Managing failure, the test we keep on taking

Failure is a heavy topic. It is hard to think about failure without remembering yours, and it is hard to look at the way others manage their failures without asking yourself how would’ve you done it. And, yet, it is a topic of major importance, its proper management being a never-ending test.

Failing is a part of our lives, even if we are not fond of it. We fail constantly, even if we talk about our personal lives, about our careers, or about our relationship with ourselves. We fail, and this is not bad at all, as failure is such a powerful tool for learning.

Because, yes, failure is, above anything else, a tool we’re handed. It is a mirror showing us what could’ve been done better, or at least in a different way. It brings along different perspectives, others than our common favorites. It helps us grow.

But this only becomes visible after the dramatic phase, after the why me, why again? moment. And, if you happen to be a perfectionist, like, getting through this phase is a challenge in itself, the learning part coming more as an extra task. As much as it is a tool and a way of learning, failure is also a test. The way someone manages their failures speaks volumes about that person. It is a good thing to pay attention to when you meet a new person, their attitude about failure.

Usually, there are three big types of approaches: Why me, I wasn’t worth it anyway, and It’s not the end of the world.

Why me? is the approach where the person, put in front of a failure, tries to find an external source. It is never about them, their failure is the consequence of other people’s actions, and they have nothing to think about. If you ask them what are they thinking they did wrong, will tell you there’s nothing wrong about their way of action, the other people or maybe the destiny didn’t want them to succeed. They were right, and would if they could turn back the time, do things the very same way.

The I wasn’t worth it anyway narrativeis the perfectly opposed approach. It is, just like the previous, strongly connected with one’s self-esteem. The person tried, hoped for success, but deep inside the feeling that they’re not good enough to make it persisted. They take their failure as something personal, that is way more about them- their interpersonal skills, their knowledge, their way of action than it is about others and their perception.

It is not the end of the world is, if you ask me, the only effective approach when it comes to managing failure. You try, you fail, you take some time to analyze and see what could’ve been made differently. Maybe you were not a good enough fit. Or maybe your knowledge of the subject was lacunary. Maybe you just tried at the wrong time, and the right moment for it would’ve been other.

It implies taking everything into consideration and then choosing up wisely. Maybe you will or will not try again, but what you learn from that attempt remains with you, shaping you into a different individual. Being aware of that keeps you committed to learning and without any bitter feelings long-term.

Naturally, the way one will approach a failure has other stuff in the background, besides of their maturity level: how important was for them to make it from the first attempt, how much work they’ve put into it, how many other chances to try again they have and the pressure of their close ones are also factors to consider when we talk about one’s attitude on failure.

My experience with this was, as expected, a tough one. Being a perfectionist with a low self-esteem level, the tendency was to assume that every failure was my fault. Other factors were always secondary and the“what could I have done better” list was a neverending one. Till one day, when I got to understand that, no matter how hard I want it to be that way, truth is that very little of the outcome was under my control. I could only control the way I act and talk, as well as my level of knowledge, but the perception of others about me will never be something I could control, so blaming myself for not being enough won’t lead me anywhere. And this was such a hard pill to swallow for an anxious girl like I am. However, it only made things easier, as it made me come to better terms with my failures.

Linking my self-worth on my success-failure rate was for a long time one of my most toxic behaviors. It made me think that to be worthy of respect, affection, and trust, I have to be successful constantly. But this is not how life works.

You are going to be successful at times and failing at times, but this won’t make you a failure as a person. You can be a good person and still fail at things. This doesn’t mean that your goals are unrealistic, or that you’re a fool for trying to make them happen. It only means that you’re human, and failure is a perfectly human trait. No one has it all together every second of their life. No one said that failure is something to be happy about, or that feeling sad about your failure is not a valid feeling. Yet here’s the catch: being a worthy human being is a constant, and linking it to something as fluctuant as the success will harm you. It is one of the things with the greatest impact on your mental health, as well as one of the biggest fears. Don’t let your failures mess up with your most important resource, you know better.

