Noapte cu soare

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.

Advertisements

Winter rhapsody

image

Pin-up Poetry

Image

E-o seara gretoasa, cu gauri adanci.

Tu zugravesti in culori niste stanci

Care sunt ele tipatoare oricum,

Nu e nevoie de fasii mai adanci

 

Deja amutita, nu spulber tacerea

Acelor umbre ciudate ce zboara ilar,

Nascute din haos si din amar,

Batrane ca tine, ca mine, ca cerul

Ce zguduie azi tot palierul

 

Poate c-ar fi o pura intamplarem

Daca dup-un zambet si-o privire

Nu ne legau atatea mici enigme-nlantuite

                                                   La umbra cea de neuitat a..      

 

Nici nu stiu cui,

Atingerea-ti ma-ngheata

Ca timpul un grafitti pe un zid,

Iar aerul sarbatoresc al saraciei

Azi nu-mi mai pare altfel, doar morbid

 

Tu le pictezi, iar eu fur ca o hoata

Nepriceputa, prinsa in flagrant

De-un animal bizar, jumate schiop, pe jumatate mort.

 

Le iau culorilor stralucirea si-o depun

Cumva ca-ntr-un ritual sacru

In cutii uitate, prafuite,

Gasite intr-un pod mi-aduc aminte,

Cand ne jucam, copii timizi, de-a viata.

 

Culorile le-am aninat de mine;

In obraji, pe buze, in par, pe la ochi.

Pe dupa castel zac doua trenuri abandonate

Iar jocu-mi pare o inventie-a omului ce minte

 

            Pe la desert am gasit o scoala,

m-am oprit.

Ca un biet si-amarat turist

Am stat, am invatat impartirea pan’ la doi

Si am pornit

Nerabdator, condus de soapte,

Pe mai departe, Peregrin cel trist.

 

Dup-o cortina de franjuri,

Undeva printre ape, stalactite si stanci

Ai incercat cumva s-arunci

In negura cu dungi de clopotel

Si cantec lin de vrabii

Deruta calm-a unei deveniri

 

Cu gri si vis se deseneaza timpul;

Ma uit la tine cum inca le pictezi si-i jale,

As scrie despre ce-ntalnesc

Prin pensuli cu miscari usoare

 

Insa..e prea multa culoare,

Si n-am nici foi, sau pix, scrisoare

Catre un dulce Nicaieri va fi

Intreaga-mi vreme langa tine, pasul

Cu ecou ce zgudui ieri cerul,

Atingerea-ti in palma rece,

Praf de stele, iluzii, cele 12 Iele

Sunt azi, din nou, in pestera pictata.

La adapost de noapte, ziua..

Le-om mai vedea vreodata?

 

Fara raspuns

Image

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…

Temporalitate

012

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?

Pudra de stele

Image

 

Stii, ai aparut

Din strafundul unei lumi rancede

Ca un fior de fericire nefasta,

Surasul unui om care-ar ucide

Doar pentr-un pumn de putregai,

De patimi inselate, dor statut

                                                                                

Ai venit sa ma smulgi

Din dulce-amaruia monotonie a lui “mereu”

Cum ia Septembrie frunzele din pomi,

Cu vant apasator si rece, bici de iad.

 

Si…m-ai smuls,

M-ai luat cu tine

Pe aripi ascutite de otel cristalin,

Ducandu-ma in neant, far’ sa

Te uiti macar de curios ‘napoi

 

Am mers in urma ta,

Orbita oarecum de stele

Ce se perindau alene

Prin fata noastra, ca un vis,

Lasand in urma praf si fum si stralucire.

 

N-am sa regret niciodata

Ziua-n care am dat peste tine,

O ciocnire fioroasa, brutala,

Ce purta-n sine lupta

Final-a ultimei sclipiri de bine.

 

Si totusi, inca-mi pare-un vis,

Felu-n care ma duceai de mana

Prin bazarul cu sentimente prafuite,

 

Vechi si anoste, imbibate

Din belsug cu-miasme funeste,

Iesite azi la suprafata

Din iadul amintirilor ivite.

 

 

 

 

 

 

Si-mi amintesc parc-a fost ieri

Cum umblam prin bazarul cat o tara

Tinandu-ne de mana si lasand

In spate urme mici de praf de stele,

Ca doi copii in al toamnei Versailles,

Bantuind cam intr-o doara

In cautarea oglinzilor

 

 Dar, oricat mi-am dorit sa nu,

Povestea pasilor pudrati de stele

S-a terminat, pierzandu-se in cele

Care, zice-se, n-au moarte,

Insa doar amintirea le cara mai departe,

Prin straturi de monotonie, zi si noapte

 

Si de-aici..pe mai departe,

Tot cu tine, tot in soapte

De pian si lacrimi scurse

Pe obraji in miez de noapte,

Fiindca acum sunt moarte toate−

 

Amintirile, visele, pasii si tacerile

Azi s-au scurs usor la vale,

De n-a mai ramas nici macar

Urma mangaierii tale.

Si-mi era atat de draga..

Enigme uitate

Image

Vise cernute, prăfuite,

S-au născut la ceas de seară

În locul unde cuvintele încep să doară,

Iar decorul se topeşte, ca o lumânare de ceară,

Amintiri ostile, amintiri uitate.

 

Totul e gri, e ostil, nimic nu e bine,

Aştept cuminte să treacă vremea pe lângă mine,

Privesc fereastra, uitând de sine,

O dulce şi latentă visare

Ascunsă în cuferele de cedru şi santal,

Induse în agonia existenţei, de un parfum ireal

 

E un sentiment ciudat şi molcom

În lumea viselor unde ma legăn din zori până adorm,

A cărei răceala mentolată mă duce în zbor

În lumea copilăriei, iubirilor de care mi-e dor,

Dar pentru care-ar trebui să mor,

Pentru că nu au mai rămas decât sipete

strate ca odor.

 

Sunt enigmele unui suflet blazat,

În uitarea cu parfum de sânge uitat,

Aruncate hidos, scufundate într-o lagună

De pumnale otrăvite, cu lame ascuţite

Care te unesc cu abisu-n apus pe nesimţite,

Ca miile de speranţe prăbuşite

Pe un covor incolor de suflete cernite,

Aşternute tacit de fiinţe răvăşite,

Peste pământul reavăn al cuvintelor neşoptite,

O eternitate de enigme uitate, de înţelegeri tacite