The sunset of summer

11823932_917246364981045_277533365_n

Advertisements

VH2- Fiecare zi fara tine

Temporalitate

012

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?

Enigme uitate

Image

Vise cernute, prăfuite,

S-au născut la ceas de seară

În locul unde cuvintele încep să doară,

Iar decorul se topeşte, ca o lumânare de ceară,

Amintiri ostile, amintiri uitate.

 

Totul e gri, e ostil, nimic nu e bine,

Aştept cuminte să treacă vremea pe lângă mine,

Privesc fereastra, uitând de sine,

O dulce şi latentă visare

Ascunsă în cuferele de cedru şi santal,

Induse în agonia existenţei, de un parfum ireal

 

E un sentiment ciudat şi molcom

În lumea viselor unde ma legăn din zori până adorm,

A cărei răceala mentolată mă duce în zbor

În lumea copilăriei, iubirilor de care mi-e dor,

Dar pentru care-ar trebui să mor,

Pentru că nu au mai rămas decât sipete

strate ca odor.

 

Sunt enigmele unui suflet blazat,

În uitarea cu parfum de sânge uitat,

Aruncate hidos, scufundate într-o lagună

De pumnale otrăvite, cu lame ascuţite

Care te unesc cu abisu-n apus pe nesimţite,

Ca miile de speranţe prăbuşite

Pe un covor incolor de suflete cernite,

Aşternute tacit de fiinţe răvăşite,

Peste pământul reavăn al cuvintelor neşoptite,

O eternitate de enigme uitate, de înţelegeri tacite

Renasterea unei arahnide

Image

 

M-ai omorat intr-o noapte obscura de mai,

Pe cand eram un acarian indragostit de tine

Strivindu-ma sub tocu-ti ascutit.

M-ai parasit ‘nainte de-a incepe

Zicand ca n-ai ce sa-mi dai,

Iar eu in tocul usii m-am pitit

Agonizand, cu ochii doar la tine,

Si-apoi, ei bine..

s-a intamplat…

 

Apoi mi-am facut cavou intr-o fasie grea

de chihlimbar,

Dar n-am facut multi purici nici acolo,

Caci zei m-au inviat, dandu-ti in dar

Tocmai umilul meu cavou, sa-l tii la gat

Iar tu zambeai, gatita in tricou-ti alb de polo

 

In suta de milenii ce-a trecut

De cand, pe jumatate mort, m-ai aruncat,

In tot acel rastimp m-am metamorfozat

In creatura cu picioare mici, firave,

Cu panza din matase sclipitoare,

Pe care-o vezi pazindu-ti credincioasa

Capul patului, fie de esti sau nu.

 

Si poate suta-mi de milenii

La tine n-a tinut mai mult

De-o ora, un sarut, sau o-adiere

de dulce, aspru vant;

Iar de mi-ai cere

Sa mor din nou pe-altarul fericirii

Gatit cu perle si bijuterii maiastre

M-as arunca din nou de la fereastra

Ce da spre marea ap-a nemuririi

 

Bolnav de molima iubirii,

Mereu am sa ajung la tine

Chiar de m-oi radia pe mine,

Etern nebun firav, blocat in Sine,

un capcaun ce-alearga beat pe sine

Jelindu-se c-ar fi uitat mireasma urii

 

 

 

Dar eu parfumul nu pot sa ti-l uit

De-as sti ca ma mai torturezi de mii de ori

Cu nepasare-ti veninoasa ce o ai in pori,

            In noptile de iarna cu cer plumbuit,

Doamn-a magiei si-a torturii!

 

Ma subjugi, m-aprinzi,

Ca dupa sa ma lasi, sleit de neputinta

Sa bajbai prin vami, turbat de dorinta,

Sa vreau sa te mai am, sau sa te prind

De fiecare data cand tu cazi

 

Stiu, sunt nebun, nici nu ma vad prea bine,

Dar nu pot pur si simplu sa uit

Zgomotul pasilor tai adus de vant,

Privirea-ti absenta spre mine

Atunci cand tragi, singura si trista din tigara,

Dar pot in schimb promite ca incerc

Sa fug, sa uit, sa plec, sau..sa te iert.

 

Dar asta, draga mea naluca,

Atarna doar de vorba ta.

De-i nu, eu plec indata,

Iar de-i da…

O vesnicie langa tine voi mai sta!

Serenitate

Image

Te-am intalnit intr-o dimineata greoaie,

Cand dezmierdai caldaramul cu pasii tai firavi.

