#inventar

mă părăsesc zilnic mii de cuvinte,
gazdă insuficient de bună să le pot păstra
se duc
spre alte zări, spre alte conștiințe
uitând în același moment de unde-au plecat

de pe buzele mele pleacă
cel mai ușor un mulțumesc,
irelevant cui sau pentru ce,
e
cristalin și sigur pe el ca o fată
care știe despre ea însăși că-i frumoasă

gramatica interioară dictează
pentru fiecare frază spusă alte zece
de păstrat pentru mine, alte
sute de paragrafe, toate replici
bune de dat cândva, într-un moment
care știu că nu va sosi niciodată

de pe aceleași buze abia se desprinde
un te iert firav, nesigur
ca un adolescent la primul rendez-vous
când îl spun e sinonim perfect cu
“te-am iertat de mult, dar am zis să afli și tu”

pentru că dacă fiecare frază poate
măcar în joacă fi un descântec,
atunci tot ce ți-am spus vreodată a fost
un joc, un cântec
rău-prevestitor, înaintaș al durerii
surde și oarbe, dar nu mute
de a nu-ți fi fost îndeajuns. azi
cuvintele mele se izbesc de malul nemilos
al indiferenței tardive, sună spart
și nici măcar eu nu mai cred când spun
că m-ai iubit.