Failure is far beyond the good and the bad. It is a complex phenomenon, the beginning of a whole journey that has a unique purpose to help you learn about yourself. Looking back, there are moments when I’m happy things didn’t work out my way, as I can now see clearly what a disaster this would have been. But some failures were my fault, and that taught me how to act in future situations like that, which I’m grateful for.

So do yourself a favor, and stop trying to put all your failures in the same box. Keep in mind that you are a person who deserves love, appreciation, and good things, no matter your failures. Your failures don’t make you a bad person, even if the voice inside your head keeps nagging you with this idea. Instead, it makes you an apprentice, someone who has to keep on learning. And when it comes to dealing with life, we’re all apprentices here, so cherish every opportunity you get to discover more.


mai naște-mă, mamă, o dată,
și ascunde-mă sub o piatră.
uită-mă acolo, lasă-mă
să văd cum trece pe lângă mine viața toată.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta parc-a fost croită
după un tipar străin de mine,
și acum tot caut, și caut, și-as vrea..

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta nu a fost făcută
ca să fie a mea. am uzurpat-o
accidental și mă doare
stând să-mi iasă printre coaste,
mi se prelinge dureros prin coapse,
doar-doar își găsește drumul
spre cel a cărui viață trebuia
să fie de i-o și lăsam.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că prea mă dor toate de parcă
aș fi o naufragiată
pe un pământ aspru și străin
al amestecului de vise care
nu-mi aparțin.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că de la atâta durere
mi se cojesc aripile
care-mi dormeau pe omoplați.
mi se albesc nopțile
când stelele-mi ziceau povești.
adu-mi aminte, numai, de ce ești.

acum durerea a ras tot
și nu mai am nimic. doar amintiri
din viața asta care nu-i a mea,
dar nu poate să fi fost a alteia.
mică la fel ca un ban de pe tejghea
și grea.
grea ca toate vorbele pe care
le-am pus la păstrare
doar-doar nu o să le afle nimeni.

e mică și dureroasă ca o piuneză în călcâi,
și nu mă crede nimeni, poți să-mi spui
de ce-mi albesc nopțile,
de ce tac stelele,
de ce singurul zgomot vine
ca un blestem bătrânesc uitat, din mine,
și de ce îmi urlă corpul în somn
de parcă m-aș duce singură să mor.
spune-mi, mamă, de ce m-am uitat tocmai

pe mine, dintre toate
poveștile care trebuie spuse,
de ce nu mă mai pot vedea cu aceiași ochi
cu care văd în oameni binele.
spune-mi de ce mă doare
fiecare pas pe care-l fac
în locuri ce le împărțeam la doi,

zi-mi tu
de ce nu îmi iau locurile înapoi
să le revendic iar la singular,
de ce nu pot face din viață un acar
cu care să-mi prind șalul de povești
pe care le zic să-ți amintesc cine ești
dacă nu pot nici măcar
găsi o viață pe care
să o pot simți a mea.

e tot ce vreau, mamă,
să mă mai naști o dată
și atunci să stau la pândă
și să m-arunc în spinarea vieții
pe care o s-o simt a mea.
să umblu cu ea prin lumea mare,
să nu mai fie doar o întâmplare
deja extravagantul fapt că sunt.

vreau să mușc din ghearele timpului
ce au miros de iasomie și neputință.
să aduc înapoi orașul la unu,
întorcându-se spre indivizibil
chiar înainte de apusul sidefiu.

că viața, altă viață, îmi pulsează viu
sub stern. îmi tresare
în buricele degetelor ce ating pielea
moale și leneșă ca un vis nou-născut
în fiecare dimineață. fă-mi o favoare,
mai naște-mă, mamă, o dată,
că asta n-a fost decât o repetiție
pentru ce-are să-mi fie viață adevărată.

viaț’aia violentă, caldă, brutală,
care poartă culori strigătoare la cer
și nu vine niciodată în casă, că ea
se-ntâmplă ca o ploaie de vară,
doar afară.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că mă erodează neliniștea
de-a nu ști dacă e bine viața mea,
dacă cine a găsit-o știe ce să facă cu ea.
și de nu poți să mă mai naști o dată,
atunci lasă-mă să o caut cu lumânarea
până o găsesc, de duminica până lunea,
călcând peste ce bombăne consecventă
toată lumea.

