#nepământeană

dor. sinonimul domesticit
al durerii. cândva
animal tăcut ce vâna fiecare rază de liniște
prin ierburi înalte, târâș.
azi n-a mai rămas nici măcar una.

privesc stropii ploii căzând, stele
cărora li s-a furat strălucirea. inerție.
mă uit în depărtări, ecoul
dinăuntru-mi nu lasă loc de uitare
nesupusă
m-aplec spre geometriile
unui corp ce doarme și când e treaz,
așteaptă
ceva ce n-are de unde să-i mai fie
pielea,
tampon de cunoscut, de absorbit lumea,
moale și caldă ascultă
scotocind după nuanțe. nesupunere
e să știi care scândură din podea scârțâie,
cum s-apeși clanțele.
te poți furișa de oricine, către oriunde,
dar interiorul va sta mereu cu tine.

tu știi, și eu știu.
sunt om, dar nimic din ce-i neomenesc
nu e străin de mine. modelează
tot ce nu pot deschide lumii în cuvinte. ornamente
lăsate-n mers, în gesturi, în mișcări și pupile.
tot ce-i neomenesc în mine
îndepărtează și-atrage, alintă și sperie
în flăcările ritmice, de lumânare, văd destine,
arhivă-labirint de nuanțe

într-o zi, oceanul tău de secrete va-ntâlni
focul cel veșnic al pasiunii mele,
nu te teme.
la vremea aia vei ști că pe stradă-s
o pisică sălbatică, dar care iubește jocurile,
care mușcă, zgârie, se tăvălește
pe suprafața lumii, devorându-i necunoscutele,
nepământeană, în mâinile tale vreau
să-mi abandonez sacadat toate sclipirile,

azi
nimic din ce-i neomenesc,
nimic din întunericul din mine
nu mai sperie. vino.
hai să simți toate nuanțele
pe care le poartă întunericul când se joacă
de-a baba oarba prin lume.
viața începe dincolo de lumină și de bine,
dincolo de apus.
o să-ți arăt tot ce n-ai văzut
și o să-ți spun fără cuvinte
tot ce nu s-a spus. adevărul
trăiește mult prea rar printre cuvinte,
iar geometria corpului, sacră, mișcată,
rareori minte.
tu vino. stai jos, deschide bine ochii și
lasă-mi degerele să se joace, să-ți descânte, să te alinte.
doar privește, atinge-mă, gustă și simte

#piruetă

dimineața soarele
mă mângâie și mă alintă,
doar-doar mă trezesc.
arunc
cu pietre-n el și-i strig
că nu azi. altădată
o să ies la joacă dis-de-dimineață,
acum
doare prea mult să fiu trează.

merg
prin lume pe vârfuri,
vârfurile mele fac cunoștință cu ea
într-un mod aproape sfios.
o ating
cu mirare, emoție și frică,
și-i spun, cu fiecare atingere
te rog, nu mă răni iar, hai
să ne jucăm frumos de data asta măcar…
și lumea râde, de parcă aș gâdila-o

vârfurile degetelor mele
învață povești neștiute
de pe scoarțele copacilor,
de pe apa cea rece
de ploaie, în timp
ce ochii înghit nemăsurat totul.
ei nu știu ce e aia cenzură…

nici nu mai știu când te-am întâlnit,
tu
aveai vocea calmă, și
eu aveam
mare nevoie de un om-călăuză,
care să nu
mă lase să mă pierd de mine.

mi-ai
trasat limitele, așa
cum tragi niște linii cu cretă
colorată pe asfaltul încins,
și mi-ai spus fără cuvinte
de aici până aici, iar eu
am înțeles atunci că-s limite
ca o curte, nu ca o închisoare,
o curte
în care dacă te joci, nu se întâmplă nimic rău,
și amândoi știm
că eu nu-mi permit să sar gardul.

merg pe drumul meu,
cu acel ceva ce-mi bate-n piept
și care mă face
să mă uit după ulii pe cer
și să fac piruete pe pământ,
în ritmul unei muzici care
are sens doar atâta timp
cât o leg de-o poveste, cal
de povară uitat în pădurea de idei.

merg și tot merg, și ceva
urlă în mine, glas de nepătruns
care-mi strigă cât poate el
că degetele mele caută piele
de om pe care s-o atingă,
că picioarele
mi-au obosit de atâta mers, trebuie doar
să stau locului. să respir și să mă uit
la stele. iar eu
continui, totuși, să merg,

scutur a refuz din cap. catâr.
îi spun
că nu, nu sunt pregătită pentru asta,
nu încă, dar
țipă.
țipă strident, sugrumat, din străfunduri.
nu vrei decât să fii iubită, într-acolo tot mergi
doar că ai uitat drumul. recunoaște-ți!
îmi strigă, iar eu
continui să merg drumul meu
despre care nu știu unde mă va duce,
drumul din curtea cu gard frumos, trasat
cu vorbe puține, ca liniile cretei pe asfalt.
o fi fost vară atunci când s-a întâmplat?

nu știu, mă simt
o altfel de Alice, de frumoasă
într-o pădure vie. am săpat tunele în curte
și am căutat un alt fel de wonderland,
dar acum caut doar o potecă
să mă aducă înapoi
acasă. înapoi mie însămi.

eu
am un animal în loc de suflet,
și adevărul e că sufletul meu…
e un urs.
un urs în hibernare-mi bate
în piept, și tot el
mă ține de mână când am
zile de copil speriat și rătăcit,
care vrea să găsească cu orice chip
drumul spre un înapoi ce nu mai există, da.
sufletul meu e un urs,
un urs
care are nevoie de alții, nu poate
trăi singur. așa
a ajuns să strângă în jurul lui alți urși,
copii
ce nu știu, dar simt
că vor să se întoarcă la ce nu mai este,
și pe care îi arde zilnic pe dinăuntru.

înainte de orice, am fost urs,
și azi știu că hibernarea e temporară.
mai lasă-mi, soare, o ultimă seară
și o să ies la joacă atunci când vârfurile
degetelor o să mă doară,
și o să vezi un urs făcând balet pe vârfuri,
și râzând de el însuși.
mai lasă-mi o noapte cu stelele ei,
să-mi îngrop magia la loc sigur,
și o să vezi că tot ce port cu mine
e zațul rămas după ce
praful de stele s-a scurs.
tu o să mă mângâi și eu o să-ți zâmbesc,
aducându-mi aminte că sunt încă greu
de distrus.

pentru că la final de zi,
rămân femeia urs, cu o poveste de spus
pregătită s-o zic atunci când durerea
din degetele ce au atins atâtea s-a stins.
mormăitul ursului de sub stern refuză
să spună că a fost învins,
indiferent cât de lungă a fost hibernarea
și pe câte cărări drumul i s-a întins.
mai lasă-mi o zi, soare, ascultă marea
și când o să fiu cu totul gata o să îmi
simți în raze, în frunze, în plante chemarea