Fratii Manakia si imaginea Balcanilor, sau despre intalnirea oamenilor cu Istoria

38284555_1879073095465029_2115959060493762560_n.jpg

Incep articolul cu o confesiune: nu stiam de existenta fratilor Manakia pana sa aud despre ei la un curs. Mi-au parut, din prima, niste personaje mai mult decat curioase, dar n-am aprofundat subiectul atunci. L-am lasat, cum fac mereu, pe mai tarziu. Mai tarziu a insemnat o diferenta de cateva luni, cand am descoperit cartea intr-un anticariat si mi-am zis ca merita o sansa si ei. Dar am citit-o alte cateva luni mai tarziu, cand am fost sigura ca am timp s-o diger, nu doar s-o citesc.

Pentru ca lucrarea lui Marian Țuțui nu e chiar o biografie de luat la plaja. E impresionanta, dar nu prin furnizarea de informatii cu tenta de tabloid sau anecdota. De fapt, cred ca cei doi frati, Milton si Ienache, ca personaje, nu se pretau. Povestea celor doi frati Manakia este, in primul rand, povestea romanilor ce traiau in diferite parti ale Balcanilor inainte de Primul Razboi Mondial. E povestea unor oameni care, prin fotografiile si filmele lor, au lasat mostenire marturii ale unui mod de viata ce n-avea sa se mai gaseasca replicat ulterior. Ale unui stil de viata patriarhal, traditionalist, orientat spre comunitate si traditii, cu respect fata de un anumit tip de ierarhizare sociala si familiala. E povestea romanilor, a aromanilor, si a tuturor popoarelor cu care acestia au trait laolalta in Balcani. Si asta e unul dintre elementele ce o fac sa fie o lectura surprinzatoare- bogatia informatiilor, naratiunea ce curge lin printre episoade tumultuoase ale istoriei regiunii si munca fratilor Manakia, alaturate putinei noastre cunoasteri asupra Balcanilor.

Pentru ca, desi ne batem cu pumnii in piept ca suntem un popor balcanic (si, din ce-am vazut, suntem mult mai balcanici decat suntem inruditi cu Vestul), nu stim prea multe despre care-i treaba cu Balcanii astia. Semanam la port, la organizare, am impartit momente ale istoriei, iar romanii au plecat inca de timpuriu spre Balcani. Si, totusi, nu stim foarte multe despre Balcani, rezumandu-ne doar la cateva clisee mari- orgoliosi, excentrici si impulsivi.

Fratii Manakia, prin munca lor, fiindca biografia e presarata cu imagini din filmele celor doi frati, dar si cu fotografii realizate de acestia, iti spun o alta poveste a relatiei dintre Romania si Balcani, o poveste ce seamana mai mult cu cea a unor vecini cumsecade ce au ajuns sa se imprieteneasca. Cu toate acestea, insa, biografia celor doi frati vine si cu o anumita doza de inedit data nu de vietile lor private, ci de momentele istoriei in care au fost martori, pe care le-au observat indeaproape, activ, lasand marturii vizuale despre acestea.

Personal, vad in lucrarea lui Marian Țuțui, pe langa pasiunea pentru mostenirea lasata de cei doi frati si de importanta lor sublicitata la evolutia filmului si a etnografiei vizuale, o carte desteapta, atent construita. Nu e genul de carte pe care s-o iei la plaja, dar e cu siguranta cartea pe care vrei s-o citesti atunci cand vrei sa intelegi un pic mai mult din lumea in care traiesti decat o faci deja. O carte care, fara rigiditate, iti povesteste ce a fost, pentru a putea intelege cu adevarat ceea ce este. Este povestea ce fascineaza, a doi oameni care s-au intalnit, fara bravura, cu Istoria. Care au trait si documentat Istoria la care ne raportam astazi atat de abstract, de parca s-ar fi intamplat aievea, intr-un univers paralel, si doar vestile au ajuns pana la noi. O carte ce te tine lipit de cand o deschizi, si care te pastreaza prins o vreme buna dupa ce o termini. O carte care, de-ar fi citita de mai multi, ne-ar ajuta sa fim mai putin ignoranti si, de ce nu, poate chiar ne-ar ajuta sa capatam mai multa claritate in fata anumitor intrebari, sa mai scapam de cateva prejudecati pe care le avem fata de vecinii nostri de la sud.

Oricare ar fi ideile cu care am ramane, insa, in urma lecturii, Fratii Manakia, imaginea Balcanilor, ramane o carte buna de citit, fie ca esti un pasionat de film si fotografie ce vrea sa afle mai multe despre ce si cum a fost la inceputuri, fie ca pur si simplu vrei sa citesti ceva inteligent, scris cu atentie la detalii si care sa fie misto. Din orice motive ai citi-o, e cu siguranta genul de carte care aduce un plus de valoare timpului tau liber. Asta chiar daca timpul petrecut citind nu e niciodata timp pierdut.

A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.