#re

I have everything and I will lose everything,
It happened once and it will happen again,
Says the thought that unravels like smoke
With every deep breath taken, every
Moment of pain that I count as disappearing.
Poof.

I have everything and I will lose everything.
Every single thing that I have upon myself
As dear, beautiful, meaningful, it will,
One day, be gone. A memory
Haunting the nights without the light
And asking me again: What if…?

I have everything and I will lose everything.
This is the curse written deep inside,
On the roots of the soul, where the sun goes to die,
In the cells of my muscles, where life
Throws daily parties, without having a Why?.

I have lost everything after getting to have
Everything.
And I have been rebuilding myself ever since
Don’t promise me everything, or anything at all
If you know, if you do know that
You’re gonna take away from me your gift,
Leave me cold hearted, empty,
I have no heart to rebuild anymore…

I have everything and I will lose everything
This is an obsession dressed as a mantra,
The history of the losses cutting deep into
My skin, my soul and my ambition,
Stealing the start of the story in the sunny day
When I have lost myself for the first time..
Since then,
Everything and anyone else I’m losing
Is just a pale reflection of that breaking point.
Another wound in the cemetery of the unfinished stories
For when the personal history’s just too Heavy to be carried on.

I’ve lost everything and all I have
Are the memories that haunt my mind,
Minute after minute, until the point
Of making my head become a dead place,
Undressed of dreams and colors,
An empty field where nothing ever grows
Anymore. Spinning
Day after day around the same
Three or four sequences that left
Fire traces on the soul
And opened the door to emotions I can’t control

I have everything and I will lose everything,
That’s the only life cycle that I know
And the faithful shadow following everywhere I go.
I am the one who counts losses
Instead of sheep when I try to sleep,
While imagining and recalling all
The ways and the times that I was forced to rebuild,
Just me and that handful of emotions,
Everything left that could be called a life,
Still keeping an eye on the horizon
While remembering now stranger hands
Touching my body and even stranger eyes
Leaving scars on my soul.

Yes, I have everything, but what if
Everything that made life feel alive
Was left in a past where I can not go back anymore?
Does this still count as death, or is it
How everyone else says, just a passenger phase?
How do you know what living from leftovers
Could feel like, when all you have is now?

Yes, I’ve lost everything again,
Trapped in the spiral of the three re:
Remember, relive, relapse
But above all the losses that I count
The ones keeping me up at night
Are just my mind and way to feel
I miss the way they made life real
And hate you for taking away
The little good of every day.

Frumos, frumos!

Frumusețea ar fi, se crede, în ochii celui care privește. Dar ce te faci atunci când privitorul e miop? E un scenariu comun deja, și asta de destul timp.
Ți se spune că ești frumoasă. O vreme, și tu crezi. Sau, oricum, nu-ți prea pasă. Dar timpul trece și vine pubertatea. Și începi să te uiți mai atentă în jurul tău.
Să vezi cum nu ai sânii destul de mari, buzele destul de pline, fundul destul de rotund, talia destul de mică. Să vezi cum colegele tale sunt mai trendy, mai înalte, mai slabe sau, din contră, mai cu forme. Cum pui kilogramele oriunde, numai unde trebuie nu. Cum nu ești destul. Încep să apară nesiguranțele. Căutarea de sine. De refugii. De validare.
Dar drumul e destul de complicat încât să te facă să îți spui că renunți de câteva ori pe zi. Nu ești frumoasă, nu știi să te machiezi ca în reviste, nu știi să mergi pe tocuri și n-ai destui bani ca să te-mbraci la modă. Așa că încerci să compensezi. Citești, te implici în comunitate. Experimentezi cu stiluri, muzici, culori, hobby-uri. Înveți. Descoperi.
Ești luată la mișto, că ce faci tu nu-i la modă și nici util. “La ce bune toate astea?”, “A, dar stai, că tu oricum n-ai viață. Mdaa…” și alte replici…..binevoitoare. Și vezi timpul cum trece. Și te mai uiți puțin în jurul tău.
Vezi că pe social media toată lumea e perfectă. Au camera perfectă, casa perfectă, viața perfectă, corpul perfect. Te uiți la ele, apoi te uiți la tine. Viața ta nu e perfectă. Nici casa, camera sau garderoba. De corp…nu mai vorbim. Nimic din ce vezi la tine nu seamănă cu ce-i al lor, al modelelor spre care aspiri. Dar apoi vine o zi când îți dai seama că nici ele nu seamănă cu ele.
Că viețile, casele, corpurile pe care le vezi etalate ostentativ nu sunt ale lor. Sunt gândite, planificate, regizate. Și, mai ales, sunt editate. Straturi întregi de filtre și Photoshop care ascund realitatea. Nici corpurile lor nu-s perfecte.
Și în goana după a fi frumoasă, când te oprești pentru un pic, bagi de seamă. Vezi că nu ești frumoasă, sau nu destul cât să te vadă societatea că ești, dar până atunci deja s-a dus pojghița de respingătoare.
Poate nu ai sânii ca în reviste, dar îți sclipesc ochii. Poate nu ai talia de copilă, dar știi să aduni oamenii în jurul unei mese. Poate ești scundă, dar nimeni nu mai remarcă atunci când vorbești despre ce te pasionează. Poate că nu ești frumoasă ca ei, dar ești frumoasă ca tine.
Și brusc se schimbă perspectiva. Nu-ți mai faci poze cu gândul să le postezi undeva, ci le faci pentru tine. Începi să descoperi trăsături care îți plac la tine. Să primești mai deschis complimentele, indiferent de cât de sincere sau nu sunt. Începi să îți apreciezi ipostaze ale corpului pe care le evitai în trecut.

