#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

cromatica vieții

ne visăm oameni liberi, dar

suntem prizonierii culorii din jur.

așa ajungem să:

scriem gânduri gri, sau chiar negre

pe hârtie roz-pudrat;

poate-poate ne contaminează cu râs.

ne selectăm între noi după culoarea pielii,

ridicând ochii spre albastrul de sus

pentru a reînvăța modestia.

și totuși…

am uitat glasul sângelui roșu.

am uitat că sufletul n-are culoare,

că viața are o cromatică neaprobată Pantone;

că movuliul vinovăției sau

roșul obrajilor rușinați

sunt perfect umane, acceptabile, de înțeles.

sunt, totuși, ale noastre…

dar le renegăm asiduu, și-așa ajungem să:

ne colorăm nopțile de plâns în bejul banalității,

ne colorăm zilele-n griul nemulțumit al rutinei,

ne colorăm viețile-n portocaliul așteptărilor exterioare nouă,

uitând cât de amplă și imperceptibilă-i cromatica vieții;

una fabricată de fiecare, după chip, suflet și asemănare.

și oricât ne-am teme, nu putem forța

cromatica amplă a vieților noastre.

Intuneric

S-a lasat intunericul in mine

Cum se lasa noaptea peste sat

Si-i greu cand orbecai

Pe dinauntrul propriei fiinte

Pipaindu-i peretii porosi ca un apucat

Azi nu mai privesc in ochii soarelui,

Caldura si-naltimea lui

Ma fac mica-ntr-un colt de eu.

Si nici nu ii mai rad in fata,

De fapt,

Il caut si cand mi se pare ca l-am gasit,

Incep si-l mai caut odata.

Nu, Sisif n-a murit nici pomeneala!

Uite-l, are plete si poarta nume de fata,

E chiar aici, priveste-mi numai

Ochii dezndajduiti, zambetu-n ranjet.

Istovirea di pasii ce redeseneaza

Aceleasi carari batatorite, fara sunet.

Ai zice ca nu asa trebuie sa fie

Iar eu nu-ti pot spune decat ca

Traim intr-o frenetica distopie.

Ne-ntoarcem in trecut mereu

Sa gasim varietati si ecouri de “Eu”,

Sintetice si prefabricate ca insasi existenta

“S-a lasat demult negura aici,

si e greu pe-ntuneric!”, ce fals

Poate sa sune fraza asta, si totusi…

Totusi, e verbalizarea unui interior

Plin de sageti veninoase, acide

Singuratate. Uitare. Abandon. Pierdere.

Lacrimi inabusite-n gat si intoarse

Din drum cu forta. Onestitate.

Azi, da, e greu pe-ntuneric, mai greu ca ieri…

E mai greu ca atunci cand ti-am muscat buza

Sub ochii soarelui de februarie.

Eu ti-am muscat buzele, tu sufletul…

Proasta alegere, jur! Era pulbere oricum,

La ce mai vii si tu?

Si nu mai pot sa ridic ochii la soare,

Nu intr-o lume in care tu esti

Deasupra oricaror baricade, controland jocul, nu.

Acum stiu ca n-ai putut decat distruge ceva

Ce oricum nu mai era viu

Si oricat m-ar durea, stiu

C-atunci cand vei citi

O sa stii c a e…despre tine,

Chiar daca n-ai merita nici macar o scrisoare de adio

Si da, asta-i poate cea mai sincera chestie pe care-am scris-o!