Cum să spui totul tăcând: Ioșca.

Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru.
Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea.
Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul.
Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini.
El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.

Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale.
Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei.
Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri.
În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund.
Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls.
E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar.
Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale.
Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă?
Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe.
E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi.
Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.

Satul, Triada lui Lefebvre și Bucureștiul contemporan

 

Era o seară de toamnă leneșă, cu oameni ieșiți de vorbă la porți, cât să dezbată ce s-a mai întâmplat peste zi. Orice om care-a avut vreo formă de contact direct cu satul știe că ăsta e unul din cele mai importante momente din zi: dimineața, când se strâng oamenii la pâine și, dacă-i primăvară până spre toamnă, la trimis vitele la păscut, și seara, când se strâng fie de vorbă după o zi de muncă, fie să aștepte vitele, momentele de respiro și, în același timp, de apogeu al bursei știrilor locale. Stând de vorbă, se ajunge și la ceea ce era subiectul zilei- un om se eliberase din închisoare și revenise acasă, printre ai lui. Atunci, am realizat o treabă, poate printre cele mai importante de până acum. Am avut revelația unei memorii diferite sat-oraș.

S-a vorbit mult despre spațiile memoriei, și e firesc. Cu greu ține omul de azi minte ceva abstract, lipsit de concretețea dată de timp și de spațiu. Diferența ce-apare aici între sat și oraș e cea de formă, nu de fond. De formă a manifestării memoriei, mai precis. Dacă în oraș există spații foarte clar delimitate care aparțin unei perioade istorice, sau care au o anumită încărcătură, în sat, tendința asta se eludează. De ce? Pentru că, pentru sătean, satul lui a fost acolo dintotdeauna, e ceva peren, ca o buruiană încăpățânată care-a existat cu mult înainte de el, și care-o să rămână tot acolo, în mare parte așa cum e și-acum. Dacă în oraș memoria e mai mult despre locul unde, odată introdusă-n sat, ea devine despre mai ții minte când. Și, pe fundalul concursului Miss/Mister Balcon organizat de primăria generală, mă gândeam la București și memoria lui de oraș bătrân, care-a văzut multe.

Din punctul meu de vedere, Bucureștiul este un oraș complex de analizat. Spun asta deoarece modul în care este perceput este adesea unul al contrariilor, oamenii fie iubind orașul, fie detestându-l. E un oraș divers, cu multe straturi identitare și multe influențe ce se pot ghici la o plimbare prin centrul său. Este un oraș de confluență între tradițe și modernitate, orientalism și occidentalism, sărăcie și bogăție, așa cum mulți dintre vesticii veniți la București înainte de instaurarea regimului comunist au povestit ulterior. Eu una, drept vorbind, nici nu mi l-aș putea portretiza altfel decât ca pe un mare și complex mozaic: de tendințe vestimentare, de accente și limbi vorbite, de obiceiuri…e, dacă vrei, un oraș-ceapă, un oraș cu muuuulte straturi ce se-mbină armonios.

De asta este foarte dificilă raportarea la București ca la un spațiu trăit, sau cel puțin nu în sensul în care înțelege Lefebvre noțiunea aceasta. Spun asta deoarece Bucureștiul nu a apărut la comanda unui prinț sau dintr-un moft, iar de ar fi fost așa, persoana ce-a gândit orașul utopic București, contextul în care-a făcut-o, precum și raționamentul din spatele ideii sunt nereperabile temporal, pierzându-se în zona miturilor (vezi legenda întemeietorului Bucur ciobanul.) Ce știm despre București este faptul că, la origini, este un târg apărut datorită oportunității geografice (se afla într-o zonă tranzitată a Bărăganului.) Ulterior, acesta a crescut în mod radiar, această creștere fiind consecința directă a prosperității economice a târgului și a creșterii sale demografice. Astfel cred că se explică diversitatea de stiluri și împărțirea zonelor după specific (de exemplu, în zona Timpuri Noi-Nerva Traian sunt foarte multe afaceri și restaurante cu specific turcesc, lucru ce te duce cu gândul la faptul că acesta este ”cartierul turcesc” din București.)