închide ochii, trage perdeaua,
și-o să îți arăt și ție când se-ntâmplă minunea,
că ai uitat să o vezi în sclipirea
de tăciune turbat pe care-o am în ochi
atunci când flăcări ies din mine
și visele-mi zboară, vibrând pe sub pământ,
tot mai departe, tot mai ale mele cu fiecare
gest, lacrimă, dor, furie oarbă, durere..cuvânt,
cu fiecare noapte albă-n care
plâng și tremur, înjur și scriu și descânt.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că acum nu ne-a ieșit niciuneia din noi
și-ți simt vinovăția fără sens între ploi
ce cad reci din senin, lăsând nedumerirea
și câte un curcubeu din loc în loc.
știu c-a fost greu și prima oară,
dar trebuie, chiar trebuie, s-o mai luăm
de la capăt, de la un alt capăt, încă o dată.

Ziua 9


”la început a fost cuvântul”,

și numai bine n-a

fost, căci

în loc să facă punți

a făcut ziduri între noi,

în loc de uși deschise,

garduri de sârmă ghimpată,

în loc de zâmbete, frici,

în loc de încredere

carcere cu șobolani,

șerpi veninoși și igrasie

și-am început,

în loc să ne dăm mâna

în drum spre-un ”Undeva”

al tuturor, comun,

să ne sfâșiem, dar

nu animalic,

cu dinții și ghearele

ca lupul flămând, nu;

noi ne sfâșiem frumos,

civilizat, prin vorbe

caustice, aruncate

de-a valma, fără teamă

în raport cu efectul.

așa s-a ajuns ca

relațiile noastre de azi

să nu mai miroase

a mosc și iasomie,

să nu mai răspândească

zâmbete-n jurul lor, nu.

de-acum relațiile sunt

lineare, cu însuflețirea

unei cârpe aruncate

și mirosul specific

le-a devenit cel de

clor și leșie…

o adevărată rapsodie, nu?

dar asta nu-i tot,

tragic e că a ajuns

deja să ne placă

să-l despuiem pe celălalt

de bucurie cu doar

două cuvințele acide,

să umbrim frumosul

cu o singură propoziție

și, în general,

să trezim iadul

în viața celui de lângă noi

doar cu o retorică

îndelung exersată, acidă, sclipitoare

așa s-a ajuns să

ne adunăm doi câte doi

pe baza unei complementarități chimice:

tolerăm doar oameni

cu al căror acid fuzionăm,

dar nici măcar asta

nu mai ține o viață,

căci echilibrul chimic

nu-i tocmai definiția stabilității.

și uite-așa ne trezim

într-o ambivalență

uluitoare. ”Mi-ești drag!”

și ”Te urăsc, nu vreau

să te mai văd vreodată!”

se succed în câteva secunde,

doar ca să ne putem

plânge după că

ne-a fost rănit sufletul,

că Celălalt, vinovatul etern,

s-a jucat cu sentimentele

noastre firave, a mințit,

a trădat încrederea și,

în general, că a distrus

tot ce fusese frumos între noi

ca să constatăm, de fapt,

că nu mai avem ceea ce

numim suflet de mult;

s-a pierdut în proces,

bietul de el, rămânând

doar un alt cuvânt

de care ne place

să facem paradă în

discursurile noastre

de toate zilele

vorbe, avalanșe de vorbe,

și asta doar ca să

mascheze goliciuneaa

interioară a unei rase întregi.

iar azi cei ce încă simt,

așa cum vreau să cred

că mai suntem tu și cu mine,

se trezesc îngropați de vii

într-un morman de etichete

social relevante;


la început a fost cuvântul poate,

dar cât e de distopică

lumea asta largă a lui!

sau, mai bine spus,

uită-te la distopia crudă,

animalică, goală în care

am ales, zi după zi,

să o prefacem…

fii sincer cu tine

și-ntreabă-te: îți place?