Necunoscuta

Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.

Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.

Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.

Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.

Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.

 La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.

Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.

Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.

La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.

Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.

Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.

Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.

Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.

La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.

Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.

Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.

Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.

Managing failure, the test we keep on taking

Failure is a heavy topic. It is hard to think about failure without remembering yours, and it is hard to look at the way others manage their failures without asking yourself how would’ve you done it. And, yet, it is a topic of major importance, its proper management being a never-ending test.

Failing is a part of our lives, even if we are not fond of it. We fail constantly, even if we talk about our personal lives, about our careers, or about our relationship with ourselves. We fail, and this is not bad at all, as failure is such a powerful tool for learning.

Because, yes, failure is, above anything else, a tool we’re handed. It is a mirror showing us what could’ve been done better, or at least in a different way. It brings along different perspectives, others than our common favorites. It helps us grow.

But this only becomes visible after the dramatic phase, after the why me, why again? moment. And, if you happen to be a perfectionist, like, getting through this phase is a challenge in itself, the learning part coming more as an extra task. As much as it is a tool and a way of learning, failure is also a test. The way someone manages their failures speaks volumes about that person. It is a good thing to pay attention to when you meet a new person, their attitude about failure.

Usually, there are three big types of approaches: Why me, I wasn’t worth it anyway, and It’s not the end of the world.

Why me? is the approach where the person, put in front of a failure, tries to find an external source. It is never about them, their failure is the consequence of other people’s actions, and they have nothing to think about. If you ask them what are they thinking they did wrong, will tell you there’s nothing wrong about their way of action, the other people or maybe the destiny didn’t want them to succeed. They were right, and would if they could turn back the time, do things the very same way.

The I wasn’t worth it anyway narrativeis the perfectly opposed approach. It is, just like the previous, strongly connected with one’s self-esteem. The person tried, hoped for success, but deep inside the feeling that they’re not good enough to make it persisted. They take their failure as something personal, that is way more about them- their interpersonal skills, their knowledge, their way of action than it is about others and their perception.

It is not the end of the world is, if you ask me, the only effective approach when it comes to managing failure. You try, you fail, you take some time to analyze and see what could’ve been made differently. Maybe you were not a good enough fit. Or maybe your knowledge of the subject was lacunary. Maybe you just tried at the wrong time, and the right moment for it would’ve been other.

It implies taking everything into consideration and then choosing up wisely. Maybe you will or will not try again, but what you learn from that attempt remains with you, shaping you into a different individual. Being aware of that keeps you committed to learning and without any bitter feelings long-term.

Naturally, the way one will approach a failure has other stuff in the background, besides of their maturity level: how important was for them to make it from the first attempt, how much work they’ve put into it, how many other chances to try again they have and the pressure of their close ones are also factors to consider when we talk about one’s attitude on failure.

My experience with this was, as expected, a tough one. Being a perfectionist with a low self-esteem level, the tendency was to assume that every failure was my fault. Other factors were always secondary and the“what could I have done better” list was a neverending one. Till one day, when I got to understand that, no matter how hard I want it to be that way, truth is that very little of the outcome was under my control. I could only control the way I act and talk, as well as my level of knowledge, but the perception of others about me will never be something I could control, so blaming myself for not being enough won’t lead me anywhere. And this was such a hard pill to swallow for an anxious girl like I am. However, it only made things easier, as it made me come to better terms with my failures.

Linking my self-worth on my success-failure rate was for a long time one of my most toxic behaviors. It made me think that to be worthy of respect, affection, and trust, I have to be successful constantly. But this is not how life works.

You are going to be successful at times and failing at times, but this won’t make you a failure as a person. You can be a good person and still fail at things. This doesn’t mean that your goals are unrealistic, or that you’re a fool for trying to make them happen. It only means that you’re human, and failure is a perfectly human trait. No one has it all together every second of their life. No one said that failure is something to be happy about, or that feeling sad about your failure is not a valid feeling. Yet here’s the catch: being a worthy human being is a constant, and linking it to something as fluctuant as the success will harm you. It is one of the things with the greatest impact on your mental health, as well as one of the biggest fears. Don’t let your failures mess up with your most important resource, you know better.

Failure is far beyond the good and the bad. It is a complex phenomenon, the beginning of a whole journey that has a unique purpose to help you learn about yourself. Looking back, there are moments when I’m happy things didn’t work out my way, as I can now see clearly what a disaster this would have been. But some failures were my fault, and that taught me how to act in future situations like that, which I’m grateful for.

So do yourself a favor, and stop trying to put all your failures in the same box. Keep in mind that you are a person who deserves love, appreciation, and good things, no matter your failures. Your failures don’t make you a bad person, even if the voice inside your head keeps nagging you with this idea. Instead, it makes you an apprentice, someone who has to keep on learning. And when it comes to dealing with life, we’re all apprentices here, so cherish every opportunity you get to discover more.

Retrospectivă. 2019 în trei titluri

2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.

Scena9

Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.

Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.

Un bărbat pe nume Ove

O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.

Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.

Mojar și alte poeme care nu există

Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.

Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.

Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.

uneori

uneori

puținul se multiplică

și devine într-atâta de greu

încât abia îl poți duce

și puținul este acest

un cântec rusesc

redepănat în minte

o înghițitură de votcă

plutind sub cerul gurii

și mesteceni

prin suflet

Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.