Intuneric

463_543263879045964_473658669_n

S-a lasat intunericul in mine

Cum se lasa noaptea peste sat

Si-i greu cand orbecai

Pe dinauntrul propriei fiinte

Pipaindu-i peretii porosi ca un apucat

Azi nu mai privesc in ochii soarelui,

Caldura si-naltimea lui

Ma fac mica-ntr-un colt de eu.

Si nici nu ii mai rad in fata,

De fapt,

Il caut si cand mi se pare ca l-am gasit,

Incep si-l mai caut odata.

Nu, Sisif n-a murit nici pomeneala!

Uite-l, are plete si poarta nume de fata,

E chiar aici, priveste-mi numai

Ochii dezndajduiti, zambetu-n ranjet.

Istovirea di pasii ce redeseneaza

Aceleasi carari batatorite, fara sunet.

Ai zice ca nu asa trebuie sa fie

Iar eu nu-ti pot spune decat ca

Traim intr-o frenetica distopie.

Ne-ntoarcem in trecut mereu

Sa gasim varietati si ecouri de “Eu”,

Sintetice si prefabricate ca insasi existenta

“S-a lasat demult negura aici,

si e greu pe-ntuneric!”, ce fals

Poate sa sune fraza asta, si totusi…

Totusi, e verbalizarea unui interior

Plin de sageti veninoase, acide

Singuratate. Uitare. Abandon. Pierdere.

Lacrimi inabusite-n gat si intoarse

Din drum cu forta. Onestitate.

Azi, da, e greu pe-ntuneric, mai greu ca ieri…

E mai greu ca atunci cand ti-am muscat buza

Sub ochii soarelui de februarie.

Eu ti-am muscat buzele, tu sufletul…

Proasta alegere, jur! Era pulbere oricum,

La ce mai vii si tu?

Si nu mai pot sa ridic ochii la soare,

Nu intr-o lume in care tu esti

Deasupra oricaror baricade, controland jocul, nu.

Acum stiu ca n-ai putut decat distruge ceva

Ce oricum nu mai era viu

Si oricat m-ar durea, stiu

C-atunci cand vei citi

O sa stii c a e…despre tine,

Chiar daca n-ai merita nici macar o scrisoare de adio

Si da, asta-i poate cea mai sincera chestie pe care-am scris-o!

Advertisements

Poveste muta

6cdab79d53d8ac51ad1e59341b94a2f3

E de la soarele ce-arunca

Priviri de culoarea lavei

Dar dopamina din creier crede ca

E gata, ajunge, ce mai vrei!?

Asa ca ma-ntind

Ca atinsa de deochi,

Ca mortul ce se-ntinde in cosciug

Privind cerul de beton cu Somnu-n gand

Stii cum aflu daca a fost o zi buna?

Daca noaptea tarziu zambesc in somn

Cand imi aud bataile inimii

Stiind ca si-ale tale se-aud

La alt capat de vreme.

Impreuna, scriem la doua inimi

Cea mai frumoasa muzica a lumii,

Un cantec de leagan primordial si continuu

Dar tu esti tu, iar eu sunt eu,

Doua vieti paralele al caror unic punct comun

E locul unde se-ntalnesc in ecou

Doua batai de inima.

Si, brusc, singuratatea capata alta noima,

Ca e nevoie de ea ca sa

Pot aprecia, iubi chiar, asta.

Adica un om tot ca mine.

Nesigur, perfect al imperfectiunii,

Cu un peisaj tomnatic in zambet

Si insinuari lasate-n privire

De cine stie cine;

Un om,

Dar nici gand sa fie ca ceilalti, nu,

E doar un el singular.

O, dulce singularitate, cat esti de veninoasa!

Te simt prin toti porii, de fapt,

Ce sa mai- te impartim si pe tine

La fel de frivol cum impartim

O boare de vant in luna lui mai,

Un apus de august si vederi diferite

Si tot asa, la nesfarsit, tot anul

Caci fara sfarsit e numai inceputul

Un inceput perpetuu si complementar,

Suma a contrariilor regasibila explicit in mine

Si totul de la sunetul unei batai de inima

Ascultat inainte de culcare…

oare?

Despre violenţă, în toate formele sale

Domnilor, dragii mei domni! Azi vin să vă spun nu cât de indispensabili „la casa omului” sunteţi, ci despre cât de mult rău puteţi face. Stau şi mă întreb uneori, ce s-o fi ales de sufletele voastre? Le-aţi amanetat pe băutură, ori s-au prăfuit până la a deveni de nefolosit? Căci altă explicaţie pentru felul violent în care vă purtaţi nu prea pot găsi. În fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi, la ştiri apare cel puţin un caz de violenţă domestică.

Sunt fii care-şi bat mamele fără milă, fraţi mai mari care-şi bat surorile pentru orice greşeală, soţi ce-şi descarcă nervii după o zi de muncă mai mult sau mai puţin extenuantă (am constatat că şi indivizii „şcoliţi”, căci altfel nu mă lasă inima să le spun, se pretează la aşa „acte de bravură”) sau taţi ce îşi bat fiicele într-o veselie, în speranţa că astfel n-au să ajungă ca atâtea alte demoazele ce le-au trecut de-a lungul vremii graniţele patului.

Într-un fel, mă gândesc la faptul că nu-s doar ei vinovaţi, agresorii. Până la urmă, fiecare agresor are propria-i istorie, multe dintre ele demne de plâns, poveşti ce pot fi rezumate fără sforţare în nu mai mult de cinci cuvinte: „victima care a devenit agresor”- fiindcă în mulţi bătăuşi cu pretenţie de domni demni de toată stima, zace ascunsă o victimă de tot plânsul. O victimă care-i atât de bine ascunsă, că nici măcar ei înşişi nu ştiu (sau, mai corect spus, nu mai ştiu) de existenţa ei.

Dar violenţa domestică are, cel puţin la noi, şi o bază culturală. Sau nu neapărat actul violent, cât în special (şi asta mă îngrijorează teribil) lipsa unei minimale încercări de a se apăra pe sine sau pe copii a celei de lângă ei. De ce? Pentru că, şi aici fac referire mai ales la România rurală, e aproape de neconceput să ai cea mai mică idee de ripostă în faţa lui. „Ei, te-a bătut bărbatu’, şi? Ce, crezi c-al meu nu mă bate? Şi nu am mai zis că mă duc să-l declar la Poliţie! Auzi la ea..” sau mult, mult mai grava replică (pe care eu una am auzit-o prima dată de la bunica mea) „Fă, tu să ştii de la mine că dacă nu te mai bate, omu’ ăla nu te mai iubeşte, nici măcar nu-i mai pasă de tine! Deci fii o nevastă cuminte şi, dacă tot te bate, zâmbeşte-i gândindu-te că e doar o altă dovadă că te iubeşte.”

Şi sunt aproape sigură că refrenul ăsta se mai aude şi azi în multe case, iar rolurile fiecărui gen sunt bine stabilite în mentalul colectiv- el e educat de mic copil sub sfera de influenţă a ideii că simplul fapt că s-a născut bărbat îi dă dreptul să vrea, să facă şi să poată orice. Ea în schimb..ei, cu ea e altă treabă: trebuie să fie „o curvă în pat, o doamnă în societate, o gospodină în bucătărie” şi, bonus, să mai asculte şi de bărbat, că doar de-aia e femeie, nu?!?

