Viata ca o inghetata de menta

31646758_1767864063252600_5778607784979333120_n

Multe plante m-au fascinat pe mine-n viata asta, dar nici una asa cum o face menta. Nu pot spune ca-s neaparat o fana, dar m-a fascinat dintotdeauna capacitatea ei de a genera iluzii. Orice contine menta si e comestibil pare mult mai cald sau mai rece decat e de fapt. Si chestia asta ma face s-o vad ca pe analogia cea mai congruenta cu felu-n care mai curge viata azi.

Mereu m-am gandit si m-am uitat in jur ca la un puzzle ce trebuie completat, ca la o problema doar pe jumatate definita. Si asta a implicat, cel mai adesea, sa stiu. Ce? Orice mi-a lasat impresia ca o sa-mi foloseasca- nu concret, neaparat- la intelegerea a ce se intampla in jurul meu. Indiferent cat de mult a luat sau de enervant a putut deveni. Si asta mi-a facut lista de nedumeriri sa fie enorma.

Nu pricep, de exemplu, ce-are toata lumea cu latura practica si latura frumoasa a vietii. De ce le tratati toti de parca s-ar exclude. Nu se exclud, decat in cazuri patogene. Altminteri, avem nevoie si de util, dar ne trebuie si frumosul, indiferent de cat de inutil ar fi din perspectiva practica. Are si el utilitatea lui clara si concreta: ne bucura. De asta nu pricep eu de ce trebuie sa sacrifici una pentru alta.

E fumata si dezintegrata zicerea aia cu ”Life’s short, eat dessert first”, si cel mai adesea auzita in contexte unde nu i-ar fi, poate, locul. Ca nu-i nici despre mancare, nici despre experiente ale momentului, ci despre prioritati. Da, stiu, am zis cuvantul bau-bau. Scuze! Dar despre asta e vorba. Despre a le prioritiza, astfel incat sa ai vreme si de ”desert”, dar si de restul mesei, ca sa nu ramai flamand. Despre cum iti faci timp de lucrurile care-ti fac inima sa bata mai tare, si de cele care-ti fac ziua de maine sa fie un gand fara griji. Ca, oameni fiind, avem nevoie de ambele. Avem nevoie de frumos, de bun, de amuzant, de drag, la fel de bine cum avem nevoie de util, de pragmatic, de rational, de cert, de functional. Daca reusesti sa le amesteci intr-un mod coerent, poti spune ca esti unul dintre rasfatati. Daca nu, esti la fel ca noi, aia care am inteles, intr-un fel sau altul, ca a sacrifica o dimensiune pentru alta e o prostie, o falsa alegere. La fel cum unele femei ”aleg” intre cariera si familie. E ca si cum ai avea de ales intre con si inghetata, orice alegere faci, frustrarea ramane, fiindca ne trebuie amandoua.

Dar pot intelege, fiindca daca nu ai un bun control al timpului, lucrurile pot sa alunece usor intr-o parte sau alta a balantei, e inevitabil. Si de obicei ajungi sa constati ca partea mai ”neimportanta” (fiindca orice n-aduce folos material, acum sau pe viitor, e neimportant si inutil, teoretic) ocupa ”prea mult timp”, inevitabil ajungi sa o neglijezi in favoarea celei vazute ca fiind mai importanta. Iar majoritatea oamenilor n-au reusit sa-si dezvolte genul asta de control fara sa pice-n capcana rigiditatii cu nuante de fixism. Asa am ajuns si eu la ideea de sandwich- incep cu ceva ce-mi place, continui cu ceva ce e musai de facut, ca sa inchei tot cu ceva ce-mi place. Mi se pare nu egoism, nu privilegiu (si aici sa nu-mi sariti in cap cu comunitatile ce traiesc la limita saraciei extreme, ca vorbim de marea medie gri aici, nu de exceptiile alb-negru, si nu tot ce intra la bucurie costa), ci masura de siguranta. De conservare a unei minime sanatati mintale.

