#captivă

există apropieri de cuvinte
care atârnă greu. prea greu. atât
de greu că de la simț la limbaj
poate trece oricât.
săptămâni. ore. ani. doar
ca să le lași afară, să se joace
cu apropierile altor
cuvinte, emoții, persoane.

există separări de esențe
pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura
se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară,
te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm
pe care nu-l așteptai, dar care-a venit,
și nu mai vrea să plece. e visul
care n-a apucat să se întâmple,

te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult.
spațiu, sentimente, bucăți din tine. te
rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt,
te-nstrăinează, pune
garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre
tot ce fusese odată atât, dar atât
de aproape.
tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi
nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi
nu mai e nimeni. acolo nu mai există.

fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă
ca o piatră de moară, și tu te-nneci
în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi,
sub greutatea unui regret care nu e al tău.
de unde vine, e cineva acasă?

fiecare te iubesc strivește, te face să fugi,
nici tu nu știi, fugi
de tine, fugi doar
ca să ai unde te-ntoarce atunci
când nu mai ai încotro să fugi?
tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?

nu vrei. cuvintele
nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat
de tot ce se poate pune în cuvinte
într-o singură noapte. ai vrea
să simți vântul că-ți biciuiește obrajii,
ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse
de alții, poate, pentru tine. vrei
să simți în carne tot ce-i bun și rău,
orice, doar nu
vocea lui când rostește cuvinte. nu
acele două cuvinte. două
cuvinte ca o sentință.

tot ce-a fost
de neatins s-a topit în regretul
cu care le-a rostit prima oară, blestemul
unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut
să fie altfel, e doar
un final. un alt fel de final, îngropat
sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă,
sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost,
al unei
povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare
ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.

o poveste
despre răsărit și întunecare,
despre catifea și oțel, parfum
de bărbat așteptat prin cotloane
închise, de ploaie, povestea care
n-a primit dreptul să trăiască,
sufocată prematur din prea multă apăsare.

#fluid

undeva, cineva
își plânge toate lacrimile
deodată.
un plâns isteric, tragic, tremurat,
înăbușit de propria suflare,
amplificat până la râs de disperare.

căldura s-a dilatat într-atât
încât s-a lichefiat până și ea.
se scurge lent
de pe vârfurile părului pe umeri,
lichid gros, auriu, o miere
care mângâie și care arde,
nepăsare.

se duce mai departe
pe talie, pe coapse,
alintă și mângâie, și arde
și parcă nu mai e nimic
în jurul gol, epurat de simboluri,
magia sclipitor-otrăvită
a tot ce-ar fi putut să fie
pe care o picuri în tot ce faci
de ani de zile, între două apusuri
deschise la nasturi de interpretare.

lumina rupe fluidul
în mii de fâșii confuze,
fiecare reflectând cu totul altceva
și fiecare reflexie fiind perfectă, reală.
cum poți sfâșia un lichid
cel mai probabil nu voi afla,
dar am văzut cum lumea a
căzut de pe umeri înainte
ca cea ce-o căra să poată
gândi să încerce să salveze ceva.

simțul identității se dizolvă și el
într-o mare de lumini și regrete,
epurare etimologică a emoțiilor
trecute gospodărește prin sita cea fină
până când uiți să-ți mai pese
de cine ești sau ai fost sau poți fi.

viața întreagă se coagulează
ca un fluid în jurul vasului,
infidel timpului și indiferent locului
zâmbetul îngheață pe buze
ca un cuvânt nezis, pitit de frică.
și ceva atât de ordinar cum e
să simți devine apa vieții
care separă viii de morți
și zilele de nopți
la fel de albe ca lumina
care cândva a făcut fâșii lichidul

corpul tău nu e doar al tău
e corpul tuturor lichidelor
e casă pentru atâtea emoții,
pentru toți fiorii pe care poți să-i simți,
pentru toate lacrimile care ating obrajii.
e acasă al bătăilor unei tobe ascunse
cu grijă înauntru.
nu se face să îi surpi temelia cu un nu.

