
e un amestec de ascuns și vină,
de “aș face-o iar!” și “ce m-a apucat iar?”,
un gram de nefericire mascat într-un dar
și niciodată un rendez-vous singular.

de asta dependența de tentații
adună victime ce respiră exclamații
și trecerea timpului le reformează instalații
intravenoase alternative prin care se scurg
la liber amintiri și regrete, pulsează afecte
și-n care se gravează toate nopțile albe
ca într-o istorie a luptelor nepurtate,
a vorbelor neisprăvite, a șanselor nedate.

pentru că doar tentația promite
că o să vindece tot, absolut tot,
doar ea te pupă pe frunte și îți șoptește
când totul e strigăt în jur,
dar nu contează că șoaptele-i sunt
abecedar pentru dezastre mascate,
poleite în exces de vulnerabilitate,
nici că vine cu prețul unei tăceri blamate.
cu urme de șters, cu priviri peste umăr în spate
ca nu cumva cineva să vadă cum ai căzut
în proprii ochi astă-noapte
și-n toate nopțile ce i-au urmat

nu, tentațiile se țin si ne consumă
în privat, acolo unde
timpul se măsoară în secunde
iar singurătatea amplifică tot.
e dulceagă, subtilă, ultima din lot
și ne bate nervii într-o spumă
de nedefinit, baloane de săpun și miros de gumă,
ne ia individual și ne trezim mătrășiți colectiv
de una și aceeași dramă reciclată subiectiv
al cărei ecou e la păstrare în sertar, activ

#detalii

daca as fi o planta, as fi un ciuline;

daca as fi un animal, un arici.

daca as fi obiect, as fi o lumanare;

iar de ar fi să fiu un loc, as fi bazar

cu toate astea, în mod bizar

nu sunt nimic din ce-as putea.

sunt doar un om, si-n mintea mea

stau vise-nțepenite ca-n borcan

sunt om fara sa stiu ce-nseamna.

eu stiu sa mint si stiu sa simt,

stiu ca am si stiu ca sunt,

dar fara instructiuni sau emfază.

e doar asa…

eu stiu ce am, si ce-mi lipseste

am o mana ce-atinge trunchiurile

copacilor blocați în timp,

am o talie pe care se-ascund gravate

toate detaliile unei existente

prea abstracte ca sa o reduc la esențe

eu stiu ce sunt, dar e abstract

nu pot concretiza.

lacrima mea, vorba ta,

povestile pe care le port

ca pe-o armura imateriala,

dar nelipsită de greutate

am rost, dar rostul meu abstract

abia încape într-o vaza.

nu-s rost, căci mi-ar vicia la bază

tot mecanismul de ceasornic vechi

pe care-l port in cap

am brate-n care încape ‘ntreaga lume,

doar ca sa fiu suma oamenilor care

m-au frânt candva într-o îmbrățișare

si-nca putin in plus

am un zâmbet ce poate lumina omenirea,

si cu toate astea nu functioneaza lunea.

eu nu-s nici zâmbet, nici lumina,

ci doar un amalgam de nopti si vină

am ochi pentru detalii,

sub ei înfloresc ceilalti ca niste dalii.

dar nu-s ce au văzut ochii mei,

toate rasariturile si apusurile

care-au trecut pe lângă ei,

deși as putea la o adica deveni

abisul vazut de atâtea ori

niciodată în același culori

am amintiri de atingeri

depozitate în buricele degetelor

si langa tot ce-am simtit vreodata,

în atriul stâng, doarme cea ce sunt,

flămânda de senzatii si trait

dar nici ea nu-i eu

pe de-a intregul, doar

o parte care păcălește

alte parti c-ar fi intregul.

foamea ei de stare si culoare

e vizibila ca cerul

într-o dimineață de mai

toate detaliile pot compune un tablou,

dar adunate nu-ti vor spune ce sunt eu.

vei sti bucăți ce contrastează,

si-o sa le iei de adevar.

nu ma-ntristeaza, ca viata-i jocul

si toti la un loc ne-ncercam norocul,

ignorând sistematic diferențele,

potrivind prost detaliile

si injurand ca n-au răspunsuri intrebarile

eu sunt cea care sunt

si pe care o stiu cel mai bine.

dar ca imi poti spune pe nume

nu te aduce mai aproape

de eu cea care stiu ca sunt.

eu sunt mister si noapte si pamant,

sunt suflet descoperit si

vorbe-n vânt cat sa acopere tăcerea.

mai mult aspra ca lana decat dulce ca mierea,

si tot ce vei putea vedea

sunt doar semne ca-s umana.

cu toate astea, în urma mea

va rămâne întrebarea

in urma darei de parfum,

a primului pas facut pe-un alt drum,

a ultimei vorbe pe care-o spun

fantoma pasageră în amurguri cu fum

si singurătate la pahar, distilata.

ma stii atât de bine, dar tot ramane întrebarea

si nici un răspuns nu-ti luminează zarea.

cand am pășit pe drum, s-a stins lumanarea

si-acum rămâi sa potrivesti detalii

ca un croitor ce-aseaza stofe pe talii,

singurul ramas rece cand lumina pica prin vitralii,

doar tu si zambetu-ti rictus, două contrarii

lasate-n urma după ce s-a cicatrizat normalitatea,

soapte-surogat care sa-ti lumineze noaptea