Uneori, când văd în jurul meu femei abuzate, îmi vine să mă duc la ei, la aceşti „cocoşi” ai bătăturii lor şi să-i întreb: „Ţie ţi-ar plăcea ca soţia sau copilul tău să vină bătuţi acasă? Să vezi că nevasta vine cu ochiul vânăt din cauză c-a bătut-o şeful pentru un proiect important, a cărui predare a întârziat-o? Sau că cel mic vine bătut de la şcoală de profu’ de mate c-a greşit o fracţie? S-o vezi pe fiica ta, adolescentă, bătută de directorul liceului fiindcă i s-a rupt un nasture de la sacoul uniformei? Ori, poate, s-o bată într-o zi iubitul (că doar de, fetele vor băieţi care să semene măcar un pic cu tati, chiar dacă nu îşi dau seama de asta,) pentru că i s-a părut lui că i se scurg ochii după alţii pe stradă. Te-ai simţi cu adevărat puternic, mândru, important, demn de admiraţia tuturor, nu-i aşa?”, dar…

Dar înţeleg, sau măcar încerc, şi perspectiva lor: se văd stăpânii, fără drept de apel, ai fiinţelor dragi, ca şi cum acestea ar depinde o veşnicie-ntreagă numai de ei, însă nu-i aşa. De fapt, prin atitudinea lor fac mai mult rău decât bine. Mamele care sunt sau au fost victime ale violenţei domestice- nu contează cine era agresorul: soţ, tată sau frate- tind să aplice, drept răzbunare, acelaşi tip de tratamente şi copiilor, dând astfel naştere unor tipare transgeneraţionale mai mult decât vicioase. Sau se pot îmbolnăvi, aşa cum o fată pe care-am cunoscut-o îndeaproape, abuzată de ambii părinţi, s-a îmbolnăvit de diabet şi a ales, cu tot cu probleme, să plece de-acasă. Ea e doar un exemplu, şi din păcate mai sunt atâtea alte cazuri care aleg să rămână şi să îndure până cand singura lor soluţie rămâne suicidul..

O altă formă de manifestare a violenţei o reprezintă violul. O formă considerată atât de ruşinoasă, încât în România rurală a anului 2014, e încă un tabu să spui că ai fost violată. E un risc pe care, dacă vorbeşti, eşti mai mult decât forţată să ţi-l asumi- acela de a fi judecată, condamnată, marginalizată, ridiculizată. De ce? Pentru că foarte mulţi români sunt de părere că nu ţi s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că unuia i s-a părut mai comod să te ia cu forţa decât să te facă să-ţi doreşti tu asta, nici vorbă- ori ai fost prea decoltată, ori prea mulată, dansai prea lasciv sau aveai fusta prea scurtă. Ce dacă mai erau cel puţin 15 mai provocatoare decât tine în club? E vina ta, a ta şi numai a ta!

El săracu’ n-are vină, că de, doar de-aia e bărbat- a poftit, a luat, s-a „desfăşurat” şi gata! Cam ca în Evul Mediu, când se cucereau cetăţile şi prima „grijă” a soldaţilor era să-şi facă de cap cu femeile cetăţii respective; singura deosebire fiind că azi nu mai există nicio cetate pe care s-o cucereşti cu arma-n mână, ci doar femei de luat „pe gratis”, potrivite cu stofa lui de barbar în stare latentă.

Iar dac ai „norocul” de a fi victima unui incest, atunci soarta îţi e, în să zicem 8 din 10 cazuri, pecetluită. Mare parte dintre victimele incestului nu pot spune nimănui ceea ce li se întâmplă, din motive precum teama de agresor (care de cele mai multe ori „se protejează” prin ameninţări cu moartea sau cu faptul că dacă cineva o să afle, va avea de îndurat fie o bătaie soră cu moartea, fie va fi victima unui accident rutier aşa…”întâmplător”,) dar există, cu toate acestea, şi o categorie aparte de victime, mai curajoase, care vorbesc. Să vă spun o poveste:

Într-o duminică de vară, acum..nişte ani (să tot fie vreo 10) eram, în buna tradiţie românească, pe la un unchi. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat când în curte dă buzna o fetiţă. Ochii ei mari, de un albastru frumos erau plini de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, tremura toată şi era răvăşită- hainele fuseseră aruncate pe ea la întâmplare, cu o grabă şi o neglijenţă nefirească. Eu o cunoşteam, la fel şi verişoara mea mai mică- era cu un an mai mare decât mine şi era fiica unei femei sărace. A reuşit, cu chiu, cu vai, să ne spună că fratele său mai mare, să-i zicem Vasile, a violat-o, moment în care toată familia a rămas siderată, iar timpul însuşi parc-a stat în loc. Nicicând în comunitate nu se mai auzise una ca asta, ca un frate să râvnească la sora sa mai mică, şi lucrul a uimit cu-atât mai mult cu cât familia lor era una cinstită, deşi săracă şi neînvăţată. Munceau ca zilieri pe unde puteau şi-şi duceau traiul de azi pe mâine. La scurt timp după, apare la aceeaşi poartă el, agresorul. Palid, ciufulit, cu o privire de uliu hulpav şi transpiraţia rece şiroindu-i pe tâmple, îşi căuta de zor prada care plângea în braţele mătuşii mele. Tatăl unchiului meu, bătrânul casei, devenise atât de roşu la faţă pe cât era celălalt de palid. Îi spuse întâi să dispară din ochii săi, iar apoi, văzându-l că o ţine una şi bună, că el nu pleacă nicăieri fără Ionela, ceru să i se aducă biciul mai bine, ca să-i arate ce merită să primească cei ca el.

Urmarea? El azi este închis, tot pentru viol, iar ea măritată cu un băiat „de sat”, de treabă, ba chiar şi mamă.

Personal, mult timp după m-am gândit, ca soră mai mică ce mă aflu, la cum mi-ar fi dacă m-aş trezi, peste noapte, în postura Ionelei. Ce aş face, cum m-aş simţi, cât de tare m-ar afecta un gest similar al fratelui meu. Până la urmă, şi diferenţa dintre noi era nu de 19, ci de 15 ani, deci ce l-ar fi oprit? Răspunsurile găsite în interiorul meu nu m-au încurajat: cel mai probabil aş fi devenit, ca atâtea alte victime ale violului, lesbiană sau frigidă. Sau, poate, de la prea multă ruşine şi vinovăţie adunate, aş fi decis, într-un târziu, să mor. Că oricum nu fac nimănui vreun bine. În orice caz, variantele probabile erau una mai sumbră şi mai smolită decât cealaltă, neputându-se vorbi despre una „preferabilă” celorlalte.

Încă nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la cei ce aleg să comită astfel de fapte- ca la nişte victime care, nemaiputând să se răzbune pe cei care le-au făcut rău, deformându-le imaginea despre lume, sau ca la nişte brute, nişte „neoameni” care se bucură să vadă consecinţele purtării lor inexplicabile, durerea celor mai slabi decât ei, despre care ştiu foarte bine că nu au nici cea mai mică posibilitate de apărare sau ripostă.

Dar vă voi spune altceva, dragii mei „domni”, şi anume că nu mâna care loveşte este puternică, ci mâna care mângâie. Nu vocea care urlă are autoritate, ci vocea care ştie să convingă prin calm. E un moft să pretinzi că iubeşti pe cineva când pentru acel om tu eşti un exponent al terorii. Şi nu dragule, nu eşti nici măcar pe-aproape de a fi „şmecher” sau oricum altcumva îţi mai place ţie să te autointitulezi dacă în loc să vrea ea să meargă cu tine, o iei cu forţa, ca pe un obiect. Fiindcă, oricât de mult nu aţi crede-o, blândeţea e mai autoritară decât teroarea, impune infinit mai mult respect (şi cu siguranţă mai sincer,) iar cei dragi pot alege oricând să plece de lângă voi. Pentru că asta reprezintă violenţa- o sursă inepuizabilă de rău, de traume de neşters, de ură, durere şi singurătate. Şi nu sunt sigură că asta este ceea ce vă doriţi de la viaţă totuşi. Abia când veţi putea înţelege şi accepta aceste lucruri, veţi putea spune că aţi făcut primul pas spre a deveni, aşa cum vă place să vă autodeclaraţi, nişte bărbaţi adevăraţi, nişte domni. Căci nu te naşti nici domn, nici bărbat, aşa cum nu te naşti femeie sau doamnă, ci devii la capătul unui lung şi anevoios proces de formare. Şi nu, acest proces nu obligă întotdeauna la a fi academician, un caracter frumos şi o conduită decentă în societate, faţă de tine şi de ceilalţi poţi avea şi cu 4 clase, şi cu două facultăţi…sau nu, e alegerea ta. A ta şi numai a ta. Restul sunt doar scuze folosite excesiv pe post de scuturi care să-ţi apere laşitatea.

Până atunci însă…Cu bine!

