întunericul e un văl, ascunde tot ce vrei să lași la vedere. liniștea de dinaintea furtunii, lung culoar spre uitare
e bine să ierți, conștiința repetă de zor nopțile. eu îmi adun în oase culorile ca să uit până dimineața tot ce mi-a zis aseară
feminitatea e un pariu pierdut cu prima înjurătură. nu-s nimic din ce ar trebui să fie o femeie. periferia, primul acasă, marginea lumii, primul loc de joacă
corpul, primul prieten și dușman, rebeliune fizică, alungirea distanței între două mâini, două piepturi, două priviri. carnea lui, cea mai complicată clepsidră
timpul măsurat și oprit la o atingere plăcere, vinovăție, uitare. ciclul de degradare a unui corp înainte ca timpul lui viu să fie finit. simțuri trezite, desperecheate, gata să pună totul în prim-plan din prea puțin. din ceva. din nimic.
viața se-ntâmplă între două respirații, două momente-n care afli ce-i cu tine, cine ești. străinul din tine știe povești ce n-au să prindă glas niciodată despre latura ta rămasă neconturată pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi că ești devine un fundal? pe cine iubești când nu te vede nimeni?
doctore, nu pot să dorm, mă ține luna într-o parte, îmi agață de degete imposibilul și-mi cântă de leagăn în limbi neștiute
mă învelește în lumini și umbre, reci, tăioase, doar-doar am să rămân lângă ea, geloasă ca o amantă a cărei primă tinerețe s-a irosit în van
luna nu mă lasă să dorm, mă ține trează în căutarea Acelui drum înspre acasă și-mi amintește atunci când eu refuz că-i vremea să mă uit spre înăuntru, că eu port deja în zâmbete și în priviri strămoșii
stai liniștit, doctore, n-am venit nici ca să mă tratezi, nici să mă plâng, insomnia cu origine stelară, selenară mi-e dragă, la fel de dragă ca iasomia. nu-mi caut leac, îți povesteam doar, pentru că știu că tot ce rămâne sunt poveștile și-o adunătură de stele așa că-ți spun povești în timp ce ochii mei se plimbă printre ele, trecând prin gardul rațiunii, din nuiele
Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru. Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea. Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul. Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini. El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.
Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale. Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei. Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri. În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund. Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls. E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar. Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale. Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă? Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe. E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi. Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.
Lumea Lucretiei 