Am trecut drept pe langa, si-am privit

Cum coada ochiului meu stang

Ti s-a oprit pe umar

 

Tu, ca un veritabil don juan,

Mi-ai dat o urma de parfum si-un zambet larg.

N-a fost de-ajuns, te-am cautat si alta seara

Prin gloata cu miros de scortisoara,

Care tocmai atunci se raspandea

care-ncotro.

 

N-am plans in perna injurand toti sfintii,

Dar nici nopti linistite n-am avut

Asteptand sa vina dinspre tine

O prima veste, ca un inceput

 

Si poate o mai asteptam si azi,

Capriciu de moment al vesniciei mele,

Cu zambet suspendat de fumul de tigara

Si ochii vii, scaldati de un apus.

 

Vorbesc cu demonii din mine si ma tem

Ca nu prea stiu pe unde te-am mai pus,

Naluca mitica, taina de nepatruns,

Ce azi imi defineste existenta

 

Mai existi?

Caci fiintez in nestire,

Fara macar sa ma gandesc la izbavire,

Inca recunoscandu-ti cadenta aparte

a pasilor in clape de pian, pe strune de vioara,

Mai simt si astazi cum ma infioara

Gandul ca tu ai putea fi aici, aproape,

Si vocea ta ca un varf de stilou

In care se-oglindeste acum o lume

Apusa azi, gonind spre nicaieri.

 

 

 

 

 

 

 

iar amintirea-i tot ce-a mai ramas,

Ecoul fad al unui pas, un biet acord de vals

Si e pierduta in uitare pe veci cheia

Spre mireasma-ti de tentatie si pacat,

Ascunsa dup-un paravan opac, o umbra de budoir

ce ma cheama la tine iar si iar..

 

 

 

Dependenta

Image

-Stii, sunt dependenta de multe lucruri. Poate chiar de prea multe, dar nu pot sa spun ca-mi pare rau, ca regret sau ca as face orice pentru a ma trata, pentru a scapa de blestemul dependentelor. Nu, dependenta nu-i nici pe departe un blestem, ea-i insasi voluptatea existentei, o existenta ce-ar fi atat de anosta fara ea..Viata ii datoreaza totul, toata savoarea, toata sclipirea, toate momentele-i de neuitat,

insa nu poate s-o recunoasca. Nu poate si nu vrea s-o recunoasca, dracu’ stie de ce…

       Asa-mi spunea Anna acum cateva zile cand am trecut, din graba, pe la ea. E o faptura tare enigmatica, doar prostii si psihopatii, in simplitatea lor, se pot lauda ca o-nteleg.Vocea ei ce atinge tonalitati uluitoare-atunci cand povesteste m-a sedus din prima, iremediabil.

Caci, trebuie sa-ti spun draga faptura ce ma privesti atent, citindu-ti-se o nuanta de mirare in pupile, ca Anna nu povestea. Ea se povestea pe sine in acord de muzici

ne-ntelese in timp ce se juca, rupta de realitate, cu nasturele camasilor de jeans, cu bucla-i aurie ce se oprea pe sani, cu faldul de matase al perdelei, ca intr-o transa ludica, o transa ce atrage, ce seduce cu voluptatea ultimei priviri.

-Sa stii Van, eu sunt o fire voluptuoasa, nu-mi place sa rezist tentatiilor. Pana la urma, daca mor maine, va muri totul cu mine. Pare ca nu? Ba da, depind de multe… Depind de buchetele de lavanda si busuioc pe care mi le aduce bunica de la parter, de cafeaua bauta in parc, in timp ce ma perind pe caldaramul mereu umed, prin racoarea diferita de la o ora la alta, desi in esenta e mereu aceeasi..de tine…

-De mine?cum asa?

-Da, de tine. Tu esti ascet, n-o sa-ntelegi vreodata ce simt atunci cand iti aud pe trepte pasii, cand iti adulmec parfumul in timp ce tu mai ai doar un etaj pana la mine..Nu-ntelegi.

-Tu ma iubesti? am intrebat-o oarecum speriat de gandul ca as putea avea dreptate.          Pana la urma, era cea mai frumoasa din suburbii..cu par lung, de culoarea graului copt si moale cum e matasea, cu ochii negri, migdalati ce-ti sfredeleau tot ce-ai crezut ascuns sau intim, cu buze rosii, ce iti zambeau vinovat, indecent, dar sincer, cu forme pline si armonioase. Orasul asta amarat nu vazuse nicicand ceva mai frumos.