Nu îți mai detești fața pe care o ai dimineața, și nici felul în care arăți dezbrăcată.
E drept, drumul până aici a fost lung. Te-a trecut printr-un început de anorexie, multe zile de depresie, prin bully-ing, prin stimă de sine scăzută. A fost perioada când încercai orice dietă doar ca să te simți frumoasă. Să te simți…adecvată. Când căutai validarea, doar ca să sfârșești prin a-ți însuși tipare toxice emoțional. Când evitai orice oglindă sau context care te punea să te vezi. Să te privești. Azi nu-ți mai e frică. Nici scârbă, nici rușine.

Azi, după mult timp, te vezi dezbrăcată și îți zâmbești. Poate nu ești de revistă, dar ești tu. Și azi e de ajuns atât.
Perioada aia, nu atât de indepărtată de azi, nu a fost chiar perioada de care ești cea mai mândră. Dar a fost, e parte din istoria ta, cu tot tabloul ei de emoții și toate descoperirile făcute. Și a fost necesară. Poate urâtă, poate dureroasă, dar necesară.
Cum altfel ai fi putut învăța despre tine, dacă nu explorând de zor tot felul de zone? Și cum altfel ai fi știut acum cine ești și ce ți se potrivește?
E drept, poate ești drăguță, nu frumoasă. Dar ești drăguță ca tine, cu tot ce îți e ție particular, și e bine. În sfârșit nu mai alergi după o frumusețe pe care n-o poți atinge. Azi ești tu, așa cum vrei și cum poți fi mai bine, și îți e destul.
Chiar dacă asta, aparent atât de puțin, te-a costat atâția ani, atâtea bombăneli și-atâtea lacrimi. Și, deși mai ai nesiguranțe uneori, știi că tu, ca ființă, ești mai mult decât arată oglinda, cântarul sau numărul de complimente primite. Că ai adunate atâtea lucruri de oferit, încât ce se vede e doar o parte. Una de care îți place să ai grijă, să fie plăcută, dar e, totuși, o parte. Și nici măcar una definitorie pentru întreg.

Ziua 9

”la început a fost cuvântul”,

și numai bine n-a

fost, căci

în loc să facă punți

a făcut ziduri între noi,

în loc de uși deschise,

garduri de sârmă ghimpată,

în loc de zâmbete, frici,

în loc de încredere

carcere cu șobolani,

șerpi veninoși și igrasie

și-am început,

în loc să ne dăm mâna

în drum spre-un ”Undeva”

al tuturor, comun,

să ne sfâșiem, dar

nu animalic,

cu dinții și ghearele

ca lupul flămând, nu;

noi ne sfâșiem frumos,

civilizat, prin vorbe

caustice, aruncate

de-a valma, fără teamă

în raport cu efectul.

așa s-a ajuns ca

relațiile noastre de azi

să nu mai miroase

a mosc și iasomie,

să nu mai răspândească

zâmbete-n jurul lor, nu.

de-acum relațiile sunt

lineare, cu însuflețirea

unei cârpe aruncate

și mirosul specific

le-a devenit cel de

clor și leșie…

o adevărată rapsodie, nu?

dar asta nu-i tot,

tragic e că a ajuns

deja să ne placă

să-l despuiem pe celălalt

de bucurie cu doar

două cuvințele acide,

să umbrim frumosul

cu o singură propoziție

și, în general,

să trezim iadul

în viața celui de lângă noi

doar cu o retorică

îndelung exersată, acidă, sclipitoare

așa s-a ajuns să

ne adunăm doi câte doi

pe baza unei complementarități chimice:

tolerăm doar oameni

cu al căror acid fuzionăm,

dar nici măcar asta

nu mai ține o viață,

căci echilibrul chimic

nu-i tocmai definiția stabilității.

și uite-așa ne trezim

într-o ambivalență

uluitoare. ”Mi-ești drag!”

și ”Te urăsc, nu vreau

să te mai văd vreodată!”

se succed în câteva secunde,

doar ca să ne putem

plânge după că

ne-a fost rănit sufletul,

că Celălalt, vinovatul etern,

s-a jucat cu sentimentele

noastre firave, a mințit,

a trădat încrederea și,

în general, că a distrus

tot ce fusese frumos între noi

ca să constatăm, de fapt,

că nu mai avem ceea ce

numim suflet de mult;

s-a pierdut în proces,

bietul de el, rămânând

doar un alt cuvânt

de care ne place

să facem paradă în

discursurile noastre

de toate zilele

vorbe, avalanșe de vorbe,

și asta doar ca să

mascheze goliciuneaa

interioară a unei rase întregi.

iar azi cei ce încă simt,

așa cum vreau să cred

că mai suntem tu și cu mine,

se trezesc îngropați de vii

într-un morman de etichete

social relevante;

da,

la început a fost cuvântul poate,

dar cât e de distopică

lumea asta largă a lui!

sau, mai bine spus,

uită-te la distopia crudă,

animalică, goală în care

am ales, zi după zi,

să o prefacem…

fii sincer cu tine

și-ntreabă-te: îți place?