#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

#vulgară

mâinile ei pun totul la loc,
zi după zi, aliniază
totul din jur pe potriva
unei perfecțiuni steril-austere
de lume paradox, care trăiește
fără să i se întâmple vreodată
ceva. orice.

tălpile ei sunt croite
pe comandă pentru
bătut în lung și-n lat tot pământul,
pentru însușirea spațiilor care
intră într-un mariaj cu ea,
cu cea
care va face din ele tot atâtea acasă.

pe pielea ei, cea care
ar fi trebuit să adune numai cicatrici,
ca niște subtile medalii de război,
e azi teren de joacă.
umbrele nopții, reflexiile reci
se joacă prin constelațiile nefirești
de alunițe, bijuterii de melanină,
la fel ca niște pisici maidaneze
pentru care jocul e tactică de cucerire,
de stăpânit, de îmblânzit, de alintat.

cu toate astea, ea,
cea care ordonează lumea zi de zi,
nu-i decât o femeie vulgară.
vocea ei nu a învățat niciodată cenzura.
înjură, blesteamă, ceartă cu aceeași limbă,
în aceeași limbă
cu care te alintă, te sărută, te ridică.

limba aia…
jumătate paradox, jumătate contrarietate.
și când nu face nimic din toate astea, râde.
râde strident, râde tare, râde
bucurându-se de propriu-i râs,
de propria-i viață, de ordinea al cărei centru,
oricât de imperfectă ordinea,
oricât de imperfectă ea…e.

șoldurile rotunde sfidează obraznic
orice retină ațintită asupra lor,
stând pe loc, nemișcate.
nu se unduiesc în mers, nu se leagănă lasciv.
nu. doar există și, uneori,
sunt un suport pe care mâinile
pot conta pentru odihnă,
după ce degetele curioase-au atins totul,
pipăind lacome înainte
să pună părți de viață unde le e locul.
un fel de acasă somatic, mai jos
de cușca de os ce-adăpostește începutul

ea vede tot
binele și tot răul
din ceilalți, din lume, din ea.
nefiltrat, fără nuanțe care
să nu fi interferat deja
cu cea care se știe c-ar fi.
vede tot cu aceiași ochi
cu care, odată închiși, vede
trecutul cu toate ale lui,
ce-ar fi putut să fie, dar mai ales
ea vede tot ce va urma,
exact așa cum are să se întâmple.
uneori, viața îi închide ochii
să îi facă masaj la tâmple

aude ce-i în preajma ei,
fie că aude și cerne balastul
de cuvinte omenești,
sau poate chiar tăcerile lor.
trecerea timpului se-aude ziua,
atunci când soarele și siesta, tăcerea
opresc timpul pe loc.
e momentul
de preludiu provocator, insinuant,
pentru liniștea perfectă a nopții,
sub albastrul înnegrit al căreia
lenevesc opulent toate rosturile de pe lume,
la adăpostul unei luni a cărei rază de lumină
taie.
și taie-n întuneric, frică și regrete…

e vulgară în simplitatea ei,
pentru a cărei răstălmăciri îți trebuie
o mie de tălmaci bătrâni,
așa cum e vulgar un cer senin de vară.
seninul ei și liniștea o fac vulgară,
când râsul și parfumul de bujor
o fac să fie Ea a tuturor:
vulgară ca o femeie din popor,
deschisă și nițel cioplită din topor.

corpul și-l poate arăta oricui,
dar sufletul, lui dumnezeu. nici lui,
că cine știe ce-ar pricepe el
de ar vedea-o plângând în tramvai,
lângă bătrânii morți de vii,
săraci amari și muncitori de șantier,
cum a făcut adesea-n drum spre casă.
când ești femeie simplă, și ăl de sus te lasă..
sau cum ajungi să te zvârcolești noaptea-n pat.

ea…nu-i din fier.
ea e făcută dintr-un amestec deșănțat
de suflet, de magie, noapte și cântat,
e din blestem și pasiune modelată,
din lucrurile care nu se pot rosti vreodată.
se zvonește că e împărăteasa fără diademă
pentru că vulnerabilitatea ei e obscenă…
cel puțin atunci când nu-i jucată pe-o scenă.

Ploaia

10536668_692070427534724_8282074189163189854_o

Ploua puternic, cu stropi reci,

Iuti, ce se cabreaza stralucind.

Se-mpletesc cu graba

Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.

Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.

Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca

Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.

Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine

Nicicand, secat si renegat definitiv

De viata, in exil. Desertul disperarii

Si moartea-ti pare azi un elixir

Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.