Zidul

Image

Era o dimineaţă ciudată. Afară ploua mărunt şi rece, ştii tu, genul ăla de ploaie care, atunci când te-atinge, îţi pătrunde, prin pori, până-n suflet. În casă, focul încă mai arde, ce dacă-i primăvară? Oricum nimic nu merge cum ar trebui prin locurile astea. De fapt, nici nu se ştie cum „ar trebui” să fie, la modul concret cel puţin. Mă uitam pe geam, şi poate aş fi făcut-o şi azi, dar…

Era chiar acolo, în acelaşi spaţiu cu mine, mă privea şi…atât. Eu aşteptam, ea aştepta, liniştea devenea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, aproape fizică.

-Ce?

-Nimic, ce să fie? Te priveam şi eu..

-Da, sigur! Nimeni nu priveşte un om..şi-atâta tot. Deci?

-Deci m-ai prins.

-E bine c-o recunoşti, alţii n-au fost în stare, îmi spuse zâmbind amarnic.

-Da? Lasă-mă să nu te cred.

-Ehh, cum vrei.

Cumva, mă bucuram c-a rupt tăcerea, căci lucrurile începeau să devină, în acel

clar-obscur al încăperii, mai ciudate decât ar fi putut oricare din noi suporta.

O chema Ana şi-avea ochi verzi, o privire pătrunzătoare şi-o umbră de tristeţe adâncă ce părea să-i domine întreaga făptură, lucru care-i dădea, pe lângă nota de tragism după care-i recunoşteam cadenţa paşilor pe holuri la ore la care nu mai e nimeni treaz, un iz aparte de tensiune care-o făcea recognoscibilă oricui, fiind de-ajuns s-o priveşti cu-atenţie numai o dată. Îmi plăcea că, deşi nu-mi dădea atenţie, îmi oferea atât de multe, și parcă mă tenta…

Era ceva bizar în aerul ăla închis, de parcă prin acel aer rătăceau o sumedenie de poveşti, nu toate cuminţi, ce-şi aşteptau rândul spre a fi povestite. Se tăcea cu stil, cu graţie, cu o naturaleţe vecină cu Firescul. Cumva, nici n-ar fi putut fi altfel. Poate că nici n-ar fi trebuit să fie altfel. Dar…n-a durat mult.

Chiar dacă părea de piatră, ardea. Simţeam că-i place, că vrea să m-audă, să mă vadă, să m-adulmece. Îi plăcea să mă simtă, iar eu..eu ardeam de nerăbdare s-o învăţ. S-o ştiu pe de rost. S-o repet iar, şi iar, şi iar, până când n-aveam s-o mai uit vreodată.

-De ce te fereşti, Anişoară?

-De lume. Nu are de ce să mă cunoască. Ce bine crezi tu că mi-a făcut mie,  vreodată, lumea?

-Vorbeşti ca o naivă, lumea nu trăieşte ca să facă bine.

-Atunci de ce se mărgineşte la a face rău? E mai comod, sau ce?

-Da. E, într-adevăr, mai la îndemână. Mult mai la îndemână.

-N-o să înţeleg niciodată asta, să ştii, oftă ea.

-Nici nu trebuie. Lumea nu e făcută să fie înţeleasă, ci dominată, i-am răspuns eu, aproape şoptit, luând-o în braţe.

Tremura. Tremura toată, din tot corpul. Nu era nici de frig, nici de frică, ci era unul din acei fiori care răzbat din străfundurile interioare până la suprafaţă, în piele.

Am luat-o de mână şi-am plecat. Nici azi nu pot şti cum de a vrut. Cum de-am plecat, amândoi, mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi pe-un vânt năpraznic, ce ameninţa să mute clădirea cu totul, şuierând strident, fără umbrele, pe una dintre acele ploi torenţiale.

-Unde mergem?

-Oriunde. Astăzi, tu decizi.

Şi..asta a şi făcut. Am mers, şi parcă nu ne vedea nimeni; pe străzi înguste, dosnice, unde ploaia abia dacă pătrundea, goale, aproape morbide în pustietatea lor. Mă vedea zâmbind şi parcă nu credea.

Într-un final, am ajuns şi la destinaţie. Care? Un zid. Da, un zid. Atât mai rămăsese, un zid care, acum, era colorat de meşterii nopţii în culori explozive.

-Am ajuns, îmi spuse ea c-o voce şoptită, aproape tristă.

-Da? Ce-a fost aici?

-Casa mea. Casa mea la vremea când tot oraşul ăsta pe care-l vezi înălţânddu-se cinic, ameninţător, din toate părţile, a fost nici mai mult, nici mai puţin de-un simplu sat.

-Ăsta, sat?

-Da. Iar zidul ăsta are chiar şi-o poveste. Bine, are mai multe de fapt, însă acum îţi voi spune doar una.

-Te ascult, zi.

Se aşezase pe pământul ud turceşte, şi-ncepu să-mi spună, cu voce lină.

-Eram tânără, la vreo 18 ani. Era Epoca de Aur, fix perioada aia crudă. Eu, în casă, făceam ţuică. Ştiam eu prea bine că e interzis de lege, dar cu toate astea, o făceam. Aveam nevoie de bani pentru micuţe, să le cresc. Toate bune şi frumoase, până aud eu o bătaie-n uşă. Deschid, şi ce să vezi- miliţia. Mă pârâse dragul de bărbatu-meu. Îi bag eu în casă..

-Şi, ce s-a întâmplat? o-ntreb cu sufletul la gură, aşezându-mă lângă ea, cu spatele lipit de zidul rece, ud şi colorat, care prinsese parcă viaţă.

-Îi bag eu în casă şi unu’ dintre miliţieni îi zice ăluilalt: „Du-te tu şi mai vino cu doi”, că le trebuia să-i aibă de martori. Şi-au găsit, a venit prostu’ de Matei al soră-mii Ioana

şi-ncă cineva, nu-l mai ţin minte.

-Să-nţeleg că până la urmă te-au prins..

-Ei, pe dracu’, nu, ascultă! Până să vină cu martorii, eu îi zic şefului de post, care rămăsese cu mine, „Şefule, ieşi mata afară ca să fac şi eu patul, că e casa vraişte, şi mi-e ruşine, o să mă cânte martorii prin tot satul!”. Iese el din casă şi eu, repede-repejor, închid uşa. Închid uşa, pun zăvorul, şi adio! S-au rugat apoi jumătate de oră să-i las înăuntru.

-Da? o-ntreb eu din ce în ce mai mirat.

-Da, clar. „Anico, deschide Anico uşa, nu ne lăsa aşa!”, însă nu auzeam nimic, ştiam doar c-am două fete de crescut şi atâta tot. Şi că bărbatu-meu era incapabil să aibă grijă de el, dar de noi. Asta se întâmpla undeva prin ’73. La 16 ani după, a fost Revoluţia. Nu mi-a părut nici rău, dar nici bine că s-a dus regimul. Bine, poate nici n-am înţeles-o prea bine, aveam 30 de ani atunci şi deja o mare grămadă de belele pe cap.

-Dar tu ce crezi că s-a întâmplat atunci?

-Mai bine zis ce nu s-a întâmplat. Oile n-au mai putut fi minţite, amăgite,controlate. Nu cred în minciuna cu mulţimile dirijate. Iarna aia a fost răgetul de neputinţă al unei mulţimi care fusese dirijată mult prea mult şi, în cele din urmă, prea prost. Revoluţia a lucrat în umbră, în paralel cu Regimul, pe care l-a urmărit, ca o fantomă, întreaga sa viaţă.

Trase aer în piept şi mă privi în ochi. M-am uitat şi eu la ea, nici nu ştiam prea bine ce caut acolo, lângă ea, lângă zid, pe ploaia aia infernală. Şi-am înţeles cât de tare mă atrăgea, cu toate nuanţele privirii sale şi, de fapt, tot ce ţinea sau ar fi putut ţine de firea şi făptura ei. Îi învăţasem ritmul paşilor şi ce mă fascina la ea peste măsură e bănuiala că, de fapt, ritmul paşilor e ritmul inimii ei.

