#arhitecturi

‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
paradisul
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
paradisul
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

dar
viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
lăsați
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
dar
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
om
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.

#nepământeană

dor. sinonimul domesticit
al durerii. cândva
animal tăcut ce vâna fiecare rază de liniște
prin ierburi înalte, târâș.
azi n-a mai rămas nici măcar una.

privesc stropii ploii căzând, stele
cărora li s-a furat strălucirea. inerție.
mă uit în depărtări, ecoul
dinăuntru-mi nu lasă loc de uitare
nesupusă
m-aplec spre geometriile
unui corp ce doarme și când e treaz,
așteaptă
ceva ce n-are de unde să-i mai fie
pielea,
tampon de cunoscut, de absorbit lumea,
moale și caldă ascultă
scotocind după nuanțe. nesupunere
e să știi care scândură din podea scârțâie,
cum s-apeși clanțele.
te poți furișa de oricine, către oriunde,
dar interiorul va sta mereu cu tine.

tu știi, și eu știu.
sunt om, dar nimic din ce-i neomenesc
nu e străin de mine. modelează
tot ce nu pot deschide lumii în cuvinte. ornamente
lăsate-n mers, în gesturi, în mișcări și pupile.
tot ce-i neomenesc în mine
îndepărtează și-atrage, alintă și sperie
în flăcările ritmice, de lumânare, văd destine,
arhivă-labirint de nuanțe

într-o zi, oceanul tău de secrete va-ntâlni
focul cel veșnic al pasiunii mele,
nu te teme.
la vremea aia vei ști că pe stradă-s
o pisică sălbatică, dar care iubește jocurile,
care mușcă, zgârie, se tăvălește
pe suprafața lumii, devorându-i necunoscutele,
nepământeană, în mâinile tale vreau
să-mi abandonez sacadat toate sclipirile,

azi
nimic din ce-i neomenesc,
nimic din întunericul din mine
nu mai sperie. vino.
hai să simți toate nuanțele
pe care le poartă întunericul când se joacă
de-a baba oarba prin lume.
viața începe dincolo de lumină și de bine,
dincolo de apus.
o să-ți arăt tot ce n-ai văzut
și o să-ți spun fără cuvinte
tot ce nu s-a spus. adevărul
trăiește mult prea rar printre cuvinte,
iar geometria corpului, sacră, mișcată,
rareori minte.
tu vino. stai jos, deschide bine ochii și
lasă-mi degerele să se joace, să-ți descânte, să te alinte.
doar privește, atinge-mă, gustă și simte

Ieftin, scump și subiectiv

Fericirea are atâtea chipuri, câți oameni. Nu e ceva ce ai, e doar ceva ce ești. Și cu toate astea, e un efect. Pentru că sunt, pe lume, lucruri care te fac fericit. Și lucrurile astea pot fi oricare. Oricât de simple sau de complexe. De ieftine sau de scumpe. Fericirea e personală și singulară. Nu în sensul că nu ar avea egal, ci că e trăită, de fiecare, altfel. Cum știe, cum poate, cum se pricepe și cum a-nvățat. Mai ales cum a învățat.
Cumva, fericirea vine din sinceritate. Cu tine și cu Celălalt. Dar mai ales cu tine. Și implică limite. Și asumarea lor. Tot ea cere libertate. Libertatea pe care ți-o dai când ești tu, așa cum te cunoști că ești, și cu ceilalți, nu doar cu acei câțiva.
Limitele fericirii sunt acolo unde începe etichetarea. Nu cred că vreun om are dreptul să pună etichete pe bucuriile altuia. Chiar dacă acel altul le împarte cu el. Pe de altă parte, așa știi că oamenii ăia nu sunt oamenii tăi- îți judecă bucuriile, în loc să te lase să le trăiești. Ori, câtă vreme ceea ce te bucură nu te distruge, ăsta devine, deja, semn de rea-credință.
Poate că nu poți înțelege de ce un lucru și nu altul îl face fericit pe cel din jur, e de-nțeles. Fericirea are coordonate intime, personale. Dar între a spune că nu pricepi și a te pune pe lipit etichete, e drum lung.
Cât de mare e diferența dintre un om pe care îl face fericit să își bea cafeaua la soare, cu pisica tolănită lângă el și niște muzică pe fundal, și unul pentru care fericirea înseamnă starea de după o drumeție pe munte? E ea atât de mare încât să facă motivele din spatele fericirii lor contestabile, ierarhizabile, din moment ce rezultatul final e același?
Nici nu știu cum am ajuns să căutăm fericirea în același fel în care căutăm un obiect ce ne trebuie numaidecât. Poate așa, punând etichete pe experiențele celorlalți ca pe niște borcane de gem, uitând că avem propriile experiențe de trăit.
Sau poate scăpându-ne din ochi că fericirea e așa…ca o zână. E diafană, un amestec senin de chimicale, experiențe și emoții. Un colaj de răspunsuri la stimuli, în permanentă transformare. Și că e ceva ce ni se întâmplă atunci când facem lucruri despre care știm că ne bucură. Pentru că fericire e și atunci când îți spui versiunea ta de adevăr, și când dormi până târziu, dar și când înveți ceva ce ți-ai dorit mereu. Fericirea e ceva ce ni se întâmplă. Când? Oricând.
Pentru că există fericirea spontană, tranzitorie, care pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă o dâră de întrebări. Și există fericirea ce vine din tabieturi. E și asta o formă de fericire, până la urmă: să poți să îți respecți tabieturile, rutina pe care ți-ai creat-o personal.
Dar, dincolo de toate nuanțele astea, fericirea există. Există, e a fiecăruia dintre noi, și e accesibilă tuturor. Nu suportă tipare, fericirea glossy e doar un fel de fericire dintre atâtea alte miliarde de feluri. Și nu-i obligatoriu să fie și a ta.
Chiar, de unde știi că ți se potrivește, măcar? Alergi după ea, că doar așa ți se tot spune peste tot, că doar aia e Fericirea, dar nici măcar nu știi dacă e, pe bune, fericirea ta. Între timp, fericirea ta doarme prin vreun colț de ființă, nedescoperită sau, mai rău, pusă pe hold pentru cine știe câtă vreme. Până îți faci drum spre fericirea standardizată, propovăduită ca o religie și obligație nouă peste tot.
Sau, cine știe, poate până când și fericirea ta va fi un trend, o bucurie legitimă social…