Sau ideea conform careia o femeie e mult mai fericita daca are langa ea un barbat care s-o faca fericita. Ei bine, asta poate fi adevarata doar partial. Nu neg ca fericirea de a te simti iubita si apreciata de un barbat e ceva frumos, ceva aparte, dar de aici si pana la a avea convingerea ca asta e tot ce inseamna fericirea…e drum lung. Un drum lung si trist, pe care inca nu pricep de ce l-ar parcurge cineva, in ce circumstante. Fericirea, bucuria vietii, e ceva nediscriminatoriu, accesibil oricui. In asta si consta farmecul ei, in faptul ca-i a tuturor. O femeie singura poate fi fericita la fel de bine cum o femeie care are un barbat alaturi se poate simti neimplinita, singura in viata ei. A avea pe cineva langa tine e o sansa-n plus, nu o garantie ca ajungi la fericire. Pentru ca adevarata masura a fericirii n-o da parcursul unei zile, ci cele cateva minute de dinainte sa adormi- atunci, cand esti doar tu cu tine, stii cum si cine esti. De asta respingem si singuratatea, si ideea ca omul poate fi fericit si singur, nu doar langa alt om. Pentru ca, in majoritatea cazurilor, singuratatea e urma ramasa a unei experiente de marginalizare, nu o alegere deliberata. Asa ajungem sa ne intrebam „Ei, da’ cine dracu’ vrea sa fie singur?” si sa dam verdicte la fel de dezechilibrate ca emitatorul.

Si de asta bag inghetata de menta in aceeasi cutie cu oglinzile care te fac sa pari mai slaba decat esti, cu iluziile optice: fiindca toate ne-arata, in felul lor senzorial, cat de diverse sunt nuantele in care o viata de om poate fi inteleasa si traita. Abia asta ma fascineaza cu adevarat, restul nu-s decat pretexte. Iar textul asta n-a fost gandit cu intentia de a te invata cum sa traiesti, ca nimeni n-are, in afara sarlatanilor de profesie, retete pentru asta, singurul fel in care poti afla e…sa traiesti. Indiferent ce-nseamna asta pentru tine.

Advertisements

The sunset of summer

11823932_917246364981045_277533365_n

Poveste muta

6cdab79d53d8ac51ad1e59341b94a2f3

E de la soarele ce-arunca

Priviri de culoarea lavei

Dar dopamina din creier crede ca

E gata, ajunge, ce mai vrei!?

Asa ca ma-ntind

Ca atinsa de deochi,

Ca mortul ce se-ntinde in cosciug

Privind cerul de beton cu Somnu-n gand

Stii cum aflu daca a fost o zi buna?

Daca noaptea tarziu zambesc in somn

Cand imi aud bataile inimii

Stiind ca si-ale tale se-aud

La alt capat de vreme.

Impreuna, scriem la doua inimi

Cea mai frumoasa muzica a lumii,

Un cantec de leagan primordial si continuu

Dar tu esti tu, iar eu sunt eu,

Doua vieti paralele al caror unic punct comun

E locul unde se-ntalnesc in ecou

Doua batai de inima.

Si, brusc, singuratatea capata alta noima,

Ca e nevoie de ea ca sa

Pot aprecia, iubi chiar, asta.

Adica un om tot ca mine.

Nesigur, perfect al imperfectiunii,

Cu un peisaj tomnatic in zambet

Si insinuari lasate-n privire

De cine stie cine;

Un om,

Dar nici gand sa fie ca ceilalti, nu,

E doar un el singular.

O, dulce singularitate, cat esti de veninoasa!

Te simt prin toti porii, de fapt,

Ce sa mai- te impartim si pe tine

La fel de frivol cum impartim

O boare de vant in luna lui mai,

Un apus de august si vederi diferite

Si tot asa, la nesfarsit, tot anul

Caci fara sfarsit e numai inceputul

Un inceput perpetuu si complementar,

Suma a contrariilor regasibila explicit in mine

Si totul de la sunetul unei batai de inima

Ascultat inainte de culcare…

oare?

Pink- Family Portrait

Nebuloasa de argint

Image

Era un inceput de vara torid, undeva in lume. O eleva se plimba, cu pasi marunti, lenti, prin orasul ce intra parca in putrefactie. Avea “o fereastra”…si-o luase singura de fapt.

 Si acum cutreiera prin arsita de iunie viteaz, nestingherita, gandindu-se la tot felul de lucruri, iar, pe nesimtitite, a ajuns pe stradutele pavate ale parcului, parcul atat de pomenit de toti liceenii…fie mai mari, mai mici sau de-o varsta cu ea.

