#fantásia

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.

Fara raspuns

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…

Temporalitate

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?