O priveam cu ochi grei de-atâta ploaie, ceţoşi, şi mă gândeam la câte lucruri splendide aş putea face cu ea lângă mine. Da da.. Aş exila-o în atelier şi-aş învăţa-o pe de rost. I-aş învăţa contururile corpului, atingerile nuanţate, colorate de mici explozii vocale, gesturile de-atunci când i se pare că e, în sfărşit, singură, că e momentul său de libertate. Aş învăţa-o mânjită de vopseluri ciudate, urmele de degete lăsate ca pe mângâieri pereţilor, iar apoi, epuizată şi cu priviri rugătoare, aş da-o înapoi lumii, deşi ştiu că n-aş mai fi deloc acelaşi om în ochii ei verzi. Da, aş fi crud, dar…e doar un vis.

Vezi tu, orgoliul m-a orbit de-atâtea ori, încât..acum nu-mi mai permit nici măcar acel dram de risc ce era, cândva, mai vital decât apa pentru mine.

-Uite, dacă vrei îţi mai spun, zise ea cu glas cristalin, rupând tăcerea aşa cum o croitoreasă pricepută rupe aţa cu dinţii.

-De exemplu eu. N-am fost membră de partid, n-am lucrat la CAP. Eram ţărănistă, făceam contrabandă cu ţuică să îmi cresc copiii şi nu m-am înţeles niciodată cu puterea. Umblam tot Bucureştiul, cât îl ştii tu de mare, la pas, întrebând din poartă-n poartă dacă vrea careva ţuică. Şi era vară, şi era cald, şi bidoanele grele, dar n-aveam ce face. Ajungeam acasă în toiul nopţii, dar aia era. Aşa am luptat eu, şi-au mai fost mulţi ca mine. Aveam şi serviciu, iar biletul de autobuz îl lipeam noaptea la lumânare unde mi-l compostase ziua, cu grijă, ca să nu se vadă, şi mergeam cu unul până se rupea. N-o să neg, au fost vremuri grele, şi-s mândră că n-am ales „binefacerile” Partidului.

Era tânără, dar vorbea cu atâta patimă încât ardea la propriu, ca o torţă şi vorbea ca o bătrână aprigă..

Doamne, câte ar putea face femeia asta! Se lăsa întunericul, dar nu părea că asta ar deranja-o cumva.

-Se lasă noaptea Anişoară, nu ţi-e frică?

Un râset inconfundabil, aproape ireal de cristalin zgudui împrejurimile, făcând orice temere să se-ascundă, ruşinată, într-un colţ.

-Frică? De ce? De cine? Mircea, nu fi naiv, la vremea asta totul capătă alte forme, alte sensuri, alte contururi..De nuanţe nici nu mai vorbesc, căci acum se spun şi se ascultă cel mai bine poveştile. Eşti pictor doar, ar trebui să ai şi tu habar! Doamne, tot eu să te-nvăţ?

Am tăcut, ruşinat, aidoma unui elev de şcoală generală muştruluit de diriginta cea frumoasă pe care-o admira în secret.

-Ai dreptate, nu ştiu la ce m-am putut gândi. Tu eşti alt tipar..

-De bună seamă că da, îmi zise râzând zeflemitor, iar faptul că ai gândit, că ai putut gândi într-un aşa moment..

-E greşit? o-ntreb speriat.

-Nu, din contră. Înseamnă că eşti bine legat în realitate, ceea ce e un lucru minunat.

Cumva m-a mirat, era poate pentru prima oară când îmi spunea, explicit, că îi place ceva din ceea ce fac, lăsându-mă să cred, să sper chiar, că îi plac.

Timpul trecu, iar Ana o luă încetiţor spre casă, vizibil îngândurată. Ştia c-aveau să o vadă vecinii, că vorbele aveau să curgă iar, din ce în ce mai abundent, ca un izvor nesecat de răutăţi gratuite şi venin. Dar azi era diferit. Ştia, simţea că nu trebuie şi nu mai poate să-i mai pese de ceea ce se spune pe la colţuri, prin scările de bloc sau ganguri. Şi asta nu că ar fi fost în vreun fel superioară lumii în care îşi ducea viaţa de-atât amar de vreme, ci fiindcă pur şi simplu simţea cum preocuparea asta excesivă, aproape maniacală pentru ceilalţi, pentru ura lor, o seacă. O golea de tot ceea ce era bun în ea, o golire tot mai feroce, mai muşcătoare cu fiecare zi ce trece, cu fiecare privire în oglindă, cu fiecare zâmbet, pas, apus.

Intră în scară liniştită şi-ncepu să urce cu pas lin, silenţions, evitând să mai privească-n jur dacă nu cumva vreo bătrână insomniacă îi urmărea parcursul pe vizor. Descuie mansarda-n care trăia şi, fără nici un preambul, se-ntinse în pat. Nu, în seara aia n-avea să doarmă. Va privi cum toate obiectele sale pe care le-ndrăgea şi pe care le cunoştea atât de bine, vor căpăta alte valenţe, alte contururi, alte rosturi.

Pardoseala camerei era tapetată cu hârtii, acte, foi arse doar pe jumătate, scrisori, file goale, dar nu asta conta. Păşea printre ele cu eleganţă, în vârful picioarelor, oprindu-se lângă fereastra cea mare, care dădea spre cartierul adormit sub pătura de stele a cerului.

„N-o să fiu niciodată bine”, gândi ea mângâind cu vârfurile degetelor vitraliile ferestrei şi oftând adânc. „Nu, n-o să fiu, oricât m-aş minţi- Am tendinţe sociopate observ, dar e bine, sunt doar în stadiu incipient deocamdată, nu-i mult. Şi am o atitudine defectă faţă de lume. Prea văd totul negru. Mă tem să nu devină mai mult. Mai mult decât pot eu controla, mai mult decât aş putea suporta.”

Începu să plouă iar. Din nou, dar de data asta era o ploaie abundentă, sălbatică, răsunătoare, o adevarată ploaie de vară. Acum îşi permitea să vorbească, să-şi ţină, cu şi pentru sine, un discurs.

„Ştii Ană, ai evoluat. Nu ţi-o fi venind ţie s-o crezi, dar aşa e. Eşti…eşti aproape mai bună. Nu, nu mai bună „decât….”, opreşte-te din făcut comparaţii absurde. Mai bună decât vechea tu, nu îţi e asta de ajuns? Lasă lumea, că lumea-i rea şi proastă. Ce ţi-a făcut ţie lumea, ce lucru bun? Exact, nimic, aşa că opreşte-te. Acum!”

Nu avu vreme să-şi termine gândul, când o bătaie-n uşă o readuse la realitate. Era..Mircea! Deschise, deşi era ultimul lucru la care se aştepta în acele momente.

-Tu, aici? La ora asta?

-Da. Nu mă primeşti? întrebă el cu un zâmbet instigator, de ştrengar.

-Eh, da! Pe ploaia asta să te-arunc în stradă?

-Păi, nu e ceva neapărat neobişnuit. După câte-am pălăvrăgit azi stând în ploaie, zău de nu-s imun. Dar n-o să mint…mi-a plăcut.

-Doar de-asta eşti aici, nu? râse ea. Dar mai bine ai intra în casă, eşti ud tot şi vecinii mei mai mult ca sigur nu dorm.

-Ăsta-i un bloc de insomniaci, jur! îi spuse el râzând cu poftă.

-Poate. Dar mai bine vino cu mine, zise ea pe-un ton aproape şoptit, luându-l de mână şi încuind uşa-n urma lor.

Se opriră lângă fereastră, admirând scurgerea lascivă a ploii pe sticla colorată a geamului.

-Aici erai?

-Da. Mereu mă-ntorc aici, e axul lumii mele fereastra asta, nu ştiu de ce.

-De ce trebuie să ştii şi tu? Ştiu eu, ţi-ajunge.

-Da? De ce? Şi..tu de unde ştii?

-Vrei să pleci. Uite, dă spre pod, spre partea cu zidul, spre ieşirea din oraş. Ai pleca şi ai rămâne.

-Nu ştiu ce să-ţi zic, nu le-am privit niciodată aşa, eu am alte unghiuri..

-Observ. Nici tu nu le ştii prea bine care-s alea, însă ştii că le ai, râse el ironic. E un început bun, crede-mă.