  Simtea cum o moleseala ii cuprinde corpul pe secunda ce trece, ca fiecare pas pe dalele parcului o infiorau. Era ceva bizar, parca ar fi pasit pe amintiri, pe sticla fierbinte si taioasa, pe ceva sfant.

   Se stia depasita de ceea ce simtea, asa ca se aseza pe o banca, la umbra unei salcii, sperand ca va trece repede…n-avea timp de pierdut.

Incerca sa ramana treaza, dar fu peste puterile sale. Bau o inghititura din sticla cu apa pe care o purta mereu la ea si, fara sa vrea, inchise ochii.

 Apoi, simti subit un val de racoare. Deschise laarg ochii sa vada ce e si se trezi in alta lume, una de vis…

Banca si parcul disparusera, iar ea statea pe pamant. Sau pe cer, nu era sigura inca.

 Era…alta lume. Una frumoasa, dar de o frumusete rece, moarta…Totul in jur era diafan, stralucitor si opulent. Si pentru prima data se trezi in ea instinctul : intai vazu cat e de mica si se temu. Apoi ,manata de curiozitate, se duse sa vada ce ascund faldurile mari. Si gasi, intr-adevar, un sevalet uitat parca de un pictor ce voia sa deseneze acolo.

    Cauta prin buzunare si gasi un creion. Cam tocit, dar..

 Incepu prin a desena o pisica. Si mata vargata, rosu cu mov, aparu langa ea, mieunand suav. Apoi urmara un stilou, o floare, un lac. Si, ca prin miracol, au aparut, pe rand, toate.

Acum ea devenise ce si-a dorit, ce a visat in secret…era Dumnezeul propriei lumi.

 Se simtea coplesita si singura ; singurul suflet din faldurile alea mari, de argint. Desena o usita si reveni in parc, mai bucuroasa ca oricand.

 Avea acum o a doua casa, o lume unde avea drept de viata si de moarte, care ii dadea aripi.

Lasase in locul ei, ca paznic loial, un catel visiniu si usa intredeschisa…ca sa se intoarca acolo, pe nebuloasa ei, oricand.

   Si pleca spre liceu zambind..acum intelesese care era magia parcului.

Renasterea unei arahnide

Image

 

M-ai omorat intr-o noapte obscura de mai,

Pe cand eram un acarian indragostit de tine

Strivindu-ma sub tocu-ti ascutit.

M-ai parasit ‘nainte de-a incepe

Zicand ca n-ai ce sa-mi dai,

Iar eu in tocul usii m-am pitit

Agonizand, cu ochii doar la tine,

Si-apoi, ei bine..

s-a intamplat…

 

Apoi mi-am facut cavou intr-o fasie grea

de chihlimbar,

Dar n-am facut multi purici nici acolo,

Caci zei m-au inviat, dandu-ti in dar

Tocmai umilul meu cavou, sa-l tii la gat

Iar tu zambeai, gatita in tricou-ti alb de polo

 

In suta de milenii ce-a trecut

De cand, pe jumatate mort, m-ai aruncat,

In tot acel rastimp m-am metamorfozat

In creatura cu picioare mici, firave,

Cu panza din matase sclipitoare,

Pe care-o vezi pazindu-ti credincioasa

Capul patului, fie de esti sau nu.

 

Si poate suta-mi de milenii

La tine n-a tinut mai mult

De-o ora, un sarut, sau o-adiere

de dulce, aspru vant;

Iar de mi-ai cere

Sa mor din nou pe-altarul fericirii

Gatit cu perle si bijuterii maiastre

M-as arunca din nou de la fereastra

Ce da spre marea ap-a nemuririi

 

Bolnav de molima iubirii,

Mereu am sa ajung la tine

Chiar de m-oi radia pe mine,

Etern nebun firav, blocat in Sine,

un capcaun ce-alearga beat pe sine

Jelindu-se c-ar fi uitat mireasma urii

 

 

 

Dar eu parfumul nu pot sa ti-l uit

De-as sti ca ma mai torturezi de mii de ori

Cu nepasare-ti veninoasa ce o ai in pori,

            In noptile de iarna cu cer plumbuit,

Doamn-a magiei si-a torturii!