-Dragoste? Ei, as!! Nu dragul meu, eu nu mai iubesc oameni. Eu iubesc doar viata. Si asta..cum stiu eu, prin simturi. De ce taci, la ce ti-e gandul?

      Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o ; era iarna. Eu, biet student amarastean, veneam cu trenu-acasa nu de drag, insa speram ca imi vor mai da bunicii niste bani. In tren, in tot compartimentul, eram doar noi. Afara se-asternuse un strat gros de nea iar ea era atenta pe fereastra, ca si cum ar fi fost in loja la cel mai reusit spectacol. Si, evident, (sau asa mi se pare-acum,) tot ea a rupt tacerea.

-Nu-i asa ca totul pare acoperit de omat ca intr-un vis frumos? Si rotile de tren ce canta parc-un cantec mut..

    Rotile trenului pe sine nu stiu dac-au cantat vreodata, dar vocea ei ingana parca o melodie dulce, de copil feeric, fericit, si seninatatea cu care mi-a zis c-o cheama Anna, m-au dezarmat iremediabil.

-Intr-adevar, orasul nins sub cerul cel albastru e superb. Imi pare bine, eu sunt Van. Tu unde mergi?

-Eu merg acasa, la bunica. Iesi la ceai?

-Cu siguranta, mai ales ca si eu tot la bunici ma duc.

-Ce binee! Vom fi prieteni tare buni Van dragule, simt eu si-ncepu sa rada si sa bata din palme cu incantarea copilului ce-si gaseste in cadou jucarioara mult dorita.

       La ceai am iesit a doua zi cand altii erau deja la cina. Mi-a povestit ca-i dependenta, ca ea nu poate fiinta fara sa simta. Atunci, recunosc, m-am uitat la ea asa cum te uiti la o ciudata, dar mi-a trecut atunci cand m-a privit in ochi. Intreaga ceainarie  era goala, eram doar noi si-acea batrana blanda, buni Clara. Lumina calda ce cadea in valuri peste noi ii dadea Annei alura de enigma ce o definea atat de bine. Am vorbit tare mult atunci, mi-a povestit ca e fugara dintr-un sat uitat de lume si ca ea stie ca e sortita esecului intr-un oras mare ca asta, insa trebuia.

-Ma erodam usor dar sigur, asa cum apa repede macina piatra, si-am plecat. Am zis ca poate in oras va fi mai bine, dar cand veneam amandoi in tren am inteles – pentru mine nu va fi bine nicicand. Si e firesc sa fie-asa, ce stiu sa fac? Nimic, decat sa povestesc si, cum zic ceilalti, sunt frumoasa, desi eu una nu ma vad. E prea putin Van ca sa supravietuiesc, ma crezi? Si nici pe tine nu te vad prea implinit.

-Nu e adevarat, glumesti? Ai mai mult decat e nevoie, si nu sa supravietuiesti, ci sa invingi! Si lasa-ma pe mine, stiu ca-s o loaza,nu inteleg de ce sunt eu aici cu tine, cand va putea fi oricare dintre ei. Fa-te actrita!

-Actrita zici? Sarac naiv, actritele nu se povestesc pe sine, ele redau ca niste masinute ideile atator autori, nu mai sunt ele cand le vezi pe scena. Ori daca nu sunt eu, atunci cine mai sunt? Nu, nu putea fi nici un altul, si nu pentru ca te-as iubi pe tine, ci pentru ca suntem la fel. Inadaptii lumii de care, la modul teoretic, apartinem. Practic insa…

        Si ofta adanc, intr-un mod in care nu mi-am mai dorit s-o faca vreodata si care m-a zguduit profund pana-n maduva oaselor, pana la lacrimi. A vazut, si- venit spre mine sa ma mangaie, cum mangaie mama un copil ce nu poate s-adoarma. Avea o mana calda, fina si mirosea a crin si levantica, un parfum ce te-mbata si pe care nu-l mai intalnisem niciodata pana atunci.

-Te-am speriat? Nu trebuia, zise luandu-ma de mana si razand cu pofta. De fapt, esti inca un copil, ceea ce-i un lucru bun.