-Poate. Eu mă tem de multe. De prea multe. Sunt umbra fricii mele. Poate că, la nivel inconştient, mă tem chiar şi de lumina asta lăsată să ardă-n hol. Nu ştiu să-ţi explic cum mai vine şi asta, deci nu-mi pune întrebări.

-Teamă zici..

Şi deschise fereastra, fără un sunet, lăsând ploaia şi vântul să intre, foile să zboare prin cameră, iar pielea Anei să se înfioare. Complementar cu sunetul ploii, ce pica aidoma unei mângâieri liniştitoare, din vecini se auzi cântând: „Mi-a zis nu-ţi fie frică, frica te omoară!”. Fatală sincronizare!

-Vezi? Până şi radiourile ştiu asta, doar tu ai mai rămas pe lângă.

-Şi nu mă-nveţi tu, Profesore? îl ironiză ea cu zâmbetul pe buze şi ochi scânteietori.

-Nu. N-am venit aici să fiu maestru.

-Atuunci?

-Vreau să te-nvăţ pe de rost, moleculă cu moleculă, îi şopti el în timp ce buzele-i alunecau pe gâtul ei de porţelan.

-Mmm..mi s-a zis că-s complicată, că nu pot fi niciodată înţeleasă- Te încumeţi?

-Da, mă încumet. Şi dacă va dura o viaţă, cu atât mai bine! Nu voi avea ce regreta. De ce ţi-e ţie cel mai teamă, întrebă el în timp ce-o ajuta să se dezbrace.

-Sincer? Mă tem de singurătate, e cel mai mare rău care mi s-ar putea întâmpla: să duc o viaţă de pustnic, singură-cuc.

-Nu te minţi Ană, toţi suntem singuri.

-Ştiu, dar parcă-i mai suportabilă când o-mparţi la mai mulţi.

-Posibil, însă ai nevoie de singurătate, altfel o să mori de epuizare. Complementaritatea este vitală. Uite, hai să-ţi spun o poveste. Vrei?

-Da, chiar sunt curioasă. Schimb pe schimb până la urmă.

-Când veneam spre tine, am trecut pe lângă un spital.Acolo, văd o familie care tremura de spaimă-n curte, pe lângă o ambulanţă. Erau vreo 10, ţigani, însă erau înstăriţi. La un momentdat, văd că apare o asistentă, iar familia o încercuieşte de-ndată. „Ce s-a înâmplat?” „E la reanimare.” „Va fi bine? Nu-mi lăsa fetiţa să moară, doamnă!” vui glasul mamei, în timp ce se trăgea de păr, cuprinsă de disperare.

-Of, bieţii oameni! Şi?

-La un moment mai îndepărtat, apare un medic în vârstă, cu un sicriu în braţe. Ştii cât era sicriul? Cât o cutie de pantofi. Părinţii erau devastaţi. Pe o străduţă apropiată, la biserică, alţi ţigani aveau nuntă. Şi nuntă de-aia cu fast: limuzină, covor roşu, aranjamente florale opulente..Iar ceilalţi îşi botezaseră copilul în spital, pe moarte. Înţelegi? Asta e complementaritatea , iar lumea are nevoie de ea ca să meargă.

-Da, înţeleg. Însă eu îmi caut, cu disperare, echilibrul. Pentru că mi-e teamă să nu dau înapoi într-un moment de slăbiciune. Să mint iar, să mint…nu mai vreau, pot mai mult de-atât, mai mult decât să mă învârt în acelaşi cerc vicios.

Nu a lăsat-o să termine. O luă pe sus şi-i zise:

-Am să te învăţ să nu mai gândeşti aşa, îţi colorez viaţa şi o să te redau lumii prin ce voi picta în viaţă, dar azi, acum, o să te-nvăţ pe de rost ca pe-o poezie furtunoasă, şi tu vei învăţa să taci,să te bucuri de linişte, căci nu mereu liniştea e semnul morţii.

Şi aşa a fost. Printre foi, aşternuturi şi-aşa răvăşite, goi şi fără gânduri, fără timp sau spaţiu care să-i îngrădească în vreun fel, fără idei pe care să le mai discute, între două loviri de fereastră şi câteva raze de lună, povestea ce-ncepuse sub vălul protector al ploii ardea, arzând o dată cu tensiunea adunată, tot ceea ce-i rodea pe protagonişti pe dinăuntru. Şi, mângâiere după mângâiere, atingere după atingere, compuneau o simfonie a gemetelor, îndoielilor şi neputinţelor resimţite, pe rând, de amândoi.

Nu ar fi zis niciodată Ana, ce se simţea la fel de fragilă ca un vas de porţelan ce-a fost spart şi relipit, şi la fel de trecătoare ca o undă de parfum ce-ajunge prin aer până la tine ca să dispar-apoi în Nicăieri, că se poate simţi aşa.

-Ştii, mi-e bine, îi şopti ea atunci când, rămaşi fără vlagă, se-ntinseră goi-puşcă pe covor, sporovăind din nou, chiar mai cu spor.

-Da, asta e şi ideea, să înţelegi că viaţa poate fi şi este altfel, nu doar urâtă, gri, searbădă şi banală.

-Înţeleg, dar nimic nu durează.

-Nu trebuie să ţină o veşnicie, ideea e să se-ntâmple. Că ţine 10 minute sau 5 ani, e mai puţin spre deloc relevant. Ceea ce contează cu adevărat e intensitatea.

-Posibil. Ştii, când veneam acasă, am văzut un casetofon lăsat afară, care cânta de zor,
spărgând liniştea ploii: „Din dragoste pentru tine,/ Las tot să fugim în lume!”. Nu am înţeles niciodată de ce oamenii vor să fugă în lume. Adică, eu una aş fugi cu drag de lume.

-Iar gândeşti, îi zise el. Nu strica momentul, respiră şi visează. E totul bine acum, aici..

Nu-i spuse nimic, deşi se simţea cumva nostalgică după vechea viaţă, după adrenalina vechiului: a vechii relaţii, a vechii conduceri, a vechii Ane. Ştia că la ziuă avea să rămână singură din nou, dar acum deja nu mai conta. Se simţea pentru prima oară după mult timp liberă de sine, de toţi paraziţii ce-o ruinau pe dinăuntru de-atâta vreme. Azi, prima zi după o viaţă, simţea recunoştinţă pentru cineva. Şi, chiar dacă pleca, îi lăsa o moştenire grea de dus, moştenea de la el cromatica vieţii.

Pentru că, o dată cu ploaia şi deschiderea ferestrei, a uşii, axul lumii sale îşi regăsise lumea, echilibrul, iar ochii ei verzi ardeau acum cu focul pe care-l au de obicei sufletele care, prin împrejurări extraordinare, află despre sine că se trag de la Pasărea Phoenix. Căci lumea e un amalgam de picturi, aranjate bizar de-o mână neştiută, iar descifrarea armonic-a aranjării ţine de voia celor mai năstruşnice întâmplări, o succesiune abruptă de lumi neştiute.

Pin-up Poetry

Image

E-o seara gretoasa, cu gauri adanci.

Tu zugravesti in culori niste stanci

Care sunt ele tipatoare oricum,

Nu e nevoie de fasii mai adanci

 

Deja amutita, nu spulber tacerea

Acelor umbre ciudate ce zboara ilar,

Nascute din haos si din amar,

Batrane ca tine, ca mine, ca cerul

Ce zguduie azi tot palierul

 

Poate c-ar fi o pura intamplarem

Daca dup-un zambet si-o privire

Nu ne legau atatea mici enigme-nlantuite

                                                   La umbra cea de neuitat a..      

 

Nici nu stiu cui,

Atingerea-ti ma-ngheata

Ca timpul un grafitti pe un zid,

Iar aerul sarbatoresc al saraciei

Azi nu-mi mai pare altfel, doar morbid

 

Tu le pictezi, iar eu fur ca o hoata

Nepriceputa, prinsa in flagrant

De-un animal bizar, jumate schiop, pe jumatate mort.

 

Le iau culorilor stralucirea si-o depun

Cumva ca-ntr-un ritual sacru

In cutii uitate, prafuite,

Gasite intr-un pod mi-aduc aminte,

Cand ne jucam, copii timizi, de-a viata.