să furi casa atâtor locatari aprigi,
care dau năvală ca hunii,
care te posedă ca unii
ce nu și-au cunoscut străbunii,
care-și fac Acasă din dimineți
cu tine și lumini ce încearcă
să ajungă la ei, să-i încălzească

corpul tău nu-i doar al tău
cu fiecare nu zis, cu fiecare zi
în care te urăști, în care
refuzi orice ar putea să fie
lichidele magice, locatarii tăi
mai îngheață un pic,
mai plâng un pic,
mai sunt sfâșiați o dată,
acum în bucatățele mai mici,
mai mor puțin.

abia așa înțelegi cum cineva
își plânge toate lacrimile deodată.
sunt lichidele care încearcă
să-și salveze casa.
să apere toba care
încetează să mai cânte sub piept.

iar acum lumina care cade pe sâni
nu mai are sens pentru nici o privire,
pentru că tu, om-casă,
te-ai obișnuit prea mult să te doară
tot în tine, doar pe tine
și zi după zi vezi cum nu-ți mai pasă,
cum nu mai ai nimic de pus pe masă,
cum lichidul magic, mieros, cu sclipici
și iz de iasomie, care îți făcea ochii
să sclipească în soarele lumii ăsteia
s-a mutat. sau te-a abandonat.
da, până și el a făcut asta

așa au ajuns ochii
ce luminau fețe și locuri,
gânduri și stări, cândva,
să privească altundeva.
într-o altă parte unde
sufletul tău, înghețat, e deja.
corpul tău însă a rămas suspendat
aici, victima colaterală a unui balans cinic
între un trecut axfisiant în înălțimea lui,
și un azi aproape sfidător de inert.

aici timpul a fost cedat
la un partaj ce nu s-a întâmplat niciodată.
iar acum corpul se plimbă printre spații albe
cu toți scheleții în urma lui deodată,
caravana sinistră a ce era o viață violent contrastantă.
uneori nu-i nevoie să mori, poți trăi și moartă.

Intuneric

S-a lasat intunericul in mine

Cum se lasa noaptea peste sat

Si-i greu cand orbecai

Pe dinauntrul propriei fiinte

Pipaindu-i peretii porosi ca un apucat

Azi nu mai privesc in ochii soarelui,

Caldura si-naltimea lui

Ma fac mica-ntr-un colt de eu.

Si nici nu ii mai rad in fata,

De fapt,

Il caut si cand mi se pare ca l-am gasit,

Incep si-l mai caut odata.

Nu, Sisif n-a murit nici pomeneala!

Uite-l, are plete si poarta nume de fata,

E chiar aici, priveste-mi numai

Ochii dezndajduiti, zambetu-n ranjet.

Istovirea di pasii ce redeseneaza

Aceleasi carari batatorite, fara sunet.

Ai zice ca nu asa trebuie sa fie

Iar eu nu-ti pot spune decat ca

Traim intr-o frenetica distopie.

Ne-ntoarcem in trecut mereu

Sa gasim varietati si ecouri de “Eu”,

Sintetice si prefabricate ca insasi existenta

“S-a lasat demult negura aici,

si e greu pe-ntuneric!”, ce fals

Poate sa sune fraza asta, si totusi…

Totusi, e verbalizarea unui interior

Plin de sageti veninoase, acide

Singuratate. Uitare. Abandon. Pierdere.

Lacrimi inabusite-n gat si intoarse

Din drum cu forta. Onestitate.

Azi, da, e greu pe-ntuneric, mai greu ca ieri…

E mai greu ca atunci cand ti-am muscat buza

Sub ochii soarelui de februarie.

Eu ti-am muscat buzele, tu sufletul…

Proasta alegere, jur! Era pulbere oricum,

La ce mai vii si tu?

Si nu mai pot sa ridic ochii la soare,

Nu intr-o lume in care tu esti

Deasupra oricaror baricade, controland jocul, nu.

Acum stiu ca n-ai putut decat distruge ceva

Ce oricum nu mai era viu

Si oricat m-ar durea, stiu

C-atunci cand vei citi

O sa stii c a e…despre tine,

Chiar daca n-ai merita nici macar o scrisoare de adio

Si da, asta-i poate cea mai sincera chestie pe care-am scris-o!