#definire

am luat spiritul epocii și l-am așezat
într-un borcan, mărturie
c-a fost cândva o clipită
cât o secundă-n care
orice s-a dovedit că poate
să fie separat.

orice spațiu poate fi al tău
atunci când locul sub soare-ți e
doar o altă necunoscută la catalog

orice casă poate fi acasă
când tot ce-ți dorești e
liniștea caldă de după furtună
indiferent de așteptările altora sau de vârsta din buletin.

dar nu orice om e pentru tine,
și nici tu nu ești pentru toți.
cicatrici îți minează inima,
mărturiile tuturor eșecurilor cărora
te-ai încăpățânat să le supra-viețuiești.

trăiește, deci, fiecare secundă de parcă
n-ai ști când o să fie următoarea dată când
ai să iubești cu disperare persoana
cea mai nepotrivită pentru tine.

#interior

întunericul e un văl, ascunde
tot ce vrei să lași la vedere.
liniștea de dinaintea furtunii,
lung culoar spre uitare

e bine să ierți, conștiința
repetă de zor nopțile.
eu îmi adun în oase culorile
ca să uit până dimineața tot
ce mi-a zis aseară

feminitatea e un pariu
pierdut cu prima înjurătură. nu-s
nimic din ce ar trebui să fie
o femeie. periferia,
primul acasă, marginea lumii,
primul loc de joacă

corpul, primul prieten și dușman,
rebeliune fizică, alungirea
distanței între două mâini,
două piepturi, două priviri.
carnea lui, cea mai complicată clepsidră

timpul
măsurat și oprit la o atingere
plăcere, vinovăție, uitare.
ciclul
de degradare a unui corp înainte
ca timpul lui viu să fie finit.
simțuri trezite, desperecheate, gata
să pună totul în prim-plan
din prea puțin. din ceva. din nimic.

viața se-ntâmplă între două
respirații, două
momente-n care afli ce-i cu tine,
cine ești.
străinul din tine știe povești
ce n-au să prindă glas niciodată
despre latura ta rămasă neconturată
pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi
că ești devine un fundal?
pe cine iubești când nu te vede nimeni?

#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?