 

Culorile le-am aninat de mine;

In obraji, pe buze, in par, pe la ochi.

Pe dupa castel zac doua trenuri abandonate

Iar jocu-mi pare o inventie-a omului ce minte

 

            Pe la desert am gasit o scoala,

m-am oprit.

Ca un biet si-amarat turist

Am stat, am invatat impartirea pan’ la doi

Si am pornit

Nerabdator, condus de soapte,

Pe mai departe, Peregrin cel trist.

 

Dup-o cortina de franjuri,

Undeva printre ape, stalactite si stanci

Ai incercat cumva s-arunci

In negura cu dungi de clopotel

Si cantec lin de vrabii

Deruta calm-a unei deveniri

 

Cu gri si vis se deseneaza timpul;

Ma uit la tine cum inca le pictezi si-i jale,

As scrie despre ce-ntalnesc

Prin pensuli cu miscari usoare

 

Insa..e prea multa culoare,

Si n-am nici foi, sau pix, scrisoare

Catre un dulce Nicaieri va fi

Intreaga-mi vreme langa tine, pasul

Cu ecou ce zgudui ieri cerul,

Atingerea-ti in palma rece,

Praf de stele, iluzii, cele 12 Iele

Sunt azi, din nou, in pestera pictata.

La adapost de noapte, ziua..

Le-om mai vedea vreodata?

 

Fara raspuns

Image

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…

Tablou

Image

 

E zi sau e noapte?

Deja nu mai contează,

Mintea-mi nu mai e demult trează

Şi am început să aud şoapte

 

Loja e goală, sala pustie.

De oamenii din trecut

Oare ce se mai ştie?

Au dispărut devreme,

A trecut mult.

 

Pe un scaun, o batistă uitată.

Are miros de suflet ars,

Nu o sa uit vreodată

Cum o frunză ce cădea

Durerea ţi-a sustras,

Forţându-te să spui pas

La ce crede lumea rea

 

Jucăm teatru toţi,

Aşa că hai să recunotem,

Nu suntem decât roboţi,

Majoritatea cam anoşti

 

Labirintul mi-a readus liniştea

Pe care o credeam pierdută-n veac.

Rămân să desenez pe cer cu-n ac,

Sufletul să mi-l refac

 

Teatrul e ca o umbrelă

Ce ne apără de ploi,

Deghizată în culori;

Iar noi, nerecunoscători,

Ne îndepărtăm de flori

 

El pierdu ziua şi noaptea

Căutând identitatea

Ce şi-o crease cândva

Dar, vezi tu, nu mai era;

Şi-acum mă tem să n-o caut

În zadar pe-a mea

 

Stai in lojă docil,

Ca un copil cuminte.

Ai văzut că n-ai habar de lucruri sfinte

Şi că atârni fără să-l judeci

În celule cu căngi oţelite

Pe cel care nu te minte

Şi de-a cărui sinceritate te-mpiedici

 

Uite, pe scenă urcă un munte

Ca să te lase fără cuvinte

După ce-ţi deapănă poveşti fără noimă

Ce-ţi arată clar cum să ieşi din dogmă

 

Apune luna, e prea târziu

Stagiunea-i pe sfârşite

Ţie ţi-am dat tot ce ştiu

Însa venit timpul să fiu

Eu, fără săgeţi ascuţite,

Vorbe ipocrite şi mine cernite

 

Voi lăsa estrada pentru alţii

Mai tineri ca mine,

Care mint mai bine,

Cărora conştiinţa legi nu le impune,

Dar nici societatea adevărul nu li-l spune

 

Mă aşez in lojă calmă;

Aştept ca o minune lumea să cearnă

În vreme ce e ocupată să doarmă

Şi nimeni nimic nu mai spune,

Ca şi cum căuta o replică anume

Din scenariul făurit

Pentru teatrul fără nume,

Din argilă meşterit,

Oferit ca odă minciunii fără sfârşit

 

    

Povestea Umbrei

Image

-Ce faci? Sunt eu, singura care ti-am fost mereu alaturi. Absolut mereu. Si, in acelasi timp, cea de care nu vei scapa niciodata. Nu conteaza ca ai vrea sau nu, eu nu voi pleca nicaieri. Niciodata.

Suiera, apasand pe fiecare silaba, o entitate. Era o liniste de mormant, dezintegrata de ploaia ce se izbea violent de caldaram. Langa oglinda, o fereastra monumentala ce dadea spre niste arbori vechi, disperati, si o cruce. Intunericul facea totul infiorator.

Irina facu un pas inapoi. Se albise la fata si tremura toata.

-Ci-ci-ne esti? reusi sa ingaime intr-un final.

-Sunt eu, cea fara de care tu n-ai exista. Si nu, nu sunt mama. Stiu ca la asta te gandesti, dar nu, e mult mai simplu.

-Te rog, spune-mi, nu ma speria asa, ca o sa mor aici! Zi-mi!

-Sunt umbra ta, draguto! Aprinde lumina si respira adanc. Linisteste-te scumpete, nu-ti va face nimeni rau. N-o sa-i las eu. Acum plangi, ca stiu ca asta vrei sa faci. Te-am speriat, nu? Cam tare chiar…

-Ooh, nu credeam in veci!

-Este?

-Ce om normal ar fi crezut? intreba Irina mirata.

Isi revenise din acel soc oribil si era curioasa ce-i va zice prietena ei. Ca doar trebuia sa fie ceva important daca o speriase in halul ala, nu? Adica, daca o lua logic, asa venea. Dar, sa vedem.

-Tocmai scumpo. Asta ar fi gandit orice om normal. Dar…cine ti-a bagat in cap ca esti normala?? Of, societatea asta a voastra….Uite ca am vesti noi. NU esti normala.

-Ce? De ce? Sigur n-ai gresit adresa??

-Prea sigur. Am un destin si-o poveste pentru tine, dar…cu o conditie!

-Care? Fac orice, zi doar!

-Hai ca te-am facut prea curioasa. Pune de-o cafea si-ti zic tot!

-Asta e conditia, sa pun de cafea?
-Momentan da.

Irina se duse cuminte si facu ce-i zise umbra. Nu era tocmai genul de fata care sa-si citeasca de trei ori pe zi horoscopul si care crede orbeste in lumi nevazute. De fapt,era un fel de Toma Necredinciosul : ea credea numai in ceea ce putea atinge, in ceea ce putea identifica senzorial.

Micuta si subtire, cu ochi mici, negri si sfredelitori, gura cu buze subtiri care, atnci cand zambea, parea rictusul unei ironii caustice, cu piele alba de aristocrata si par scurt, saten, era o fiinta cu care, in timpul discutiilor, nu aveai nici macar o sansa de izbanda. Vorbareata nevoie-mare cu apropiatii (despre care majoritatea cunoscutilor credeau ca nu exista), tacea din principiu, convinsa fiind ca nu e inteleasa corect, asa ca s-a abtinut eroic. Dar, paradoxal, era un suflet mare, care se speria usor si masca tot ce insemna traire interioara inainte sa clipesti.

Merse apoi si se intinse pe balcon. Afara inca ploua, iar vantul acela rece si odios o biciuia ca un tiran, patrunzandu-i intreaga fiinta.

-Ce faci acolo Irina? Poti sa-mi spui si mie?? ii zise umbra usor enervata.

-Stau, iar tu ai niste povesti de spus si explicatii de dat, asa ca poti incepe, te ascult.

-Nu asa. Intai intri in casa. Daca vrei sa afli si restul…altfel o sa raman doar o sperietura zdravana.

-Biine, vin…pisaloago! Si ma mai si santajezi…nu e cam mult pentru o umbra?

-Eh, uite ca nu sunt o simpla umbra. Sunt umbra TA,  a spaimei orasului astuia, deci nu diferim prea mult.

-Mda…pai din moment ce nu-mi lasi alternativa…

Se misca leent si se intinse pe sofa. Ziceai ca e o pisica sictirita.

-Esti multumita acum? Off, agasanta chestie mai esti!
-Mmda, in fine…Deci??

