#circumstanțial

Artwork by Potecă pe mare

nu mai dorm, nu mai mănânc, ziua
și noaptea au devenit egale,
două fire răsucite-n cerc

prin vene îmi curge sânge
negru, sălbatic, de păgână
care refuză cu demnitate civilizarea,
vreau
să stau în soarele amiezii leneșă, goală,
cu cana de cafea lângă mine și
mâna unui el doar al meu în păr
și să știu
că n-am nimic altceva de făcut
pe lume

tălpile mele strivesc iarba
de-un verde nevinovat, merg
și nu-mi pasă unde merg,
dacă merg pe potecă sau dacă
am luat-o de aiurea urmărind
o pasăre cântătoare

caut și doar eu știu
ce caut. o dragoste
care să mă facă să văd culorile mai vii,
mirosurile mai tari, sunetele mai
nedeslușite, încâlceală
de simțuri bete, gânduri murdare,
viața
ca o transă din care știi că trebuie,
că ți-ar face bine, dar
nu vrei cu niciun chip să ieși.

caut
ochii pe care să-i pot privi, și să-mi zic
în gând, să nu mă afle nimeni:
da, asta e dragoste, și e a mea,
caut
și cel mai trist e că încă mai caut ceva
ce am avut deja

#rapsodie

te-aș fi ferit de toate relele lumii
doar ca să-ți văd tristețea cu iz
de bitter suedez cum pleacă, vălul
greu al durerilor mute
cum îți limpezește privirea.

te-aș fi lăsat să mă cunoști
chiar și-n dimineți leneșe, albe,
în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii
de pe noptieră înainte
să adorm la loc între
două frânturi de realitate difuză,
două vise, două coșmaruri calde

te-aș fi lăsat să te apropii fără teama
c-ai să-mi greșești la un moment dat.
aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai,
pierde-mă într-un zâmbet și uită-te
să vezi cum înfloresc când mă privești
în ochi.

dacă nu m-aș fi grăbit să caut
ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut
să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna,
dar am găsit ceea ce nu se poate căuta
ca-ntotdeauna,
înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice
lumea asta mică e prea mare pentru un noi,
iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce.
azi
încă aud sunet de sticlă spartă când știu
că urmează să doară iarăși sufletul

#epifanie

m-am intoxicat cândva cu viață.
nu știu când sau unde s-a întâmplat,
știu doar
că de la un timp îmi fuge prin vene
și-mi face bezele din când în când
pofta asta de a fi, de-a trăi.

uneori viața din mine mă face să fiu
o pisică.
leneșă, somnoroasă, cu capricii,
liberă doar când sunt legată de mâini,
când corpul meu întâlnește alt corp,
când mă plimb printre vicii,
femeie provocatoare în adormirea
bunei cuviințe printre cuvinte,
iar unii numesc asta feminitate.

lumea
e terenul meu de joacă,
bărbații
jucăriile din care am de ales.
“Deșertăciunea deșertăciunilor,
Totul e deșertăciune” îmi zic
oameni care citesc fără să înțeleagă
și așa e, da. totul e deșertăciune,
adică în van, adică degeaba
cu toată truda timpul, viața
continuă să curgă în aceeași direcție,
spre același fel de final, nu
încetinesc, nu se schimbă
indiferenți absoluți la orice formă de trudă.
deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?