Dacă vorbim despre conceperea acestui oraș, o putem face la nivel de stiluri- dacă inițial se remarcă apariția stilurilor de inspirație vestică, cel francez cu precădere, precum și clădiri inspirate din curentele arhitecturale importante, ulterior apariției comunismului putem vorbi despre o imixtiune a politicului în zona de urbanism, fapt concretizat prin preluarea ideilor despre ”cum ar trebui să fie un  oraș” pe filieră estică. Orașul este unul gândit ca funcțional, nu neapărat estetic (vezi blocurile comuniste și lipsa spațiilor verzi,) cu o imagine cât mai uniformă, care punea accent pe confortul locatarilor și utilitatea spațiilor în detrimentul esteticului. Astăzi se poate vedea o tendință de a reconcilia vechiul cu noul, de a atribui clădirilor vechi destinații noi (exemple elocvente mi se par Cărturești Verona și Cărturești Carusel,) o tendință cu două sensuri- atât de recuperare a memoriei, cât și de aliniere la standardele europene (ilustrată elocvent de reabilitarea blocurilor.) Și asta îl face, zic eu, să fie special. Că n-a rămas prizonierul unui singur stil și-a unei singure ere, ci a fost nevoit să se adapteze din mers vremurilor trăite. Adaptare a cărei urme (sau să le zic sechele?) sunt vizibile, pentru cine se uită, și-acum.

Concluzionând, pot spune că Bucureștiul este un oraș-mozaic ce s-a dezvoltat spontan, lucru vizibil cu ochiul liber chiar și astăzi, iar despre triada lui Henri Lefebvre, că este lacunară. O consider lacunară deoarce neglijează dimensiunea unei temporalități urbane, a unui trecut. Ori asta nu face decât să dezumanizeze orice oraș, umanitatea sa fiind legată indisolubil de modul în care alege să păstreze contactul cu timpul trecut al ființei sale, cu istoriile sale macro, oficiale, dar și cu cele micro, istorii intime și jucăușe. Practic, orașul văzut din acest unghi are o singură dimensiune, cea spațială, viața urbană desfășurându-se într-un prezent abstract și continuu, iar momentul în care a început să ia ființă orașul respectiv neputând fi întotdeauna separat istoricește de dimensiunea mitologică. Acest lucru predispune la o înțelegere confuză a elementelor triadei, întrucât percepția ține de subiectivismul individual, noțiunea de spațiu trăit, de cea de istoric al locului, iar noțiunea de spațiu conceput, de cea de spațiu trăit menționată anterior.

Astfel, pentru o bună înțelegere a acestor elemente, consider vitală menționarea, chiar și în treacăt, a importanței cunoașterii contextului originar ce-a favorizat apariția ideii în cauză, în caz contrar discuția purtându-se doar la nivel abstract, teoretic, atemporal.

Dar, de pe podul din sat, ajung și la concluzia, poate mai neașteptată, că atunci când vorbim despre memorie, nimic nu e simplu pe lumea asta. Și, la fel, nimic nu e complicat. Pentru că sunt atât de diferite, nu poți să compari memoria bazată pe timp, genealogii, povești și oralitate a satului, unde reperele spațiale există doar în contexte mai ample, ca părți ale unei povești- că doar toate alea trebuie să se întâmple undeva, nu?- cu memoria atât de geografică, de spațială, a orașelor. Sunt diferite, și e bine că-i așa, căci sunt diferențe naturale, dictate de însăși esența și spiritul lor. Păi cum ar fi, într-un oraș ca Bucureștiul, să ai reper blocul în fața căruia se bătu Gheorghe al lu’ Marin al popii cu vărul de-al treilea al ăleia de era măritată cu poștașul când eram io mic, iar într-un sătuc oarecare să ai reper Bulevardul Decebal. Zi și tu, nu-i așa că sună de-a dreptul incoerent, distopic? Că prima reacție ar fi tu știi despre ce vorbești acolo? Păi, în cazul ăsta, înseamnă că nu schimbarea din temelii ar fi soluția, ci, mai degrabă, atât de obișnuitul deja amestec. Să ai bulevardul, clar și imuabil, dar să ai și povestea lui, poveste care nici nu poate, nici nu e musai să fie la fel de imuabilă. Să ai satul, cu genealogia lui încâlcită și vanitoasă, care mustăcește atunci când se repovestește a mia oară, dar și cu reperele fizice clare. Să facem, adică, spațiile după chipul și asemănarea celor pe care-i deservesc: libere, imperfecte, umane și, cel mai adesea, discordante. Dar de pe podul din vecini, cu apusul lui blând și poveștile multe la care-a asistat, totul pare mai simplu. Inclusiv asta. Sau poate chiar e? Asta n-am de unde mai ști…