 

Ma subjugi, m-aprinzi,

Ca dupa sa ma lasi, sleit de neputinta

Sa bajbai prin vami, turbat de dorinta,

Sa vreau sa te mai am, sau sa te prind

De fiecare data cand tu cazi

 

Stiu, sunt nebun, nici nu ma vad prea bine,

Dar nu pot pur si simplu sa uit

Zgomotul pasilor tai adus de vant,

Privirea-ti absenta spre mine

Atunci cand tragi, singura si trista din tigara,

Dar pot in schimb promite ca incerc

Sa fug, sa uit, sa plec, sau..sa te iert.

 

Dar asta, draga mea naluca,

Atarna doar de vorba ta.

De-i nu, eu plec indata,

Iar de-i da…

O vesnicie langa tine voi mai sta!

Un gram de fericire, va rog!

Image

 

Vremurile în care suntem ”forțați”, de o entitate de-obârșie incertă, să ne ducem existența, seamănă din ce în ce mai mult cu un montaigne-russe.

Suntem o nație (sau, poate, o specie?) de bezmetici ce-aleargă năuci, fără să știe de unde, încotro, și mai ales de ce, vrând parcă să păcălească timpul, să mintă că ei chiar caută…ceva. Ce? Nu se știe.

  Oricum trăim într-un regat al nebunilor, în care singura lege fundamentală rămâne paradoxul : trăim în ”era informației”, dar, cu tot volumul indecent de informații care ne este pus în mod constant pe tavă, nu mai știm să lucrăm cu ea, spunem că suntem stăpâni pe noi când, de fapt,  ne mulțumim să vegetăm într-o stare de profundă scârbă, lehamite, apatie, încorsetați ca într-o menghină de reguli și norme (etice și nescrise majoritatea) și adormim hăituiți de ceea ce se poate lejer numi ”plaga mileniului” :  dorința de a avea.

Credem cu tărie că totul se poate cuantifica, stoca, eticheta, categorisi, cumpăra, avea.Tot, fără discriminare. Inclusiv fericirea. Mai ales fericirea. Pe scurt, cu cât ai mai multe, cu atât  gradul de fericire crește. Și, cu toate astea, oamenii cie mai bogați ai lumii (și, prin urmare, cei mai fericiți – ipotetic vorbind) sunt, totodată, cei mai nefericiți. Pentru că omul e, înainte de toate, cel mai mare naiv.

E credul și nu vrea să accepte forma brută a realului, neprelucrat de toate născocirile-i numite, pompos, ”convenții sociale”. Nu ; el crede ce-i place lui să creadă, ceea ce-l liniștește, îi asigură un minimum de confort psihic.      Astfel, cum a aduna e, de departe, una dintre cele mai simple activități, nu-i de mirare că tot mai mulți suferă de ceea ce se numește ”Sindromul Hârciogului”. Simt nevoia compulsivă să aibă cât mai mult din orice, în virtutea ideii că ”nu se știe niciodată când îți vor folosi”. Așa apar, din Neant parcă, legiuni de colecționari fără vocație, de avari fără discernământ, de frustrați fără cauză.

Uneori tot acest talmeș-balmeș unanim acceptat, însușit în mod deliberat, tacit, la nivel macro, mă face să mă întreb cine deține cu adevărat Fericirea. Religiile? Nu, sigur nu ele, deși o promit cu o falsă vitejie-n glas, indiferent de dogmă. Poate că fericirea-i un drog. Dar, dacă e așa, dacă fericirea e dependență, atunci hai să-i căutăm pe EI, pe acei dealer-i egoiști ce-o țin doar pentru ei, și să le-o cerem. Să ne cerem, fiecare, partea de adicție ce i se cuvine. Dar se impune altă întrebare : oare ne-am permite-o?

Noi, oamenii, TOȚI oamenii…ne-am permire oare Fericirea? Se pare că nu, din moment ce n-o putem nici măcar defini. Poate-i în noi și am fost orbi. Sau, poate că nici nu există de fapt. Poate a inventat-o vreun nebun, într-un moment de lucidă cruzime asumată.

Câte fire de nisip, atâtea posibilități și încă pe-atâtea răspunsuri…cine-o știe??

Până atunci, până unul din voi o află, o să-mi închid ochii și-o să murmur încet, abia șoptit, ca pe o incantație străveche : ”Dați-mi un gram de fericire, vă rog! Unul…atât!”