       Nu mai stiam ce sa cred. Trecea de la agonie la extaz intr-o secunda si parca avea complice-n tangoul asta aprig intreaga lume. Nu pot spune ca am fost vreodata indragostit de ea, cel putin nu iubirea aia focoasa, dementa si rodnica, nu. Dar am indragit-o, am indragit-o asa cum indragesti ceva despre care nu stii prea bine cum, insa a devenit vital pentru tine, care te-a subjugat fara ca macar sa-ntrebe daca vrei, daca o lasi, daca poate. O indrageam si noptile in care ma tortura insomnia stateau tot sub semnul ei. Umblam in varful picioarelor prin odaie, fumand ca un trc, iar in momentele bune ale acelor nopti sacrificate o revedeam mintal, asa cum isi vad budistii zeii in timp ce meditau. Ma mai jucam cu buchetul de lavanda ce mi-l lasase pe noptiera mai demult, iar cand intr-un final izbuteam sa adorm, soarele se ridica din ape lucitor, lovindu-ma in ochi cu violenta.

Si-a fost bine. Ne-au trecut asa, zi dupa zi ca margelele insirate pe ata, zece ani. Iar tocmai cand nu mai credeam, cand reusisem sa ma mint ca va dura la nesfarsit, gasesc in pat, pe velinta de lana, o carte si-o scrisoare.

   M-am dus, manat de curiozitate, ca sa vad. Stiam ca-s de la ea, nu erau dubii, insa am vrut sa vad cu ce ma mai surprinde. Pe pat zaceau “Cronica unei morti anuntate”, iar crenguta deja ritualica de lavanda fusese inlocuita cu una de rozmarin, si-un plic lila A fost prima mea teama justificata in ceea ce-o priveste pe intangibila Anna.

        Am deschis scrisoarea ingrozit, speriat, dorindu-mi, pentru prima oara-n existenta mea de fluture sa n-am dreptate. Dar…n-a fost sa fie.

Cu ochii impaienjenati, am reusit sa citesc:                        Scumpule, nu ai de ce sa-ti faci griji, sunt mai bine ca niciodata. Nu vie, dar bine. Am luat-o de la un capat la altul ca sa ma conving de ceea ce doar banuiam – ca lumea asta nu e pentru mine. Intamplator sau nu, ultimul meu voiaj a fost cel in care ne-am intalnit si am ramas ca sa-ntelegi ca nu-i de fapt nici pentru tine. Ti-am lasat cartea ca sa stii cum am murit. Vino si tu aici si n-alarma pe nimeni, nu e cazul.

Ti-am spus pentru ca, ani de-a randul ai fost mon raison d’être, templul meu, asa cum tu m-ai contemplat pe mine, dar n-am lasat sa se vada, n-am vrut sa suferi. A ta enigma, dependenta, Anna.             

P.S. Te astept langa mine curand. Nu ma lasa sa tanjesc dupa tine.”

       Cu ochii incetosati de lacrimi si durere, m-am aruncat in gol, in plin abis, de la mansarda, ca s-o gasesc acolo, neteda si-nmiresmata, in rapa unde si-a ars existenta. Si nu regret nicicand viata avuta-nainte de scrisoarea scrisa pe hartie parfumata, ingrijit, aceasta himera fada-vinetie a nemuririi, a realei fiintari.

 

 

Existenta

Image

 

Te-ai creat intr-o noapte de vara

Sublima ca insusi Nesfarsitul.

Un cer albastru si-o margareta

Ti-au fost umbrele purtatoare

De magic si angoasa

 

Eu am venit mult mai tarziu,

Din subsolul ros de indoieli

Fiindca asteptam sa ma chemi,

Sa-ti amintesti de glasul

Anxios ce bantuia, ca un talhar,

Zenitul gandurilor tale

 

Ma pitesc in tocul usii,

Intre perdeaua usoara si

Fereastra rece,

Ca s-ascult timpul cum trece,

 

In coltul de sus al tavanului

Pe care-l privesti religios mereu,

Dar fara sa ma vezi

macar odata..

Iar eu traiesc doar sa te vad

cum dormi

 

M-agat de panza de vise,

De firul ideilor mici, subtiri,

Ca matasea paianjenului

Ce se agatase de tivul blugilor ;

Sa nu-l strivesti.

 

Esti vantul ce-mi biciuie ochii

Si ma face sa plang cand

Umblu agale noaptea prin ploaie,

Ce ma-nfioara atunci cand fulgii

Albi de nea mi se astern sub talpi,

Crai si calau, rob si judecator.

pe cand eu..

