Frumusețea ar fi, se crede, în ochii celui care privește. Dar ce te faci atunci când privitorul e miop? E un scenariu comun deja, și asta de destul timp.
Ți se spune că ești frumoasă. O vreme, și tu crezi. Sau, oricum, nu-ți prea pasă. Dar timpul trece și vine pubertatea. Și începi să te uiți mai atentă în jurul tău.
Să vezi cum nu ai sânii destul de mari, buzele destul de pline, fundul destul de rotund, talia destul de mică. Să vezi cum colegele tale sunt mai trendy, mai înalte, mai slabe sau, din contră, mai cu forme. Cum pui kilogramele oriunde, numai unde trebuie nu. Cum nu ești destul. Încep să apară nesiguranțele. Căutarea de sine. De refugii. De validare.
Dar drumul e destul de complicat încât să te facă să îți spui că renunți de câteva ori pe zi. Nu ești frumoasă, nu știi să te machiezi ca în reviste, nu știi să mergi pe tocuri și n-ai destui bani ca să te-mbraci la modă. Așa că încerci să compensezi. Citești, te implici în comunitate. Experimentezi cu stiluri, muzici, culori, hobby-uri. Înveți. Descoperi.
Ești luată la mișto, că ce faci tu nu-i la modă și nici util. “La ce bune toate astea?”, “A, dar stai, că tu oricum n-ai viață. Mdaa…” și alte replici…..binevoitoare. Și vezi timpul cum trece. Și te mai uiți puțin în jurul tău.
Vezi că pe social media toată lumea e perfectă. Au camera perfectă, casa perfectă, viața perfectă, corpul perfect. Te uiți la ele, apoi te uiți la tine. Viața ta nu e perfectă. Nici casa, camera sau garderoba. De corp…nu mai vorbim. Nimic din ce vezi la tine nu seamănă cu ce-i al lor, al modelelor spre care aspiri. Dar apoi vine o zi când îți dai seama că nici ele nu seamănă cu ele.
Că viețile, casele, corpurile pe care le vezi etalate ostentativ nu sunt ale lor. Sunt gândite, planificate, regizate. Și, mai ales, sunt editate. Straturi întregi de filtre și Photoshop care ascund realitatea. Nici corpurile lor nu-s perfecte.
Și în goana după a fi frumoasă, când te oprești pentru un pic, bagi de seamă. Vezi că nu ești frumoasă, sau nu destul cât să te vadă societatea că ești, dar până atunci deja s-a dus pojghița de respingătoare.
Poate nu ai sânii ca în reviste, dar îți sclipesc ochii. Poate nu ai talia de copilă, dar știi să aduni oamenii în jurul unei mese. Poate ești scundă, dar nimeni nu mai remarcă atunci când vorbești despre ce te pasionează. Poate că nu ești frumoasă ca ei, dar ești frumoasă ca tine.
Și brusc se schimbă perspectiva. Nu-ți mai faci poze cu gândul să le postezi undeva, ci le faci pentru tine. Începi să descoperi trăsături care îți plac la tine. Să primești mai deschis complimentele, indiferent de cât de sincere sau nu sunt. Începi să îți apreciezi ipostaze ale corpului pe care le evitai în trecut.
Nu îți mai detești fața pe care o ai dimineața, și nici felul în care arăți dezbrăcată.
E drept, drumul până aici a fost lung. Te-a trecut printr-un început de anorexie, multe zile de depresie, prin bully-ing, prin stimă de sine scăzută. A fost perioada când încercai orice dietă doar ca să te simți frumoasă. Să te simți…adecvată. Când căutai validarea, doar ca să sfârșești prin a-ți însuși tipare toxice emoțional. Când evitai orice oglindă sau context care te punea să te vezi. Să te privești. Azi nu-ți mai e frică. Nici scârbă, nici rușine.
Azi, după mult timp, te vezi dezbrăcată și îți zâmbești. Poate nu ești de revistă, dar ești tu. Și azi e de ajuns atât.
Perioada aia, nu atât de indepărtată de azi, nu a fost chiar perioada de care ești cea mai mândră. Dar a fost, e parte din istoria ta, cu tot tabloul ei de emoții și toate descoperirile făcute. Și a fost necesară. Poate urâtă, poate dureroasă, dar necesară.
Cum altfel ai fi putut învăța despre tine, dacă nu explorând de zor tot felul de zone? Și cum altfel ai fi știut acum cine ești și ce ți se potrivește?
E drept, poate ești drăguță, nu frumoasă. Dar ești drăguță ca tine, cu tot ce îți e ție particular, și e bine. În sfârșit nu mai alergi după o frumusețe pe care n-o poți atinge. Azi ești tu, așa cum vrei și cum poți fi mai bine, și îți e destul.
Chiar dacă asta, aparent atât de puțin, te-a costat atâția ani, atâtea bombăneli și-atâtea lacrimi. Și, deși mai ai nesiguranțe uneori, știi că tu, ca ființă, ești mai mult decât arată oglinda, cântarul sau numărul de complimente primite. Că ai adunate atâtea lucruri de oferit, încât ce se vede e doar o parte. Una de care îți place să ai grijă, să fie plăcută, dar e, totuși, o parte. Și nici măcar una definitorie pentru întreg.
Lumea Lucretiei 