Timpul trecea mai mult decat greu, iar ploaia batea in ferestre in cadenta clopotului ce se balabanea in zare ca un copil cu valizele bunicului. Era, poate, cel mai batran lucru din orasul ala…Se credea ca are cel putin doua sute de ani. Fisura pe care o arata cu mandrie tuturor il facea sa semene cu fata unui pirat batran, care dupa o noapte de betie crunta cazuse cu fata pe lama iataganului, ce parea mai vechi ca el. Un gramofon vechi tot invartea o placa de vinil, fara ca insa sa se auda ceva. Irina deschise ochii si auzi iara acel suierat care o facuse sa-si sara din minti cu cateva ore in urma.

-Deci…incepi sa-mi povestesti??

-Da,incep cu finalul sau cu inceputul? intreba umbra.

-Cu inceputul, ca sa si inteleg ceva.

-Bine atunci. Sunt mai batrana decat iti poti imagina tu. Am venit la nastere sa te calauzesc, pui de pasare maiastra!

-Dar…cum? Si spre ce ma rog? intreba Irina circumspecta.

-Foarte simplu. Contrar a tot ceea ce stii, umbrele nu apar in momentul in care un om se naste. Noi suntem fiinte de sine statatoare, nu murim atunci cand omul de care am fost legate dispare. Atunci suntem chemate in fata Tribunalului sa dam socoteala pentru influentele noastre asupra acelui om. Tot Tribunalului ne adresam si cand vrem sa aparem in fata omului, cum ti-am aparut eu tie.

-Da? De fapt da, orice categorie de creaturi are nevoie de o oranduiala. Esti constienta ca daca afla cineva, o sa ma duc intai la psihiatru, iar apoi de rapa!

-Mda, dar pentru mine va fi mult mai grav, deoarece nu ti se da voie sa iei legatura cu zaua ta decat in cazuri extreme, cand aparitia ta se impune detasat ca solutie ultima. Daca nu reusiti, pedeapsa pentru umbra e extrem de grava, in unele cazuri chiar moartea.

-Moartea cui? Si cum e Tribunalul asta?? Ia-ma usor, sa inteleg si eu ceva!

-Presupun ca ai auzit de Inchizitie, nu? E cam aceeasi chestie, numai ca e format din 22 de umbre; ajutoarele Demiurgului.

-Adica vrei sa-mi spui ca va arde pe rug?? Hai ca pe-asta chiar ca n-o mai cred!

-Nu ne arde nimeni pe rug. In schimb, ne ucid legatura, prinzandu-ne la temelia caselor.

-Deci nu-i poveste de-adormit bebei?? Ca o stiu de cand eram mica, de la bunica.

-Chiar deloc. Batranii stiu uneori prea multe. Poate ca de-asta par asa ciudati. Au trait prea mult si prea multe.

-Da, asa-i. Nu m-am gandit vreodata ca istoriile cu care ma speria bunica ar avea vreo baza reala. Dar acum, spune-mi, ce te-a facut sa imi apari?
-Destinul tau. Ma lupt cu Tribunalul de 7 ani incheiati sa ma lase sa-ti apar. Urmeaza-ma si vei afla ceea ce am de zis. Nu-ti pot spune asa, mi-a fost interzis. Iar interdictiile de genul asta trebuie respectate.

-Si ce legatura am eu cu toate astea? Vreau sa dorm fiinta, e doua noaptea!!!!

-Bine atunci, iti voi arata in vis. E mai simplu pentru amandoua.

-Deci tu imi spui ca puteai scuti vremea si sa nu ma sperii…si n-ai vrut?? De ce?

-Unde mai era distractia??? Naivo! Somn usor…

  Ploaia incetase, iar acum luna arunca raze de otrava argintie, ce invadau acum incaperea. Irina adormise, iar in lumina lunii parea un mort. Umbra se opri langa patul vegheat de o pisica ai carei ochi scanteiara atunci cand ii simti apropierea.

-Of, copile, cat de rau imi pare ca tre’ sa fac asta, dar….N-am alta cale!

Asa ca ii intra in vis. O duse pe un camp ce tinea cat vezi cu ochii, strajuita de un bonsai ce parea urias. Un drum colbit si batatorit taia campia ca o cicatrice.

-Ce-i asta?

– Lumea. Lumea din tine. Iti place ceea ce vezi?

-Nu. Ar trebui? Ce vrea sa insemne asta??

-Ca esti la fel de stearpa ca pamantul asta, ca sufletul tau e mort. Sau, ma rog, aproape.

-Zau? Dar….e pur si simplu tragic!!

-Fereste, vine trenul!

Intr-adevar, din crapaturile adanci ale pamantului rasarise un tren vechi, dezafectat.

-Urca, pustiulica! tuna un glas de tren.

-Mergi linistita si nu pune intrebari-timpul e scurt. Ne vedem la trezire! zise umbra.

Irina urca, fara sa spuna ceva, desi i se parea ciudat ca un tren sa mearga prin aer. Dar stia ca doarme, ca visa, si ca se poate trezi oricand simte ca e de-ajuns, dar parea ca nu mai era ea cea care detinea controlul total, fapt care o speria intrucaatva, dar o si intriga deopotriva. Trenul avea un singur vagon, pe ai carui pereti tapetati cu o hartie lucioasa, visinie, se odihneau tot felul de desene. Ii amintea, intrucatva, de acele piramide despre care citise atatea povesti in copilarie. Se simtea ca si cum o alta fiinta o inlocuise-brusc se simtea mai dispusa sa riste, mai indiferenta fata de ceea ce va urma, ba chiar mai optimista. Si parca o prindea mai bine.

       Se aseza langa fereastra, pe o canapea roasa de vreme si privi tot drumul, fiind martora propriului destin. Fereastra era mare, murdara, dar totul se vedea clar. Afara era un soare bland, ce privea cu o raabdare netarmuita ceea ce urma. Caldura-i blanda se revarsa asemeni unor valuri, imbracand totul intr-o haina noua.

Privea cum, pe nesimtite, acolo unde acum mai putin de 5 minute era o mare de pamant uscat, arid si plin de cicatrici, acum era doar o unduire stralucitoare de apa. Pe apele intinse plutea un vas batran, de pescari, la bordul caruia se-afla un singur om: un batran ce parea de-o varsta cu lumea. Avea o vioara pictata in culori vii de-o mana de apasi vioi, la care canta, facand sa rasune pana si trenul de-o muzica ce nu ar fi putut sa inchipuiasca vreodata nicio fiinta umana, oricat de evoluata ar fi sau s-ar crede.

                      Era…era o muzica ce inlantuia pe strune profunzimi pe care omul nu a avut curajul nici macar sa-si imagineze ca ar putea exista vreodata, ca sunt profunzimi ale lor, nevenite nici din subteranul temut, nici de la cerul dorit de toti. Batranul urca si el in tren, facand strafundurile apelor sa bolboroseasca la fel cum o fac maruntaiele unui vulcan.

 Nu mica ii fu mirarea Irinei atunci cand putu sa-l priveasca atent pe menestrelul apelor. In alcatuirea sa intrau lucruri ce nu se potriveau deloc unele cu celelalte, dar care creau un tot armonios, insa la fel de ireal ca muzica acestuia. Desi era mai batran decat istoria omului, paru-i alb atarna pe umeri si umbla schiopatand si agale,ajutat de un baston, fata acestuia nu parea s-arate mai mult de 40 de ani. Purta ceva ce semana cu rasa calugareasca, din borangic nisipiu, cu un veston de blana neagra si sandale, dar ceea ce-i atrase fetei atentia cel mai mult era bastonul.

Acesta nu era nici pe departe unul obisnuit. Facut dintr-o singura creanga de stejar, rindeluita cam prost, era noduros, iar pe el se impleteau, intr-un mod ciudat, un fir de iedera si unul de zorea inflorita.

Canta dumnezeieste si se aseza langa tanara absorbita de muzica ce invaluia sfera aceea bizara. Intr-un final, se decise sa rupa acea mutenie taciturna-pana la urma, ce putea pierde?
-De ce canti asa, batrane?
-Ghiceste copile. Ia vezi, poti? rase batranelul

-Nu pot. Asta e muzica din mintea mea atunci cand trec pe langa fagii despuiati in zori de zi. E obsesia mea.