 

 

 

 

 

 

Sunt entuziasmul cu care-o astepti

Pe ea in gangul cel obscur,

Fumul tras in piept din Kentul

Furat azi-noapte din pachetul mamei

Cu tigari numarate,

Parfumul dulce ce-adia

Toamna trecuta-n parc, sub plute

 

Si sunt tot ce n-ai sa cunosti,

Tot ce vei cauta vreodata far’ a

Izbuti sa ai macar pentru un ceas,

Ce cauti tu am eu de dat la schimb,

Cum schimb’ arabii aur pe femei in port.

 

La schimb,  tu esti tentatia

Prezenta-n fiecare zi in preajma

Aidoma unei imitatii nereusite

De stafie muta, de baroc,

 

Mirosul persistent de iasomie

Ce vine-ntotdeauna de la bloc,

De la blocul vazut ieri,

Zugravit cu cuvinte de la un cap

la altul,

Parca pentru noi.

Ravasul

Image

 

Seri de suspine si zori

De zi indoite cu apa

Imi murmura soapte discrete

Ce-s ca niste magaieri caline,

Perfecte,

Lasate amintire tablelor de doua crete

 

Alei pavate ieri cu praf,

Azi vad cum le-acopera iarba

La fel cum, far’ sa se gandeasca,

Graba

Mi te-a luat inainte sa te am

 

Ti-am lasat ravas in podul palmei

Scris in limba stelelor din pamant,

Cu praful stelelor din cer ce-au murit

Incercand s-ajunga, pe drept cuvant,

La suratrele lor din inima Terrei

 

Poate il vei citi

Atunci cand visul, cosmarul

Sau poate viata

Te-or impinge calculele sa-ti faci

Si-ti vor arata cat de mult

C-am disparut din jur

Vei regreta

 

Si totusi, n-am resentimente,

nu Regret

Nici caldura-mbratisarii

Pe care n-am simtit-o,

Si nici privirea-ti ce luneca lin

pe coapse.

 

La fel cum nici parfumul tau

Nu mi-a curs vreodata-n

Loc de sange,

Cum n-am putut afla cum e

Sa traiesc prin tine,

Sa mor fara tine

…”iubire”

 

 

 

Nu iti mai simt lipsa

Si ma tem

Ca nici nu am s-o

mai fac vreodata..

 

Pacat!

Caci in balonul viselor e

Destul de mult loc

Pentru lumea toata.

 

Nu m-ai saracit cu nimic,

Si-i multumesc

Iadului din mine pentru ca

Nu mi-a dat timp sa ma

Ai

Cum ai avut, de-a lungul drumului

Atatea.

si cate-o sa mai ai

Pan’ la sfarsit..

 

Si dupa ce ravasul ti-am lasat,

Pe veci al meu miros ramas

In tine, noroi si praf de stele,

Dor si cant de vise

Colorate tipator, vulgare,

Piperand existenta cu nuante vesele,

obscene,

Cobor spre alte zari

 

Ale fiintei mele franjurate

de tot ce-a fost candva,

Cu mult inainte de….

tine.

Meridianele durerii

Image

 

Foșnetul rochiei mi-amintește de tine.

La fel și razele soarelui ce-mi trec printre degete

Și pe care le simt ascuțite-n palmă,

Crestându-mi în suflet meridianele durerii

 

            Cu praf de stele mi-a pătat apusul

Întregul drum abrupt de la pământ la cer.

De mă va amăgi din nou exclusul,

Voi renunța pe dată la mister

 

În noapte, răgete și urlet

Împodobesc văzduhul adormit.

Eu zac nomadă-n iarbă și te cânt

Așa cum cânt-eroii un ultim cânt

 

Și parcă-mi văd sufletul zdrobit,

Îl văd încețoșat, ca prin vitralii sparte,

Cu pete de venin și vanitate

 

Pe muzica lumii totul arată-n alt fel,

E-aceeași muzică ce-o știe sufletul meu

Crestat, franjurat, tăiat cu două strune de vioară,

Scăldat în apă tulbure și-amară

 

Atingerea vântului cald de vară

Mi-aduce aminte că încă n-am murit,

Că încă sunt aici, cu tine,

Pitită-n negura de la zenit,

Sfioasă de parcă te-am zărit azi prima oară.

 

Iar zgârietura peniței pe foaie

Face ca inima să mi se-nmoaie,

Să-ți simt iar izul care-mi taie

Nemilos, pe tot corpul și-n sufletul franjuri deja,

Meridianele durerii, aidoma unui măcelar priceput,

Căci orice sfârșit e-un nou început