#fractal

razele soarelui,
singurele care-mi mai mângâie fața.
aduceri aminte parcă
din altă viață, din viața altcuiva.
lipsă. împărțire care a dat cu irațional.

caut. știu pe cine,
dar nu știu unde. de fapt
nu știu dacă
o s-o mai găsesc vreodată
știu doar că
a existat. că am trăit-o.

pielii mele îi e dor de tine
știu că n-ajută la nimic,
dar încă își aduce aminte
că o iubeai, cum o iubeai.
cu ochii, cu degetele, cu buzele,
cu tot corpul, cu tot cel care
erai.

mi-ai aprins candelabre în privire
și am rămas să mă divid la nesfârșit,
pe un drum care nu știu
unde poate duce. lumină
când în jurul meu e întuneric,
dar nu e binecuvântare, nu-i
ceva despre care eu
să spun cuvinte.

luminez pentru cei din jurul meu
când e întuneric pentru toți,
dar nu e lumina din mine,
ci focul care mă forjează
când nu mă distruge lent
pe dinăuntru.

umblu pe un drum despre care
nu știu unde mă va duce.
am închis ușile de dădeau spre înăuntru
și umblu. caut.
m-am pierdut de umbra mea,
sunt străină de mine și m’afund.
merg pe drumul meu, dar nu știu unde duce.

știu că focul meu se vede numai
dinafară, cenușa
lui mă ține trează săptămâni,
amintirea aduce ploi
de lacrimi, vinovăție și neuitare
e joi. și doare tot mai tare…

și mai știu
că o să citești asta.
că o să zâmbești, așa cum o făceai cândva
și o să treci peste. o zi ca oricare alta.
la fel cum știu că am obosit s’aștept ceva
ce nu mi-e dat să vină.

tu ai plecat, eu am rămas
să mă descurc cu pierderea,
fractal
al unei galaxii în continuă ardere,
atom
al unei exasperări interioare
vecină cu disperarea
autodistrugerea nu mai e demult
la modă pe aici. efectul
s-a dovedit ca apa de ploaie pentru
ținutul iernii nucleare.

inutil. aștept
să nu mai doară,
să pleci din
interiorul meu. să am
nopți ale mele, cu dimineți
care să nu-mi spună după starea de pâclă
că te-am visat. iar.

aștept
ca pielea mea să te uite
iar eu să nu mai merg pe drumuri
pe care nu știu ce caut.
trebuie
să mă sinucid.

să omor partea din mine
care te caută, pe care
o dori și azi ca atunci.
acea parte din ce sunt
care se uită noaptea la cer
și-n loc de stele
se vede pe ea cu tine, privind spre ele,
împletindu-vă degetele
și tăcând de parcă ați avea o veșnicie
care v’așteaptă undeva, numai a voastră.
trebuie să mor, să pot uita de tine…

#degeaba

 

de n-as sti mai bine,

as zice ca pe lumea asta

nimic nu-i degeaba.

ca au toate un rost al lor,

smechereste codat undeva;

dar mi s-a terminat praful

de zane. n-am acces la povesti,

asa ca nu stiu decat lumea asta.

pe lumea asta, doar vremea

nu-i degeaba. orice rost

e-o poleiala stangace, sinistra

care sa faca golul mai usor

de inghitit. mai fara nod, doar ca

tot ce-i pe lumea asta

e degeaba,

iar eu pe lume-ailalta n-am ajuns inca…

degeaba exista chirurgi pe lume,

ca tot nu si-a extirpat nimeni sentimentele,

nu si-a amanetat regretele

si chiar n-am auzit de om

sa intre-n sala de operatii…bine,

iar cand iese, sa nu mai tresara

la auzul unui simplu nume.

degeaba-s drumuri

prin viata asta mare,

ca tot stam la departare

noi de noi, si fiecare pas

facut pe drumul asta doare

cand gresesti drumul si-ncurci alteritatile

fiindca n-ai rezistat, te-ai incurcat

cu toate banalitatile.

degeaba exista Celalat,

ne-am pierdut de mult

in propriile hatisuri de nevoi

si nu-l mai vedem, pititi pe dupa foi.

ne temem de el, impartim la doi

si tot cu rest searbad,

cu iz de iluzii sparte,

de sentinta definitiva, da

Celalalt e barbarul, eroii, noi!

degeaba exista chiar viata,

comedie absurda, jucarie

de extraterestru-copil azvarlita,

la voia-ntamplarii, unde s-o nimeri.

uita-te la noi doar:

o tinem in maini, dar

ce facem cu ea, stii?

nu, ca n-avem instructiuni

ne jucam si noi la voia-ntamplarii,

asa cum am gasit-o

si cum stim mai bine,

pana apar instructiunile, speram ca tine;

fiindca la sfarsit de partida,

doar vremea si speranta n-au fost degeaba.

noi ne nastem murind si traim

pe caiet, in timp ce ne facem in liniste treaba,

amibe agitate ce nu s-au prins ca sunt degeaba.