-Tocmai. Eu sunt Nimeni. Nu am exponent real…inca.

-Ba da, ai.

-Daca aveam, nu traiam atat amar de vreme.

-Crede-ma ca ai. Esti….esti…esti pacatul meu violet!!

-Am inteles…cred.

-E ca un sentiment enigmatic, ocult, constiinta faptului ca suntem peste orice lege, orice limitare. E atractie, dorinta intunecata…E ca un fel de putere pe care-am accesat-o, ca un drog, o dependenta. E un sentiment animalic. Obsesie. Asta e pentru mine muzica ta: obsesie in stare pura. Si imi doresc vioara aia asa mult….

-Stii si tu ca eu si vioara suntem inseparabili. Dar as putea incerca sa ti-o dau. Insa…

-Insa cine sunt eu? O picatura de apa sarata ce scanteie-n soare. Nu se merita.

-Vorbeste de parca ai muri diseara. Nu te grabi, trenul nu se va opri curand-coboram amandoi ACOLO-deci vorbeste cum trebuie, fata de carturari!
-E vorba despre faptul ca desi copilaria mea s-a terminat, eu sunt, dupa multi ani, inca un copil. Un copil intunecat si rau, dar cu toate astea inca incoerent. Si tu, cu muzica ta, ai patruns in lumea mea interioara. Ai venit ca un vrajitor diabolic si ai facut ca lumea asta a mea sa alunece spre dementa incet, dar sigur. Spre dementa si teroare. E pasiune, vina, furie, salbaticie. E ca si cum as sari peste orice echilibru numai ca sa ajung la tine, sa te ating, sa iti simt esenta infernala care face strunele viorii sa cante asa. De-asta nu o merit, pentru ca mi-e teama, dar o vreau si-o iubesc. Nu stiu cum ar fi sa am vioara in mainile mele de profana, dar stiu ca n-o merit. Muzica asta imi bantuie visele, fiinta-e ca un joc straniu, fara final.

-Spui numai prostii. O meriti, dar tac, nu pot zice absolut nimic. Afli cand se va ajunge.

Nu peste mult timp, trenul se opri. Ajunsesera acolo unde avea sa se decida totul.

Era un camp cu iarba scaldata de roua, inconjurat ca de-un zid de o padure de arama. In centrul pajistii era inaltat un rug maret, ce parea s-astepte pe cineva. De o parte si de alta a rugului sedeau doua tinere cu parul lung pan’ la calcaie, gatite cu rochii-nflorate, asteptau cuminti. Irina cobori prima.

                 Era curioasa nevoie-mare sa afle ce se va mai intampla, pentru ca atmosfera era vizibil tensionata, ca inaintea unui eveniment crucial. In urma sa, venea batranul, a carui prezenta facu padurea sa tremure. Reincepu muzica ce o facea pe Irina sa se dedubleze, focul se aprinse, iar fetele incepura sa danseze in jurul acestuia. Era un dans ciudat, fantasmagoric, la fel ca muzica. Au prins-o si pe ea in acel dans din alta sfera, iar, la un momentdat, focul paru ca e un vulcan ce erupe, iar cerul se rupse in fasii, ca o hartie.

Din foc se nascu atunci o papusa din lemn, ca cea a ventrilocilor ce umbla hoinari. Era cioplita atent, vopsita si lacuita. Fata ii era rumena, avea ochi mari si-un zambet larg. Pe corp avea pictata o rochita mov, ca un degradeu, totul lacuit.

       Cele doua fete sarutara pe rand acea papusa sosita de nicaieri, si i-o aruncara tinerei in brate. Intre timp, batranul incepu sa tremure, sa paleasca, iar in ochii altadata veseli si vioi, acum erau doar fulgere si scanteieri ale urii animalice ascunse atata vreme.

Vioara incepu o alta melodie, suava si lina, care produse schimbari ciudate : batranul muri, iar fetele incepura sa se zbata intr-un tremur spasmodic, implorand disperate amanarea finalului, arborii incepura sa fie absorbiti in subteran de o forta necunoscuta, cerul isi cusu ruptura, cenusa ce mai amintea focul se ridica intr-un vartej, iar Irina se trezi iarasi in campia crapata de secera de la inceput.

-Trezeste-te, ii spuse umbra, cu vocea sa calda.

  Fata se trezi si vazu langa ea in pat vioara si papusa din vis.

-Asta e destinul tau. Cel pe care l-ai zairt in vis era Pastratorul. Vioara e destinul tau, cele doua erau demonul si alter-egoul tau, iar papusa e calauza. Acum, trebuie sa dispar. Voi ramane mereu cu tine, dar nu mai pot sa ma arat ca pana acum. Sper sa intelegi.

-Da, inteleg perfect. Insa am multe intrebari.

-Stiu. Le am si raspunsurile, dar e datoria ta sa afli. Tot ce-ti pot spune e ca sunt mult mai simple decat ar parea. Acum te las, dar voi fi cu tine mereu.

Si astfel, dupa o noapte plina de-ntrebari, Irina ramase iar singura, in casa in care acum i se parea uriasa pentru un singur om. Era dimineatat, soarele batea in geam, asa ca merse la cafeneaua din colt, sa schimbe doua vorbe cu o faptura omeneasca la un ceai de iasomie.

 Azi era o noua zi, iar in sufletul ei se schimbasera multe. Irina cea veche murise la rasarit de soare.

Tentatie

026

 

Şoapte de noapte

Vin de departe

Pe sub poduri strâmte,

Lângă firele rupte

 

Şuvoaie de vise alunecă-n vale,

Valuri de nouri curg din tablouri,

Desfigurând o lume-n carouri

Într-un loc unde bătrâneţea nu poartă mantouri

 

Stai!
Arat
ă-mi universul în mâinile-ţi goale,

Fă-mă să văd ce alţii nu simt,

Să simt ceea ce ceilalţi nu văd

Aruncă-mi podul în aer,

Rupe-mi firul, istoria, mitul, povestea,

Frânge-mă toatăşi aruncă-mă-n gol

 

Sfâşie-mi egoul, înnoadă-l din nou,

Aprinde noaptea şi aruncă-mi-o-n râu,

Las-o sa curgă, să plângă, să zboare…

Toată mândria-mi e pierdutăîn zare

 

Lasă-mi pe cufar

Nopţile ce-au trecut,

Căldura pe care ei

N-ar vrea s-o simt,

Vâltoarea dorinţei de neascuns

Ce într-o singură noapte

Abia m-a pătruns

 

E lemn, e suflare,

Instinctele-mi rag

Si parc-aş pune o lume pe rug

Ca să nu mai trebuiască să fug

Nicăieri, niciodată, nici măcar de mine.

 

Când cortina cade, apele ard,

Iar noi ardem cu ele odată

Cum nimeni niciodată

N-o va face vreodată

 

Tentaţia, teribilul demon

Îmi curge agale prin vene,

Şi noaptea-n întuneric

Îl aud cum geme

Din ce in ce mai puternic…

Iar tu fără mine mori încet,

Stingherit de şoapte, de noapte

 

Dulcea tentaţie nu poate

Să repare oglinda din zare

Ce ne apropia odinioară

Pe drumul vechi, bătut de vânt şi care

 

Mi-a dat dependenţă, nu pot renunţa

La poveste cu una, cu două.

Dar cerul e-albastru, iar tentaţia

Parcă recapătă fiinţă

Cât să ne-amintească nouă

Că era trecut de două

Atunci când a venit

 

Nu are de ce să plece, să stea,

Sau să fugă de nebună.

Zarea e roşie, albă, e gri,

Dar de portretul dorinţei nu ştii

Că doarme ascuns după lună,

Aşa cum firul răăsucit voia

 

Iar podurile s-au sugrumat iar…

Şi cerul cu stele devine tavan,

Albumul rămâne deschis

Ca o spontană aruncare de zar,

Ce indică cu unghia splendoarea unui an

Şi toată viaţa-i un şir de tentaţii,

Animată de-un şir de elucubraţii,

Prin lumea cea grea ca o dantelă.