#circumstanțial

Artwork by Potecă pe mare

nu mai dorm, nu mai mănânc, ziua
și noaptea au devenit egale,
două fire răsucite-n cerc

prin vene îmi curge sânge
negru, sălbatic, de păgână
care refuză cu demnitate civilizarea,
vreau
să stau în soarele amiezii leneșă, goală,
cu cana de cafea lângă mine și
mâna unui el doar al meu în păr
și să știu
că n-am nimic altceva de făcut
pe lume

tălpile mele strivesc iarba
de-un verde nevinovat, merg
și nu-mi pasă unde merg,
dacă merg pe potecă sau dacă
am luat-o de aiurea urmărind
o pasăre cântătoare

caut și doar eu știu
ce caut. o dragoste
care să mă facă să văd culorile mai vii,
mirosurile mai tari, sunetele mai
nedeslușite, încâlceală
de simțuri bete, gânduri murdare,
viața
ca o transă din care știi că trebuie,
că ți-ar face bine, dar
nu vrei cu niciun chip să ieși.

caut
ochii pe care să-i pot privi, și să-mi zic
în gând, să nu mă afle nimeni:
da, asta e dragoste, și e a mea,
caut
și cel mai trist e că încă mai caut ceva
ce am avut deja

#cunoaștere

știu că o să citești asta,
chiar dacă nu o să zici nimic,
chiar dacă furiș, să nu-ți
recunoști nici măcar ție, și știu
că nu vei zice nimănui nimic despre ce-a fost

știu că, la ani distanță, corpul meu
încă a păstrat amintirea atingerilor tale
neștirbită. urme ca o hartă secretă,
ascunsă în plină lumină

știu că nu ai uitat vara
în care ne-am ciocnit ca din întâmplare,
și nici felul
în care te-am privit atunci când stele
începeau să răsară.
era vară și am știut că te văd
pentru ultima oară

știu că încă ai vii în minte toate detaliile
chiar dacă îmi ziceai
să nu mai fac presupuneri, chiar dacă
viața ta arată altfel acum, ai trecut peste,
știu
pentru că nici eu nu le-am uitat

știu că-n nopțile când nu pot să dorm
mă roade pe dinăuntru tot
ce-am fi putut să fim și n-am fost,
te-aștept oricât, poate singura
promisiune de care mă mai țin
și azi, cu dinții, ca un Sisif ce-a cucerit
culmile extazului și văile disperării.

și tu știi că ăsta e adevărul decantat în ani, mai greu decât vinul, că
nu-ți trebuie decât curaj,
că e nevoie de un mesaj ca să m-adun
și să facem lucrurile până la capăt, că
oricum toate poemele mele de la o vreme
sunt despre tine, despre lipsa ta, despre
durere, vicii, despre noi
I don’t wanna miss a thing

but are you ready to turn your words in life sequences?
are we there yet?

azi, viața doarme împărțită egal
în înainte și după bărbatul
cu foc în ochi și zâmbet cald,
azi
doare mai tare decât în toți anii ce s-au dus,
încă
aud sunet de sticlă spartă de podea atunci
când ți se rostește numele într-o încăpere,
neînțelegând parcă de ce
mai poartă și alți bărbați
numele tău.

#promisiune

ține-mă-n brațe de parcă
ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi,
că am să plec dimineața devreme
decisă să uit drumul înapoi și cum arăți
dormind
de îndată ce-am închis ușa.

ține-mă de mână ca și cum
ai așteptat toată viața momentul,
dar ți-ai dat seama abia
într-o noapte de iarnă cețoasă și grea
că eu eram de fapt femeia
pe care o aștepți de-atâta timp,
ca un fanatic.

sărută-mă de parcă ziua de mâine
nu mai există, s-a anulat, momentul
prezent e tot ce avem și tot ce contează,
acum
mă poți supune preț de minute înainte
să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.

privește-mă în ochi fără să minți că simți
atunci când o să fie prea târziu ca oricare
din noi să poată să mai repare ceva,
și fără
să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om
ce știe să spună cuvintele care se cer,
se-așteaptă spuse, și nu-ți pese
de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger
pe care s-au construit ani în șir
statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea,
povestea unui el și-a mea.

de fapt
mai bine nu-mi promite nimic și poate…
poate am să rămân.