Barbatul si trandafirii

man-holding-surprise-gift-of-roses-agjkm4

Ca om, imi plac relatiile, raporturile dintre mine si ceilalti, dintre ceilalti, dintre noi toti si diferite obiecte, idei, momente. Le analizez, le rumeg atent, incerc sa le inteleg. De cele mai multe ori, imi si reuseste, indiferent de cat ar dura. Cu toate astea, exista insa o relatie, mitica aproape, pe care n-am inteles-o niciodata deplin. E vorba despre relatia dintre barbat si…trandafiri. Relatie, altminteri, serioasa, de mare angajament si fidelitate. S-ar putea zice chiar ca barbatii sunt mai fideli trandafirilor decat le sunt unora dintre femeile din viata lor.

Fiind amatoare de culori aprinse, imi plac florile, si analizez fiecare florarie pe langa care trec, din graba drumului. Insa un singur lucru imi sare, mereu, in ochi- proportia dintre trandafiri si, ei bine..restul florilor. E un raport ciudat, fiind mai multi trandafiri decat alte flori, ceea ce ma face sa cred, avand in vedere ca e ceva general valabil, ca e o preferinta impamantenita. Lucrul asta se vede si din postarile de pe Facebook sau Instagram. E o ocazie mai acatari, o calcatura pe bec mai grava, sau pur si simplu vrea sa o impresioneze? Fuga la florarie dupa, ati ghicit, un buchet de trandafiri!

Dupa incantarea fetelor si femeilor implicate, as zice ca da, domnule, chiar nu exista alta floare mai floare! Dar asa sa fie oare? Sa fie un dat cultural, sau o crasa ignoranta botanica la mijloc? Candva, nasa mea mi-a spus ca ”Daca vrei alt fel de flori de la un barbat, trebuie intai sa-l inveti tu care-s alea. Ca ei nu stiu. Uite, hai sa-l intrebam pe A., ce alte flori mai stie ?” Raspunsul lui a fost invariabil ”garoafe, petunii, d’astea, cum le zice, regina noptii… ”.

Si m-am lamurit ca e, cumva, vorba si despre un cerc vicios- femeile nu se sinchisesc sa-si educe fiii privind florile (pentru ca, nu-i asa, astea-s treburi de femeie, ce nevoie are el ?) si fetele ajung sa fie condamnate la a primi iar si iar si iar…trandafiri. Pentru ca, nu-i asa, garoafele, cealalta floare cunoscuta de ei, se duce la mort, iar ele sunt caat se poate de vii.

N-am nimic cu trandafirii, sunt niste flori frumoase. Inteleg si povestea cu simbolistica, ok. Dar, oh, my, sunt niste flori ataat de comune! Nu sunt pentru o intalnire la care vrei sa impresionezi. Ia-mi un cactus, un buchetel mic de margaritar, orice, da’ lasa trandafirii aia acolo, in florarie. Tu arata ca ai personalitate, totusi.

Si daca tot vorbim de buchetele de trandafiri, care mai sunt cum mai sunt, ce nu pricep nicicum sunt buchetele uriase de trandafiri. Adica, serios? Da, stiu, dau bine pe Insta, dau bine pe orice retea sociala, dar…serios? De banii aia poti sa-i iei bijuteria aia pe care si-o dorea de mult timp. Poti sa-i iei ceva care sa ramana, sa dureze. Ceva care sa-i aminteasca de tine, nu de un cliseu obosit.

E dovada suprema de lene, zic eu. Ii trantesti un buchet de trandafiri cat juma’ de pat, mormai suav un ”Pentru tine, iubito!” si gata. E nuuumai a ta. Ce usor a fost, nu? Sau e de statut? Cu cat mai mare contul, influenta, pozitia ierarhica a domnului, cu atat mai mare buchetul de flori primit de doamna?

Uite, asta chiar nu stiu, cum va hotarati voi, barbatii, ca trebuie sa va prezentati la usa ei cu ditamai buchetul. Imi trec prin cap tot felul de idei, care mai de care mai crete, dar n-am, inca, raspuns. Mi-ar placea nespus ca, la un moment dat, sa ma lumineze si pe mine careva mai milostiv cum e cu buchetele astea mamut…promit ca pricep repede, sa stiti! Cu ce e mai breaz un buchet din asta de trandafiri fata de unul mic de margaritar sau de albastrele? Bujorii nu-s trendy, fata? Sau, care-i treaba? Pana atunci, o sa incerc sa explic nestiutorilor ca, daca nu esti un superficial uniformizat social, exista si ale flori pe pamantul asta mare, si ca atata timp cat le duci din obligatie, ca asa se face, sau din cine stie ce motiv ce nu tine de relatia ta cu persoana respectiva, e degeaba. Oricat de multi trandafiri ar contine si oricat de impunator ar arata.

Articol semnat de o novice selectiva care nu stie sa primeasca flori, dar s-a saturat paaana peste cap de vesnicele buchete de trandafiri. Hai, salut, si fuga la atlasul de botanica! Promit ca o sa gasiti chestii interesante acolo…

 

Advertisements

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.